Către părinții bogați
La întâlnirea de tabără din Vermont, în 1870, m-am simțit constrânsă de Duhul lui Dumnezeu să dau o mărturie clară despre datoria părinților bogați și în vârstă cu privire la dispoziția testamentară legată de bunurile lor. Mi se arătase că unii oameni, care sunt iscusiți, prudenți și perspicace în privința tranzacțiilor de afaceri în general, bărbați renumiți pentru promptitudine și acuratețe, dau dovadă de lipsă de prevedere și promptitudine în ce privește dispozițiile pe care trebuie să le dea în timpul vieții în legătură cu proprietatea lor. Ei nu știu cât de curând se va încheia timpul lor de probă și totuși anii trec fără să-și pună lucrurile în rânduială și adesea chiar viața lor se încheie în cele din urmă fără ca ei să-și fi folosit judecata. Sau pot muri pe neașteptate, fără a fi avertizați măcar cu o clipă înainte, iar bunurile lor sunt folosite într-un mod pe care ei nu l-ar fi aprobat. Aceștia sunt vinovați de neglijență; sunt administratori necredincioși.
-117-
Creștinii care cred în adevărul prezent ar trebui să manifeste înțelepciune și prevedere. Ei nu ar trebui să neglijeze întocmirea dispozițiilor privitoare la mijloacele lor, așteptând o ocazie favorabilă pentru a-și aranja treburile în timpul unei boli prelungite. Ar trebui să aibă afacerile în așa fel ordonate, încât, dacă ar fi chemați să le părăsească în orice ceas și dacă vocea li s-ar stinge până să mai facă vreun aranjament, să poată fi lichidate așa cum ar fi făcut-o ei înșiși dacă ar fi fost în viață. Multe familii au fost jefuite de toate bunurile lor și au fost condamnate la sărăcie pentru că a fost neglijată o lucrare care ar fi putut fi îndeplinită foarte ușor într-un ceas. Cei care își întocmesc testamentele nu ar trebui să se ferească de neplăcerile sau cheltuielile necesare pentru a obține îndrumări legale și pentru a le concepe într-un asemenea mod, încât să reziste la probă.
-119-
Mi s-a arătat că timpul de probă al unora din vecinătatea _____ avea să se încheie curând și că era important ca lucrarea lor să sfârșească prin a fi aprobată de Dumnezeu, pentru ca, după aranjamentele finale, să poată auzi acel “bine” din partea Stăpânului. Mi s-a arătat, de asemenea, inconsecvența celor care mărturisesc credința în adevăr și nu susțin cauza lui Dumnezeu cu mijloacele lor, pentru a le putea lăsa copiilor. Mulți tați și mame sunt săraci în mijlocul abundenței. Ei își îngrădesc într-o anumită măsură propriile satisfacții și își refuză adesea acele lucruri care sunt necesare pentru a se bucura de viață și de sănătate, aceasta în timp ce au la dispoziție mijloace din belșug. Ei simt că nu au dreptul, ca să spunem așa, de a-și însuși mijloacele materiale pentru propria lor bunăstare sau în scopuri caritabile. Ei au un singur obiectiv înaintea lor, și anume de a face economie de bunuri, pe care să le lase copiilor. Această idee este atât de pătrunzătoare, atât de intim întrețesută cu toate acțiunile lor, încât copiii se obișnuiesc să aștepte cu nerăbdare timpul în care toate aceste bunuri vor fi ale lor. Ei depind de ele, iar această perspectivă are o influență importantă, dar nefavorabilă asupra caracterelor lor. Unii devin risipitori, alții devin egoiști și avari, iar alții chiar leneși și nepăsători. Mulți nu cultivă obiceiul de a face economie; ei nu caută să fie independenți. Nu au o țintă și dovedesc o labilitate a caracterului. Impresiile primite în copilărie și tinerețe sunt țesute în structura caracterului și devin principii de acțiune în viața matură.
-120-
Cei care au cunoscut principiile adevărului ar trebui să se lase călăuziți îndeaproape de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei ar trebui să-I dea lui Dumnezeu ceea ce aparține lui Dumnezeu. Mi s-a arătat că mai mulți în Vermont făceau o mare greșeală însușindu-și mijloacele pe care Dumnezeu li le încredințase spre păstrare. Ei treceau cu vederea pretenția lui Dumnezeu asupra a tot ceea ce au. Ochii lor erau orbiți de vrăjmașul neprihănirii, iar ei apucaseră pe o cale care avea să fie dezastruoasă pentru ei și copiii lor dragi.
