Mărturie pentru comunitate. Numărul 21
Un apel pentru purtătorii de poveri
Dragi frați și surori,
Mă simt constrânsă în acest timp să mă achit de o datorie neglijată multă vreme.
Înainte să se îmbolnăvească, soțul meu a muncit mai mult decât ar fi trebuit să muncească doi oameni în același timp. El nu a găsit timp să-și odihnească mintea și trupul și să uite puțin de grijile care îl apăsau. Prin mărturii, el a fost avertizat de pericolul care-l amenință. Mi s-a arătat că efectua prea multă lucrare intelectuală. Voi reproduce mai jos o mărturie scrisă, dată încă din 26 august 1855:
“Pe când eram în Paris, Maine, mi s-a arătat că sănătatea soțului meu era într-o stare critică și că neliniștea care apăsa asupra minții sale fusese mai mult decât putea el să suporte. Când adevărul prezent a fost publicat prima dată, el a depus un mare efort și a trudit, încurajat și ajutat prea puțin de frații săi. De la început, el a luat asupră-i poveri care-i solicitau prea mult rezistența fizică.
Aceste poveri, împărțite în mod egal, nu ar fi trebuit să fie atât de obositoare. În timp ce soțul meu își lua multe răspunderi, unii dintre frații săi de slujbă nu erau dispuși să-și asume vreuna. Iar cei care se fereau de poveri și răspunderi nu-și dădeau seama de poverile sale și nu erau interesați de înaintarea lucrării și de cauza lui Dumnezeu așa cum ar fi trebuit să fie. Soțul meu a simțit această lipsă și și-a întins umărul pentru a cuprinde poveri care erau prea mari și care aproape că l-au strivit. Ca urmare a acestor eforturi suplimentare, vor fi salvate mai multe suflete; dar tocmai aceste eforturi i-au afectat constituția fizică și i-au secătuit puterile. Mi s-a arătat că el ar trebui, într-o mare măsură, să-și lase neliniștea deoparte; Dumnezeu dorește ca el să fie eliberat de o asemenea muncă obositoare și să petreacă mai mult timp studiind Scripturile și în compania copiilor săi, căutând să le educe mintea.
-10-
Am văzut că nu este de datoria noastră să ne încărcăm singuri cu încercări personale. O asemenea muncă intelectuală, îndurată din pricina nedreptăților altora, ar trebui evitată. Soțul meu poate continua să lucreze din toate puterile, cum a făcut-o până în prezent, iar ca rezultat să coboare în mormânt și lucrările lui să fie pierdute pentru cauza lui Dumnezeu; sau poate fi eliberat acum, cât i-a mai rămas puțină energie, pentru a rezista mai mult și pentru ca lucrările lui să fie mai eficiente.”
Voi cita acum dintr-o mărturie dată în 1859: “În ultima viziune, mi s-a arătat că Domnul voia ca soțul meu să se ocupe mai mult cu studiul Scripturilor, pentru a putea fi pregătit să lucreze mai eficient în cuvânt și în învățătură, atât în vorbit, cât și în scris. Am văzut că în trecut ne epuizaserăm energiile prin neliniști și griji multe, pentru a aduce biserica într-o poziție bună. Nu ni se cere o asemenea muncă epuizantă în locuri diferite, ducând poverile bisericii, căci comunitățile ar trebui să-și poarte propriile poveri. Lucrarea noastră este de a le instrui în ce privește Cuvântul lui Dumnezeu, de a le îndemna să vadă necesitatea unei religii verificate practic și de a defini cât mai clar cu putință poziția corectă în ce privește adevărul. Dumnezeu dorea ca noi să ne ridicăm glasul în adunarea cea mare în legătură cu subiecte legate de adevărul prezent, care sunt de importanță vitală. Acestea ar trebui prezentate cu claritate și hotărâre și, de asemenea, consemnate în scris, pentru ca mesagerii tăcuți să le poată purta către oamenii de pretutindeni. Din partea noastră se cere o consacrare deplină în lucrarea de căpetenie; trebuie să dorim din suflet să trăim în lumina înfățișării lui Dumnezeu. Dacă mintea noastră ar fi mai puțin ocupate cu încercările bisericii, membrii ei ar fi mai liberi să pună în practică subiecte biblice; iar o preocupare mai strânsă cu adevărurile Bibliei ar obișnui mintea să curgă pe acel făgaș și noi am fi astfel bine pregătiți pentru lucrarea importantă ce ne revine.
