Dacă cei de la editură sunt cu adevărat angajați în lucrarea sacră de a da lumii ultima solie solemnă de avertizare, câtă grijă ar trebui ei să aibă pentru a împlini în viețile lor principiile adevărului de care se ocupă. Ei ar trebui să aibă inimi curate și mâini neîntinate.
Cei din poporul nostru care lucrează la editură nu au vegheat pentru a se folosi de privilegiile pe care le-au avut la îndemână și pentru a nu pierde nici un talant sau influență pe care li le-a dat Dumnezeu. Aproape toți cei de la editură n-au reușit nici pe departe să înțeleagă importanța și sfințenia lucrării. Mândria și egoismul sunt prezente într-o foarte mare măsură, iar îngerii lui Dumnezeu nu sunt atrași de editură, cum ar fi dacă inimile celor de acolo ar fi curate și în părtășie cu Dumnezeu. Cei care lucrează la editură nu au avut sentimentul clar că adevărurile de care se ocupau sunt de obârșie cerească, menite să împlinească o anumită lucrare specială, asemenea predicării lui Noe înainte de potop. Așa cum propovăduirea lui Noe i-a avertizat, i-a pus la probă și i-a verificat pe cei ce populau lumea înainte ca revărsarea de ape să-i nimicească de pe fața pământului, în același fel adevărul lui Dumnezeu pentru aceste ultime zile înfăptuiește o lucrare similară de avertizare, punere la probă și verificare a lumii. Publicațiile care ies de la editură poartă sigiliul Celui veșnic. Ele sunt răspândite pretutindeni în țară și hotărăsc destinul sufletelor. Este o mare nevoie acum de bărbați care să traducă și să pregătească publicațiile noastre în alte limbi, astfel încât solia de avertizare să poată merge la toate națiunile și să le încerce prin lumina adevărului, pentru ca bărbații și femeile, văzând lumina, să se poată întoarce de la nelegiuire la supunerea față de Legea lui Dumnezeu.
-208-
Ar trebui folosită fiecare ocazie pentru a duce adevărul și altor națiuni. Acest lucru va fi însoțit de cheltuieli considerabile, însă cheltuiala nu ar trebui în nici un caz să împiedice împlinirea acestei lucrări. Mijloacele materiale sunt valoroase numai în cazul în care sunt folosite pentru înaintarea intereselor Împărăției lui Dumnezeu. Domnul le-a împrumutat oamenilor mijloace materiale tocmai în acest scop, ca să le folosească pentru a trimite adevărul către semenii lor. Există un surplus apreciabil de mijloace în rândurile adventiștilor de ziua a șaptea. Iar oprirea lor egoistă de la slujirea cauzei lui Dumnezeu face ca ochii lor să devină orbi față de importanța lucrării lui Dumnezeu, aducându-i în imposibilitatea de a-și da seama de solemnitatea timpurilor în care trăim sau de valoarea bogățiilor veșnice. Ei nu privesc Calvarul într-o lumină corectă și, prin urmare, nu pot aprecia valoarea sufletului pentru care Hristos a plătit un preț atât de mare.
Oamenii vor investi mijloacele lor în ceea ce prețuiesc cel mai mult, despre care cred că le va aduce cele mai mari profituri. Când oamenii își asumă riscuri mari și investesc mult în proiecte lumești, dar nu sunt dispuși să se aventureze sau să investească mult în cauza lui Dumnezeu, trimițând adevărul către semenii lor, ei dovedesc că prețuiesc comoara lor pământească cu atât mai mult decât cea din ceruri, cu cât o arată faptele lor.
Dacă oamenii ar vrea să-și așeze comoara pământească pe altarul lui Dumnezeu și să lucreze la fel de zeloși pentru a-și pune deoparte comori cerești, după cum au făcut-o pentru a le câștiga pe cele pământești, ei ar investi mijloace materiale cu voioșie și de bunăvoie oriunde ar putea vedea o ocazie de a face bine și de a ajuta cauza Stăpânului lor. Hristos le-a dăruit dovezi de netăgăduit ale iubirii și atașamentului Său față de ei și le-a încredințat mijloace pentru a-i pune la probă și a le dovedi fidelitatea față de El. El a părăsit cerul, bogățiile și slava Sa și a devenit sărac de dragul lor, pentru ca prin sărăcia Sa ei să devină bogați. După dovada bunăvoinței Sale de a mântui pe om, Hristos nu cere mai puține de la acesta, decât tăgăduirea de sine și folosirea mijloacelor, pe care i le-a împrumutat, pentru salvarea semenilor săi și, procedând astfel, să dea dovadă de iubire față de Răscumpărătorul său și să arate că pune preț pe mântuirea ce i-a fost adusă prin acea jertfă infinită.
