A lupta împotriva Duhului lui Dumnezeu
Aceia care au un spirit de împotrivire față de lucrarea pe care Duhul lui Dumnezeu ne-a determinat s-o facem de douăzeci și șase de ani și care au vrut să ne stingă mărturia nu luptă împotriva noastră, ci împotriva lui Dumnezeu, care a pus asupra noastră povara unei lucrări pe care nu a încredințat-o altcuiva. Cei care combat și despică firul în patru, care cred că este o calitate să te îndoiești și care se descurajează; cei care au fost uneltele prin care ni s-a îngreunat lucrul și prin care ni s-a slăbit credința, nădejdea și curajul au fost cei care au făcut supoziții despre un rău imaginar, care au răspândit acuzații de neîncredere și care au așteptat cu invidie o ocazie pe care s-o folosească împotriva noastră. Ei consideră un lucru de la sine înțeles că, din moment ce avem slăbiciuni omenești, au prin aceasta dovada clară că noi suntem cei greșiți și ei sunt cei ce au dreptate. Dacă pot găsi o aparență oarecare de care se pot sluji pentru a ne face rău, ei fac acest lucru cu un spirit de triumf și sunt gata să combată lucrarea noastră de mustrare a răului și de condamnare a păcatului ca fiind un spirit aspru, dictatorial.
Însă, deși nu le acceptăm versiunea, și anume că starea în care ne aflăm este motivul suferințelor noastre; deși susținem că Dumnezeu ne-a încredințat o lucrare mult mai dificilă decât le-a încredințat altora, recunoaștem cu sufletul smerit și cu pocăință că ne-au fost puse la grea încercare credința și curajul și că nu am reușit uneori să ne încredem pe deplin în Acela care ne-a dat de împlinit această lucrare. Când prindem din nou curaj, după încercări și dezamăgiri amare, regretăm profund că ne-am îndoit vreodată de Dumnezeu, că am cedat slăbiciunilor omenești și am lăsat ca descurajarea să arunce o umbră peste credința noastră și să ne slăbească încrederea în Dumnezeu. Mi s-a arătat că slujitorii lui Dumnezeu din vechime au suferit dezamăgiri și descurajări la fel ca și noi, bieți muritori. Am fost pe mâini bune; totuși, acest lucru nu este o scuză pentru noi.
-261-
Când soțul meu a stat lângă mine pentru a mă susține în lucrarea mea și a dat o mărturie lămurită, în perfect acord cu lucrarea Duhului lui Dumnezeu, mulți au avut simțământul că el personal le făcea rău, când de fapt Domnul a fost Acela care a pus asupra lui povara și care, prin slujitorul Său, i-a mustrat și a căutat să-i aducă acolo unde aveau să se pocăiască de relele lor și să intre în grația lui Dumnezeu.
Cei pe care Dumnezeu i-a ales pentru o lucrare importantă au fost întotdeauna priviți cu neîncredere și suspiciune. În vremurile străvechi, când Ilie a fost trimis de Dumnezeu cu o solie către popor, ei nu au luat în seamă avertismentul. L-au considerat nepotrivit de sever. Au gândit chiar că poate își pierduse mințile, pentru că îi declarase pe ei, poporul lui Dumnezeu, ca fiind păcătoși și de asemenea că păcatele lor ajunseseră atât de grave, încât judecățile lui Dumnezeu aveau să se abată asupra lor. Satana și oștile sale au fost dintotdeauna în război cu cei care duc solia de avertizare și care mustră păcatele. Cei neconsacrați vor fi de asemenea aliați cu vrăjmașul sufletelor, pentru a face ca lucrarea slujitorilor credincioși ai lui Dumnezeu să fie cât mai grea posibil.
Dacă soțul meu a fost împins dincolo de limită și a ajuns descurajat și disperat; dacă amândoi am ajuns uneori să nu mai vedem nimic îmbietor în viață care să ne facă s-o dorim, nu este nimic ciudat sau nou. Ilie, unul dintre marii și puternicii profeți ai lui Dumnezeu, alergând să-și scape viața de mânia Izabelei, fugar, obosit și zdrobit de atâta mers, și-a dorit mai degrabă moartea decât viața. Dezamăgirea sa cruntă, provocată de necredincioșia lui Israel, îi spulberase moralul și simțea că nu mai putea să-și pună încrederea în om. În ziua nenorocirii și întunecimii, Iov rostește aceste cuvinte: “Să piară ziua în care m-am născut”.