-11-
Mi s-a arătat că Dumnezeu nu a pus asupra noastră poveri atât de grele ca acelea pe care le-am purtat în trecut. Este datoria noastră să vorbim bisericii și să le arătăm membrilor necesitatea de a lucra pentru ei înșiși. Ei au fost duși în spate prea mult. Motivul pentru care nu ar trebui să ni se ceară să luăm asupra noastră poveri grele și să ne angajăm într-o muncă peste măsură de istovitoare este că Domnul are pentru noi o lucrare de un alt caracter. El nu dorește să ne epuizăm puterile fizice și intelectuale, ci să le păstrăm în rezervă, pentru ca, în ocazii speciale, ori de câte ori este cu adevărat nevoie de ajutor, glasurile noastre să se poată face auzite.
Am văzut că vor fi schimbări importante, în care influența noastră va fi cerută spre călăuzire; că se vor ridica influențe și vor fi aduse când și când erori în biserică și că atunci va fi nevoie de înrâurirea noastră; dar dacă am fi epuizați prin lucrările de până atunci, nu am avea judecata liniștită, prudența și stăpânirea de sine necesare pentru ocazia importantă în care Dumnezeu vrea ca noi să jucăm un rol important.
Satana ne-a paralizat eforturile, afectând biserica într-o asemenea măsură, încât să ne silească la un volum dublu de muncă pentru a ne croi drum prin întuneric și necredință. Aceste eforturi de a pune lucrurile în rânduială în biserici ne-au stors de puteri, urmarea fiind oboseala și slăbiciunea. Am văzut că avem de făcut o lucrare, dar că vrăjmașul sufletelor se va împotrivi fiecărui efort pe care vom încerca să-l facem. Că poporul ar putea fi într-o stare de apostazie, astfel încât Dumnezeu nu-l putea binecuvânta, și aceasta va fi demoralizant; însă noi nu ar trebui să fim descurajați. Ar trebui să ne facem datoria de a prezenta lumina și să lăsăm răspunderea în seama poporului.”
Voi cita în continuare dintr-o altă mărturie, scrisă pe 6 iunie 1863: “Mi s-a arătat că mărturia noastră este încă necesară în comunitate, că ar trebui să lucrăm pentru a ne scuti de încercări și griji și că ar trebui să ne menținem mintea într-un spirit de consacrare. Este datoria celor de la editură să facă eforturi intelectuale mai mari, iar cea a soțului meu să se menajeze mai mult. El se ocupă mult timp cu probleme diverse, care îi obosesc și răvășesc mintea, făcându-l incapabil de a mai studia sau de a mai scrie și împiedicând astfel lumina sa să strălucească în Review așa cum ar trebui.
-12-
Mintea soțului meu nu ar trebui încărcată și suprasolicitată. Ea trebuie să se bucure de odihnă, iar el trebuie lăsat liber să scrie și să se ocupe de lucruri pe care alții nu le pot face. Cei angajați la editură i-ar putea ridica de pe umeri multe griji apăsătoare, dacă s-ar preda lui Dumnezeu și ar manifesta un profund interes pentru lucrare. Nu ar trebui să existe nici un simțământ egoist printre cei ce lucrează la editură. Ei sunt angajați în lucrarea lui Dumnezeu și sunt răspunzători față de El pentru motivațiile pe care le au și pentru modul în care înaintează această ramură a lucrării Sale. Li se cere să-și disciplineze mintea. Mulți cred că neglijențele nu ar trebui condamnate. Aceasta este o mare greșeală. Neglijența este păcat. Ea duce la multe greșeli grosolane și la multă dezordine. Minții trebuie să i se dea însărcinări; ea trebuie disciplinată până când va reuși să păstreze ce i s-a încredințat.
Soțul meu a avut multe griji și a făcut multe lucruri pe care alții ar fi trebuit să le facă, dar pe care s-a temut să li le încredințeze, pentru ca nu cumva, în nepăsarea lor, să facă greșeli greu de îndreptat și să provoace astfel pierderi. Acest lucru a fost o mare greutate pentru mintea lui. Cei ce lucrează la editură ar trebui să învețe. Ei ar trebui să studieze, să pună în aplicare și să-și exerseze facultățile propriilor lor minți; căci ei au doar această ramură de activitate, în timp ce soțul meu are responsabilitatea mai multor departamente ale lucrării. Dacă un lucrător aduce o pagubă, el ar trebui să aibă simțământul că este de datoria lui să repare stricăciunile din propria lui pungă, și nu ar trebui să îngăduie ca editura să suporte pierderile datorate neglijenței lui. El nu ar trebui să înceteze să mai poarte răspunderi, ci să încerce din nou, evitând să mai facă greșelile din trecut. În acest fel, el va învăța să manifeste prudența pe care o pretinde neîncetat Cuvântul lui Dumnezeu și atunci va ajunge să-și facă pur și simplu datoria.
-13-
Soțul meu ar trebui să-și facă timp pentru înfăptuirea acelor lucruri despre care judecata sa îi spune că i-ar păstra sănătatea. El s-a gândit că trebuie să arunce poverile și răspunderile care erau asupră-i și să părăsească editura, căci altfel mintea i s-ar ruina. Mi s-a arătat că, atunci când va dori să-l elibereze din poziția lui, Domnul va oferi dovezi pentru eliberarea sa într-un mod la fel de lămurit ca și atunci când a așezat povara lucrării asupra lui. Însă el a purtat prea multe poveri, iar aceia care lucrează cu el la editură și, de asemenea, frații de slujbă au îngăduit prea ușor ca el să le poarte. Ei s-au ferit, de regulă, să poarte poveri și au simpatizat cu cei care murmurau împotriva lui, lăsându-l să stea singur, în timp ce era plecat sub greutatea cenzurii, până când Dumnezeu a preluat propria lui cauză, apărându-l. Dacă ei și-ar fi luat partea de poveri, soțul meu ar fi fost ușurat.
Am văzut că Dumnezeu ne cere acum să avem o grijă deosebită de sănătatea pe care ne-a dat-o; căci lucrarea noastră nu s-a împlinit încă. Mărturia noastră trebuie încă dată și va avea influență. Ar trebui să ne păstrăm puterile să muncim pentru cauza lui Dumnezeu, când este nevoie de lucrarea noastră. Ar trebui să avem grijă să nu luăm asupră-ne poveri pe care alții pot și ar trebui să le ducă. Ar trebui să încurajăm o stare de spirit plină de voioșie, nădejde și pace; căci sănătatea noastră depinde de acest lucru. Lucrarea pe care Dumnezeu ne cere s-o facem nu ne va împiedica să ne îngrijim de sănătatea noastră, pentru a ne putea reface după munca peste măsură de obositoare. Cu cât va fi mai bună sănătatea noastră, cu atât va fi mai bună lucrarea pe care o facem. Când ne suprasolicităm puterile și ajungem epuizați, suntem predispuși la răceală și uneori există pericolul de a contracta boli care pot lua forme primejdioase. Nu trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să se îngrijească, atâta timp cât El ne-a lăsat nouă această răspundere.”