Copiii își influențau părinții să-și lase proprietățile în mâinile lor, pentru a dispune de acestea conform judecății lor. Cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu atât de clară și simplă în ce privește banii încredințați administratorilor, cu avertizările și mustrările pe care Dumnezeu le-a dat de-a lungul Mărturiilor prin dispozițiile privitoare la mijloace materiale — dacă, având toată această lumină înaintea lor, copiii își influențează părinții direct sau indirect să-și împartă proprietățile câtă vreme sunt încă în viață sau să dispună prin testament ca acestea să ajungă în mâinile lor după moartea părinților, ei își iau asupra lor răspunderi înfricoșătoare. Copiii acelor părinți înaintați în vârstă care mărturisesc credința în adevăr ar trebui ca, în teamă de Dumnezeu, să-și sfătuiască și să stăruie pe lângă părinți ca aceștia să-și onoreze mărturisirea de credință și să urmeze o cale, în ce privește mijloacele lor, pe care Dumnezeu o poate aproba. Părinții ar trebui să-și strângă comori în ceruri, dispunând ei înșiși ca mijloacele lor să folosească la înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Ei nu ar trebui să se jefuiască singuri de comoara cerească, lăsând un surplus material celor ce au îndeajuns; căci, făcând astfel, ei nu numai că se lipsesc pe ei înșiși de prețiosul privilegiu de a-și strânge în ceruri o comoară nepieritoare, dar jefuiesc chiar vistieria lui Dumnezeu.
Am declarat la întâlnirea de tabără că, atunci când proprietățile sunt lăsate prin testament în majoritate copiilor, când nu este lăsat nimic pentru cauza lui Dumnezeu sau, dacă este, nu reprezintă decât o nimica toată ce nu merită amintită, aceste bunuri se dovedesc adesea un blestem pentru copiii care le-au moștenit. Ar constitui o sursă de ispită și ar deschide o ușă prin care s-ar afla în pericolul de a cădea în capcana multor patimi primejdioase și vătămătoare.
Am văzut că aceia care își mărturisesc credința în adevăr ar trebui să-și arate credința prin fapte. Ei ar trebui să-și facă prieteni cu ajutorul Mamonei nedrepte, pentru ca, în final, să poată fi primiți în locuințele veșnice. Dumnezeu i-a făcut pe oameni administratori de bunuri. El a pus în mâinile lor banii cu care să înainteze marea lucrare de mântuire a sufletelor pentru care Hristos și-a părăsit căminul ceresc, bogățiile, slava și a devenit sărac, pentru a putea, prin propria Sa umilință și jertfă, să aducă la Dumnezeu multe fiice și mulți fii ai lui Adam. În providența Sa, Domnul a stabilit ca lucrarea din via Sa să fie susținută prin mijloacele încredințate în mâinile administratorilor Săi. Venită din partea lor, neglijența de a răspunde chemărilor cauzei lui Dumnezeu pentru împlinirea lucrării Sale îi dovedește ca fiind slujitori nevrednici și indolenți.
-118-
Mi se arătaseră unele lucruri despre cauza din Vermont, dar mai ales din Bordoville și împrejurimile sale. Pasajul următor este din Testimony for the church, vol.2, No. 20, page 651:
“Trebuie împlinită o lucrare pentru mulți care locuiesc în Bordoville. Am văzut că vrăjmașul era ocupat cu lucrarea de a-și împlini obiectivele. Bărbați cărora Dumnezeu le-a încredințat talanți în mijloacele materiale au pus asupra copiilor lor răspunderea pe care Cerul a hotărât-o pentru ei, aceea de a fi administratori ai lui Dumnezeu. În loc să dea lui Dumnezeu ceea ce este al Său, ei pretind că tot ceea ce au le aparține, ca și cum au obținut aceste bunuri prin propria lor iscusință și putere.
Unii își plasează bunurile dincolo de controlul lor, punându-le în mâinile copiilor lor. Motivația lor tainică este aceea de a ajunge într-o poziție în care nu se vor simți răspunzători de a da din proprietatea lor pentru răspândirea adevărului. Aceștia iubesc cu vorba, nu cu fapta și în adevăr. Nu-și dau seama că ei nu se ocupă de propriii lor bani, ci de ai Domnului.
Părinții ar trebui să aibă o mare teamă de a încredința copiilor talanții mijloacelor materiale pe care Dumnezeu i-a pus în mâinile lor, aceasta numai dacă nu au dovada cea mai sigură că urmașii lor au un interes, o dragoste și un devotament mai mare pentru cauza lui Dumnezeu decât au ei înșiși și că acești copii vor fi mai serioși și mai zeloși în înaintarea lucrării lui Dumnezeu și mai binevoitori de a împlini diferitele proiecte legate de aceasta, care reclamă mijloace materiale. Însă mulți își pun mijloacele în mâinile copiilor, aruncând astfel asupra lor răspunderea propriei lor isprăvnicii, pentru că Satana îi împinge s-o facă. Procedând așa, ei plasează în mod eficient acele mijloace în rândurile vrăjmașului. Satana conduce lucrurile în așa fel, încât să fie în favoarea propriului său scop și lipsește cauza lui Dumnezeu de mijloacele de care aceasta are nevoie pentru a fi susținută din plin.
Mulți care au făcut o înaltă mărturisire de credință sunt deficienți în privința faptelor bune. Dacă ar dori să-și arate credința prin fapte, ar putea exercita o influență puternică de partea adevărului. Ei însă nu pun la schimbător talanții bunurilor pe care li le-a împrumutat Dumnezeu. Cei care se gândesc să-și ușureze conștiința, lăsând copiilor lor bunurile prin testament sau reținându-se de la participarea la cauza lui Dumnezeu și acceptând ca acestea să treacă în mâinile unor copii necredincioși și nechibzuiți, pentru ca ei să le risipească sau să adune comori și să le venereze, vor fi nevoiți să dea socoteală pentru aceasta lui Dumnezeu; ei sunt ispravnici necredincioși ai banilor Domnului. Ei îi îngăduie lui Satana să-i înfrângă prin acești copii a căror minte se află sub controlul său. Scopurile lui Satana sunt împlinite în multe feluri, în timp ce administratorii lui Dumnezeu par stupefiați și paralizați; ei nu-și dau seama de marea lor responsabilitate și de socoteala care trebuie să vină curând.”
-119-
Mi s-a arătat că timpul de probă al unora din vecinătatea _____ avea să se încheie curând și că era important ca lucrarea lor să sfârșească prin a fi aprobată de Dumnezeu, pentru ca, după aranjamentele finale, să poată auzi acel “bine” din partea Stăpânului. Mi s-a arătat, de asemenea, inconsecvența celor care mărturisesc credința în adevăr și nu susțin cauza lui Dumnezeu cu mijloacele lor, pentru a le putea lăsa copiilor. Mulți tați și mame sunt săraci în mijlocul abundenței. Ei își îngrădesc într-o anumită măsură propriile satisfacții și își refuză adesea acele lucruri care sunt necesare pentru a se bucura de viață și de sănătate, aceasta în timp ce au la dispoziție mijloace din belșug. Ei simt că nu au dreptul, ca să spunem așa, de a-și însuși mijloacele materiale pentru propria lor bunăstare sau în scopuri caritabile. Ei au un singur obiectiv înaintea lor, și anume de a face economie de bunuri, pe care să le lase copiilor. Această idee este atât de pătrunzătoare, atât de intim întrețesută cu toate acțiunile lor, încât copiii se obișnuiesc să aștepte cu nerăbdare timpul în care toate aceste bunuri vor fi ale lor. Ei depind de ele, iar această perspectivă are o influență importantă, dar nefavorabilă asupra caracterelor lor. Unii devin risipitori, alții devin egoiști și avari, iar alții chiar leneși și nepăsători. Mulți nu cultivă obiceiul de a face economie; ei nu caută să fie independenți. Nu au o țintă și dovedesc o labilitate a caracterului. Impresiile primite în copilărie și tinerețe sunt țesute în structura caracterului și devin principii de acțiune în viața matură.
-120-
Cei care au cunoscut principiile adevărului ar trebui să se lase călăuziți îndeaproape de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei ar trebui să-I dea lui Dumnezeu ceea ce aparține lui Dumnezeu. Mi s-a arătat că mai mulți în Vermont făceau o mare greșeală însușindu-și mijloacele pe care Dumnezeu li le încredințase spre păstrare. Ei treceau cu vederea pretenția lui Dumnezeu asupra a tot ceea ce au. Ochii lor erau orbiți de vrăjmașul neprihănirii, iar ei apucaseră pe o cale care avea să fie dezastruoasă pentru ei și copiii lor dragi.
Copiii își influențau părinții să-și lase proprietățile în mâinile lor, pentru a dispune de acestea conform judecății lor. Cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu atât de clară și simplă în ce privește banii încredințați administratorilor, cu avertizările și mustrările pe care Dumnezeu le-a dat de-a lungul Mărturiilor prin dispozițiile privitoare la mijloace materiale — dacă, având toată această lumină înaintea lor, copiii își influențează părinții direct sau indirect să-și împartă proprietățile câtă vreme sunt încă în viață sau să dispună prin testament ca acestea să ajungă în mâinile lor după moartea părinților, ei își iau asupra lor răspunderi înfricoșătoare. Copiii acelor părinți înaintați în vârstă care mărturisesc credința în adevăr ar trebui ca, în teamă de Dumnezeu, să-și sfătuiască și să stăruie pe lângă părinți ca aceștia să-și onoreze mărturisirea de credință și să urmeze o cale, în ce privește mijloacele lor, pe care Dumnezeu o poate aproba. Părinții ar trebui să-și strângă comori în ceruri, dispunând ei înșiși ca mijloacele lor să folosească la înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Ei nu ar trebui să se jefuiască singuri de comoara cerească, lăsând un surplus material celor ce au îndeajuns; căci, făcând astfel, ei nu numai că se lipsesc pe ei înșiși de prețiosul privilegiu de a-și strânge în ceruri o comoară nepieritoare, dar jefuiesc chiar vistieria lui Dumnezeu.
Am declarat la întâlnirea de tabără că, atunci când proprietățile sunt lăsate prin testament în majoritate copiilor, când nu este lăsat nimic pentru cauza lui Dumnezeu sau, dacă este, nu reprezintă decât o nimica toată ce nu merită amintită, aceste bunuri se dovedesc adesea un blestem pentru copiii care le-au moștenit. Ar constitui o sursă de ispită și ar deschide o ușă prin care s-ar afla în pericolul de a cădea în capcana multor patimi primejdioase și vătămătoare.