-262-
Cei care nu sunt obișnuiți să simtă în toată profunzimea, care n-au fost sub poveri asemenea unui car apăsat de greutatea snopilor și care nu și-au unit interesul atât de intim cu cauza și lucrarea lui Dumnezeu, încât să le pară o parte din propria ființă și mai scumpă decât viața, aceștia nu pot înțelege simțămintele soțului meu, tot așa cum Israel nu putea înțelege simțămintele lui Ilie. Regretăm că ne-am descurajat, oricare vor fi fost împrejurările.
Cazul lui Ahab ca avertisment
Sub conducerea nelegiuită a lui Ahab, Israel s-a despărțit de Dumnezeu și și-a stricat căile înaintea Lui. “Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toți cei care fuseseră înaintea lui. Și, ca și cum ar fi fost puțin lucru pentru el să umble în păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat de soție și pe Izabela, fiica lui Etbaal, împăratul sidoniților, și a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal în templul lui Baal, pe care l-a construit la Samaria, și a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toți împărații lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să provoace la mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel.”
Ahab era slab în ce privește tăria morală. Nu avea un simț înalt al lucrurilor sacre; era egoist și lipsit de principii. Unirea sa prin căsătorie cu o femeie care avea o fire hotărâtă și un temperament nervos și care era devotată idolatriei i-a făcut pe amândoi unelte speciale ale lui Satana, pentru a duce poporul lui Dumnezeu în idolatrie și apostazie îngrozitoare. Spiritul hotărât al Izabelei a modelat caracterul lui Ahab. Firea lui egoistă era incapabilă să aprecieze îndurările lui Dumnezeu față de poporul Său și obligația lui față de Dumnezeu, aceea de păzitor și conducător al lui Israel. Frica de Dumnezeu slăbea zilnic în Israel. Dovezile de blasfemie ale idolatriei lor oarbe se putea zări în mijlocul Israelului lui Dumnezeu. Nu exista nimeni care să îndrăznească să-și dea pe față viețile, stând în mod deschis în opoziție cu idolatria blasfemitoare generală. Altarele lui Baal și preoții lui, care jertfeau soarelui, lunii și stelelor, erau la vedere pretutindeni. Ei consacraseră temple și dumbrăvi, în care lucrarea mâinilor omului era așezată spre închinare. Binecuvântările pe care Dumnezeu le dăduse poporului Său nu treziseră nici o urmă de recunoștință față de Dătător. Toate darurile Cerului — râurile șerpuitoare, șuvoaiele de ape vii, roua delicată, aversele de ploaie, care înviorau pământul și făceau ca pășunile lor să rodească din belșug, toate acestea erau atribuite bunăvoinței dumnezeilor lor.
-263-
Sufletul credincios al lui Ilie era îndurerat. Indignarea lui fusese stârnită și era gelos pentru slava lui Dumnezeu. El a văzut că Israel se aruncase într-o apostazie înfricoșătoare. Iar când și-a readus în minte lucrurile mari pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei, a fost copleșit de durere și uimire. Însă toate acestea fuseseră uitate de majoritatea poporului. A mers înaintea Domnului și, cu sufletul sfâșiat de suferință, a intervenit pentru salvarea poporului, dacă era necesar, chiar prin judecăți. S-a rugat lui Dumnezeu să nu dea rouă și ploaie poporului Său nerecunoscător, comorile cerului, pentru ca Israelul apostaziat să poată privi către dumnezeii lui, către idolii de aur, de lemn și de piatră, către soare, lună și stele, așteptând în zadar ca acestea să ude și să îmbogățească pământul, făcându-l să rodească din belșug. Domnul i-a spus lui Ilie că i-a auzit rugăciunea și că va opri ploaia și roua de la poporul Său până când aveau să se întoarcă la El cu pocăință.