Este un lucru profund regretabil că primii manageri ai institutului au condus într-un mod în care aproape l-au copleșit cu datorii și descurajare. Însă pierderile financiare pe care le-au resimțit și regretat acționarii au fost mici în comparație cu munca, încurajările și grija pe care le-am purtat eu și soțul meu, fără plată, și pe care, de asemenea, le-au dus medicii și asistenții, în schimbul unor salarii mici. Am luat acțiuni ale institutului în valoare de o mie cinci sute de dolari, care ne-au fost “repartizate”, dar care nu reprezintă decât o mică despăgubire în comparație cu oboseala la care am fost supuși din pricina managerilor nepăsători de la început. Însă acum, când institutul se bucură de reputație și de sprijin din partea clientelei sale, valorează mai mult decât toți banii investiți și pentru că greșelile inițiale au fost îndreptate, cei care și-au pierdut încrederea nu au nici o scuză dacă au prejudecăți. Și dacă vor mai manifesta lipsă de interes, aceasta va fi pentru că au ales să îmbrățișeze prejudecata mai degrabă decât să se lase călăuziți de rațiune.
În providența lui Dumnezeu, fratele A. și-a dăruit puterea și interesul său Institutului de Sănătate. A manifestat un interes lipsit de egoism pentru înaintarea treburilor institutului și nu s-a cruțat sau favorizat pe sine. Dacă va fi dependent de Dumnezeu și va face din El tăria și sfătuitorul său, va putea fi o binecuvântare pentru medici, asistenți și pacienți. El și-a legat propriile interese de tot ceea ce ține de institut și a fost o binecuvântare pentru alții prin aceea că a purtat cu voioșie poveri care nu au fost nici puține, nici ușoare. I-a binecuvântat pe alții, iar aceste binecuvântări se vor răsfrânge apoi asupra sa.
Însă fratele A. se află în pericolul de a lua asupra sa poveri pe care pot și ar trebui să le poarte alții. Nu ar trebui să se consume, făcând acele lucruri pe care le pot face alții, al căror timp este mai puțin prețios. Ar trebui să acționeze ca director și supraveghetor.
-177-
Ar trebui să-și păstreze forțele pentru ca, prin judecata sa întemeiată pe experiență, să le poată spune altora ce să facă. Acest lucru este necesar ca să-și poată menține o poziție influentă la institut. Experiența sa de a conduce cu înțelepciune și economie este prețioasă. El este însă în pericol de a-și lipsi familia de atenția sa într-o prea mare măsură, de a ajunge prea mult absorbit de institut și de a lua prea multe poveri asupra lui, așa cum a făcut și soțul meu. Interesul soțului meu pentru Institutul de Sănătate, pentru Asociația Editorială și în general pentru cauză a fost atât de mare, încât s-a prăbușit și a fost nevoit să se retragă pentru un timp din lucrare, pe când, dacă ar fi făcut mai puțin pentru aceste instituții și și-ar fi împărțit interesul între acestea și familia sa, nu ar fi fost solicitat neîncetat într-o singură direcție și și-ar fi păstrat puterile pentru a-și continua lucrarea fără întrerupere. Fratele A. este omul potrivit la locul potrivit. Însă el nu trebuie să procedeze ca soțul meu, chiar dacă lucrurile nu sunt într-o stare atât de prosperă ca atunci când și-ar fi consacrat toate forțele pentru ele. Dumnezeu nu cere nici soțului meu, nici fratelui A. să se priveze de bucuria părtășiei familiale, să se rupă de cămin și familie, fie și pentru binele acestor instituții importante.
În timpul ultimilor trei sau patru ani, au fost mai mulți care au manifestat interes pentru Institutul de Sănătate și au făcut eforturi pentru a-l aduce într-o stare mai bună. Unora însă le-au lipsit discernământul și experiența. Atâta timp cât fratele A. acționează fără egoism și se prinde de Dumnezeu, El îi va fi ajutor și sfătuitor.