-209-
Acum este timpul de a folosi mijloace materiale pentru Dumnezeu. Acum este timpul să fim bogați în fapte bune, strângând pentru noi ceea ce va fi o bună temelie pentru vremurile potrivnice care vor veni, pentru a ne putea prinde de viața veșnică. Un singur suflet mântuit în Împărăția lui Dumnezeu este mai prețios decât toate bogățiile pământești. Suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele celor cu care suntem aduși în contact și cu cât sunt mai strânse legăturile cu semenii noștri, cu atât este mai mare răspunderea pe care o avem. Facem parte dintr-o frăție și bunăstarea semenilor noștri ar trebui să constituie cel mai mare interes al nostru. Nu avem nici o clipă de pierdut. Dacă am fost neglijenți în această privință, acum este momentul să răscumpărăm timpul pierdut, pentru ca sângele sufletelor să nu fie găsit pe veșmintele noastre. Fiind copii ai lui Dumnezeu, nici unul dintre noi nu este scutit de a lua parte la marea lucrare a lui Hristos de mântuire a semenilor noștri.
Va fi o lucrare dificilă aceea de a învinge prejudecățile și de a convinge pe cei necredincioși că eforturile noastre de a-i ajuta sunt dezinteresate. Însă acest lucru nu ar trebui să împiedice lucrarea noastră. Nu există nici un precept în Cuvântul lui Dumnezeu care să ne spună să facem bine numai celor care apreciază și răspund pozitiv la eforturile noastre și să-i binecuvântăm numai pe aceia care ne vor mulțumi pentru aceasta. Dumnezeu ne-a trimis să lucrăm în via Sa. Este de datoria noastră să facem tot ce ne stă în putere. “Dimineața seamănă-ți sămânța și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va reuși, aceasta sau aceea sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.” Avem prea puțină credință. Îl silim să lucreze puțin pe Sfântul lui Israel. Ar trebui să fim recunoscători că Dumnezeu este binevoitor să folosească pe fiecare dintre noi ca unealtă a Sa. Pentru fiecare rugăciune fierbinte înălțată cu credință vor fi înapoiate răspunsuri. S-ar putea ca acestea să nu vină așa cum ne așteptam noi; însă vor veni, poate nu după cum am plănuit noi, însă cu siguranță chiar în momentul în care avem cea mai mare nevoie de ele. Însă, vai, cât de păcătoasă este necredința noastră! “Dacă rămâneți în Mine și rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da”.
Tinerii care sunt angajați în această lucrare nu ar trebui să se încreadă prea mult în propriile lor calități. Ei sunt neexperimentați și ar trebui să caute să deprindă înțelepciunea de la cei care au avut o experiență îndelungată în lucrare și care au avut ocazii să studieze caracterul.