Medicii de la Institutul de Sănătate nu ar trebui să se simtă constrânși să facă lucrarea pe care o pot înfăptui asistenții. Ei nu ar trebui să acorde asistență în camera de baie sau în camera de gimnastică, risipindu-și vitalitatea, făcând ceea ce ar putea face alții. Nu ar trebui să se ducă lipsă de asistenți care să îngrijească de bolnavi și să vegheze asupra celor slăbiți care au nevoie de supraveghetori. Medicii ar trebui să-și păstreze energia pentru împlinirea cu succes a îndatoririlor lor profesionale. Ei ar trebui să le spună altora ce să facă. Dacă nu sunt persoane în care pot avea încredere să facă aceste lucruri, ar trebui angajați oameni potriviți, instruiți cum se cuvine și remunerați corespunzător serviciilor aduse.
-178-
Nimeni nu ar trebui angajat ca lucrător în afară de aceia care vor lucra fără egoism în interesul institutului; iar aceștia ar trebui să fie bine plătiți pentru serviciile lor. Ar trebui să existe suficientă mână de lucru, mai ales în timpul sezonului de vară, când sunt mulți bolnavi, astfel încât nimeni să nu fie nevoit să lucreze în exces. Institutul de Sănătate a trecut peste încurcăturile sale, depășindu-le; iar medicii și asistentele nu ar trebui să fie constrânși să lucreze atât de mult și să sufere atât din pricina privațiunilor ca atunci când institutul era greu apăsat din cauza oamenilor necredincioși care aproape că l-au prăbușit la pământ.
Mi s-a arătat că medicii de la institutul nostru ar trebui să fie bărbați și femei cu credință și spiritualitate. Ei ar trebui să-și pună toată încrederea în Dumnezeu. La institut vin mulți oameni care și-au provocat, prin propriile lor îngăduințe păcătoase, boli de aproape orice tip. Aceștia nu merită compasiunea pe care o pretind adesea. Și este foarte greu pentru medici să consacre timp și energie acestor persoane decăzute fizic, mintal și moral. Există însă și unii care, din neștiință, au trăit încălcând legile organismului lor. Ei au lucrat într-un mod lipsit de cumpătare și au mâncat fără cumpătare, pentru că așa obișnuia lumea să facă. Unii au suferit multe din partea multor medici, dar nu au fost făcuți să se simtă mai bine, ci hotărât mai rău. În cele din urmă, ei ajung să fie rupți de ocupația lor, de societate și de familiile lor și, ca o ultimă încercare, vin la Institutul de Sănătate cu speranța slabă de a găsi o oarecare ameliorare. Aceștia au nevoie de compasiune. Ei trebuie tratați cu cea mai mare gingășie și trebuie avut grijă să înțeleagă în mod clar care sunt legile care guvernează ființa lor, pentru a putea, încetând să le mai încalce și stăpânindu-se, să evite suferința și boala, prețul încălcării legilor firii.
Doctorul B. nu este întru totul apt să ocupe poziția de medic la institut. El vede bărbați și femei cu o constituție fizică distrusă, slabi din punct de vedere mintal și moral, și crede că tratarea unor astfel de cazuri este un timp pierdut. Se poate ca în multe cazuri să fie chiar așa. Dar nu ar trebui să ajungă descurajat și sătul de pacienții săi bolnavi și suferinzi. Nu ar trebui să-și piardă mila, compasiunea, răbdarea și să simtă că viața sa este prost folosită când lucrează pentru aceia care nu pot prețui niciodată serviciile pe care le primesc și care nu-și vor folosi puterile, dacă și le recapătă, pentru a binecuvânta societatea, ci vor urma același curs al îngăduinței plăcerilor proprii pe care l-au urmat până în momentul în care și-au pierdut sănătatea. Doctorul B. nu ar trebui să ajungă obosit sau descurajat. Ar trebui să-și amintească de Hristos, care a intrat în mod direct în legătură cu omenirea suferindă. Deși în multe cazuri cei afectați aduseseră boala asupra lor prin calea lor păcătoasă, încălcând legile firii, Isus a avut milă de slăbiciunea lor, iar când au venit la El cu boli dintre cele mai îngrozitoare, El nu a stat deoparte, de frică să nu Se contamineze; i-a atins și a poruncit bolii să cedeze.
-179-
“Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproși. Ei au stat departe, și-au ridicat glasul, și au zis: ‘Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!’ Când i-a văzut Isus, le-a zis: ‘Duceți-vă, arătați-vă preoților!’ Și pe când se duceau, au fost curățiți. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Isus și I-a mulțumit. Era samaritean. Isus a luat cuvântul și a zis: ‘Oare n-au fost curățiți toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?’ Apoi i-a zis: ‘Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit’.”
Iată aci o lecție pentru noi toți. Acești leproși au fost atât de mult degradați de boală, încât li se interzisese accesul în societate, pentru a nu-i contamina pe alții. Limitele lor fuseseră prescrise de către autorități. Isus ajunge în raza lor vizuală și, în marea lor suferință, ei strigă către Acela care este singurul în stare să-i tămăduiască. Isus le poruncește să se arate preoților. Ei au credința de a porni în drumul lor, crezând în puterea lui Hristos de a-i vindeca. Și pe când mergeau, au observat că oribila boală a dispărut. Numai unul dintre ei însă are simțăminte de recunoștință, numai unul simte că-i este profund dator lui Hristos pentru această mare lucrare pe care a făcut-o pentru el. Acesta se întoarce, lăudându-L pe Dumnezeu și recunoscând cu sufletul plin de mulțumire lucrarea înfăptuită pentru el. Iar acest om era un străin; ceilalți nouă erau evrei.
-180-
De dragul acestui singur om, care avea să folosească așa cum trebuie binecuvântarea sănătății Isus i-a vindecat pe toți zece. Ceilalți nouă au trecut mai departe fără să aprecieze lucrarea făcută și nu I-au adus mulțumiri pline de recunoștință lui Isus pentru că a înfăptuit vindecarea.
De același tratament vor avea parte medicii de la Institutul de Sănătate, ca mulțumire pentru eforturile lor. Dacă însă, în munca lor de a ajuta omenirea suferindă, unul din douăzeci se folosește corect de binecuvântările primite și apreciază eforturile pe care le-au depus pentru ei, medicii ar trebui să se simtă recunoscători și satisfăcuți. Dacă va fi salvată o viață din zece și un suflet dintr-o sută va fi mântuit în Împărăția lui Dumnezeu, toate venind din partea institutului, vor fi răsplătiți cu dărnicie pentru toate eforturile lor. Toate neliniștile și grijile lor nu vor fi pierdute pe de-a-ntregul. Dacă Împăratul slavei, Maiestatea Cerului, a lucrat pentru omenirea suferindă și atât de puțini au apreciat ajutorul Său divin, medicii și asistenții de la institut ar trebui să roșească atunci când s-ar plânge că eforturile lor slabe nu sunt apreciate de toți și par să fie disprețuite de unii.
Mi s-a arătat că cei nouă care nu s-au întors pentru a da slavă lui Dumnezeu îi reprezintă perfect pe unii păzitori ai Sabatului care vin la Institutul de Sănătate ca pacienți. Ei primesc multă atenție și ar trebui să-și dea seama de tulburarea și descurajările medicilor, fiind ultimii care să le provoace griji și poveri inutile. Cu toate acestea, regret că trebuie s-o spun, cel mai adesea pacienții care sunt cei mai dificili la Institutul de Sănătate sunt cei care au credința noastră. Ei sunt mai înclinați să înainteze plângeri decât oricare alți pacienți. Cei lumești și creștini declarați aparținând altor denominațiuni apreciază eforturile făcute pentru refacerea lor mai mult decât mulți păzitori ai Sabatului. Iar când primii se întorc acasă, exercită o influență mai puternică în favoarea Institutului de Sănătate decât păzitorii Sabatului. Și unii dintre cei care ridică întrebări cu atâta ușurință și se plâng de conducerea de la institut sunt aceia care au primit tratament la preț redus.