-210-
În loc ca frații noștri predicatori să lucreze printre comunități, Dumnezeu intenționează să ne răspândim în lumea întreagă, iar lucrarea noastră misionară să se extindă în oricât de multe teritorii am putea ocupa în mod avantajos, mergând în toate direcțiile, pentru a înălța noi adunări. Ar trebui să imprimăm mereu în mintea noilor discipoli importanța misiunii noastre. Când oameni capabili sunt convertiți la adevăr, nu ar trebui să pretindă lucrători care să le țină în viață credința ofilită, ci ar trebui ca acestor bărbați să li se imprime necesitatea de a lucra în vie. Atâta vreme cât comunitățile se bizuie pe lucrători din alte părți să le întărească și să le încurajeze în credință, ele nu vor deveni puternice în sine. Ar trebui să fie instruite că tăria lor va crește direct proporțional cu eforturile lor personale. Cu cât este urmat mai îndeaproape planul nou-testamentar în lucrarea misionară, cu atât vor avea un succes mai mare eforturile depuse. Ar trebui să lucrăm așa cum a făcut-o Învățătorul nostru divin, semănând semințele adevărului cu grijă, frământare și tăgăduire de sine. Ar trebui să avem gândul care era în Hristos, dacă nu vrem să obosim în facerea de bine. Viața Sa a fost o jertfă necurmată pentru binele altora. Trebuie să urmăm exemplul Său. Trebuie să semănăm sămânța adevărului și să ne punem încrederea în Dumnezeu pentru aducerea acesteia la viață. Sămânța prețioasă ar putea rămâne în adormire câtva timp, până când harul lui Dumnezeu va putea convinge inima, apoi sămânța să fie trezită la viață, să se înalțe și să aducă roadă pentru slava lui Dumnezeu. În această mare lucrare este nevoie de misionari care să lucreze fără egoism, cu devotament și perseverență, ca împreună lucrători cu Hristos și îngerii noștri cerești, pentru salvarea semenilor lor.
Mai ales predicatorii noștri ar trebui să se ferească de indolență și mândrie, defecte care au tendința să se dezvolte din impresia că noi avem un adevăr și argumente puternice cărora împotrivitorii noștri nu le pot face față; și, în vreme ce este real faptul că adevărurile pe care le folosim sunt suficient de puternice pentru a rupe legăturile puterilor întunericului, există primejdia neglijării evlaviei personale, curățeniei inimii și consacrării depline față de Dumnezeu. Există pericolul să creadă că s-au îmbogățit și nu duc lipsă de nimic, în timp ce le lipsesc virtuțile creștine esențiale. Ei pot fi ticăloși, vrednici de plâns, săraci, orbi și goi. Aceștia nu simt necesitatea de a trăi în supunere față de Dumnezeu zi de zi și ceas de ceas. Mândria spirituală nimicește esența religiei. Pentru a ne păstra umilința, ar fi bine să ne reamintim cum arătăm în fața unui Dumnezeu sfânt, care citește fiecare secret al sufletului, și cum ar fi să apărem înaintea semenilor noștri, dacă ne-ar cunoaște cu toții la fel de bine ca Dumnezeu. Din acest motiv, pentru a ne smeri, suntem îndemnați să ne mărturisim greșelile și să ne folosim de acest prilej pentru a ne reprima mândria.
-211-
Pastorii nu ar trebui să neglijeze exercițiul fizic. Ei ar trebui să caute să se facă de folos și să fie de ajutor acolo unde depind de ospitalitatea altora. N-ar trebui să îngăduie altora să-i servească, ci să ușureze mai degrabă poverile acelora care, având un respect atât de mare pentru lucrarea de evanghelizare, s-ar deranja să facă pentru ei ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Sănătatea proastă a unora dintre predicatorii noștri se datorează neglijenței lor de a face exercițiu fizic prin muncă folositoare.
În urma situației care a survenit, mi s-a arătat că ar fi fost mai bine dacă frații J. ar fi făcut totul pentru a pregăti broșuri care să circule printre francezi. Dacă nu au existat lucrări pregătite în mod desăvârșit, ar fi mai bine să circule broșurile, pentru ca poporul francez să poată avea ocazia să cerceteze argumentele credinței noastre. Întârzierea comportă riscuri mari. Francezii ar fi trebuit să aibă cărți care să prezinte motivele credinței noastre. Frații J. nu au fost pregătiți să “facă dreptate” acestor lucrări; ci aveau nevoie să fie mai întâi luminați și spiritualizați ei înșiși, căci altfel cărțile pregătite aveau să poarte amprenta minții lor. Ei aveau nevoie să fie îndreptați, pentru ca scrierile și predicarea lor să nu fie anoste. Aveau nevoie să se autoeduce să treacă imediat la subiect și să pună cu claritate în evidență înaintea poporului trăsăturile esențiale ale credinței noastre. Lucrarea a fost împiedicată de către Satana și s-a pierdut mult din cauză că aceste lucrări nu au fost gata atunci când a trebuit. Acești frați pot face mult bine dacă sunt pe deplin devotați lucrării și dacă vor umbla în lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu.