Un vis impresionant
În timp ce mă găseam în Battle Creek, în august 1868, am visat că eram cu o mare grupă de oameni. O parte din această adunare era gata pregătită pentru călătorie. Noi aveam o căruță cu încărcătură grea. În timp ce călătoream, drumul părea că urcă. Pe una din părțile acestui drum, era o prăpastie adâncă; de cealaltă parte, era un zid alb, înalt și neted, ca finisajul întărit pe pereții camerelor sclivisite.
Pe măsură ce călătoream, drumul devenea mai îngust și mai râpos. În unele locuri, el părea atât de îngust, încât am tras concluzia că nu puteam călători mai departe cu căruțele încărcate. Am deshămat caii de la căruțe, am luat o parte din bagaje, le-am pus pe cai și am călătorit mai departe călare.
Pe când călătoream, cărarea continua să se îngusteze. Eram obligați să ne strângem aproape de zid, spre a ne apăra de cădere de pe drumul îngust în prăpastia stâncoasă. În timp ce făceam acest lucru, bagajul de pe cai se presa de perete și făcea ca noi să ne înclinăm spre prăpastie. Ne temeam să nu cădem și să fim făcuți bucăți de stânci. Atunci am desfăcut bagajul de pe cai și el a căzut în prăpastie. Am continuat să călătorim călare, temându-ne teribil, când am ajuns la cele mai înguste locuri din drum, să nu ne pierdem echilibrul și să cădem. În astfel de momente, se părea că o mână a luat frâul și ne-a condus peste drumul cel periculos.
-595-
Pe măsură ce drumul devenea tot mai îngust, am hotărât că nu mai puteam merge, în siguranță, călare, am lăsat caii și am mers pe jos, pe un singur rând, unul mergând pe urmele celuilalt. În acest loc, de pe vârful peretelui alb și curat au fost lăsate în jos funii mici; acestea au fost grabnic apucate spre a ne ajuta să ne păstrăm echilibrul pe cale. În timp ce călătoream, funiile se mișcau, mergând alături de noi. În cele din urmă calea a devenit atât de îngustă, încât am tras concluzia că putem călători mai în siguranță fără ghete, așa că le-am scos din picioare și am mers o oarecare distanță fără ele. Curând s-a hotărât că puteam călători mai în siguranță fără ciorapi; aceștia au fost scoși și am călătorit mai departe cu picioarele goale.
Apoi, ne-am gândit la cei care nu erau obișnuiți cu lipsuri și greutăți. Unde erau aceștia acum? Ei nu erau în grupă. La fiecare schimbare, unii au rămas în urmă și au continuat drumul numai cei care erau obișnuiți să îndure greutăți. Lipsurile drumului i-au făcut pe aceștia și mai dornici să stăruie spre sfârșit.
Pericolul ca noi să cădem de pe cale a crescut. Ne-am strâns aproape de zidul alb, totuși nu ne puteam pune picioarele din plin pe cale, pentru că aceasta era prea îngustă. Apoi, ne-am atârnat cu aproape întreaga noastră greutate de funii, exclamând: “Suntem ținuți de sus! Suntem ținuți de sus!” Aceleași cuvinte au fost rostite de toată grupa de pe calea cea îngustă. Când am auzit sunetele de orgie și de veselie care păreau că vin din abisul de jos, ne-am înfiorat. Am auzit înjurături murdare, glume proaste, cântece vulgare, josnice. Am auzit cântec de război și cântec de dans. Am auzit muzică instrumentală și râsete puternice, amestecate cu blestem și strigăt de groază și jale amară, și eram mai îngrijorați ca niciodată să ne menținem pe calea cea îngustă și grea. Mare parte din timp, am fost siliți să atârnăm toată greutatea noastră de funii care creșteau în grosime, pe măsură ce progresam.
-596-
Am observat că peretele cel alb și frumos era pătat de sânge. Aceasta a dat naștere regretului nostru că peretele era astfel. Totuși, acest simțământ a durat numai câteva momente, când m-am gândit că totul era cum trebuia să fie. Cei care veneau în urmă aveau să știe că pe calea îngustă și grea au trecut alții înaintea lor, și vor trage concluzia că, dacă alții au fost în stare să urmeze pe această cale, și ei pot face același lucru. și când sângele va presa în picioarele lor dureroase, ei nu vor fi istoviți de descurajare; ci, văzând sângele pe perete, vor ști că și alții au îndurat aceeași durere.
În cele din urmă, am ajuns la o prăpastie largă, unde poteca noastră s-a terminat. Nu mai exista nimic care să ne conducă picioarele, nimic pe care să ne sprijinim. Tot sprijinul nostru trebuia să fie în funii, ale căror dimensiuni au crescut până ce ele au ajuns tot așa de mari ca și corpurile noastre. Aici am fost lăsați un timp în încurcătură și adâncă întristare. Ne întrebam în șoapte teribile: “De ce este atașată funia?” Soțul meu era chiar în fața mea. De pe fruntea lui cădeau mari picături de sudoare, venele de la gât și tâmple erau de două ori mai mari decât normalul și gemete chinuitoare, înăbușite, ieșeau de pe buzele lui. Sudoarea picura de pe fața mea și m-a apucat un astfel de chin cum n-am mai simțit niciodată mai înainte. În sufletul nostru, se dădea o luptă teribilă: dacă aici nu vom reuși toate greutățile călătoriei noastre au fost trăite degeaba.
În fața noastră, de cealaltă parte, era un câmp frumos, cu iarbă verde, înaltă cam de cincisprezece centimetri. N-am putut vedea soarele; dar asupra acestui câmp se odihneau raze blânde de lumină, care se asemănau cu aurul și argintul cel fin. Nimic din ceea ce am văzut pe pământ nu se putea compara cu frumusețea și slava acestui câmp. Dar vom reuși să ajungem acolo? Era neliniștita întrebare. Dacă se rupea funia, noi trebuia să pierim. Din nou au fost exprimate în șoapte chinuite cuvintele: “Ce ține funia?” Pentru un moment, am ezitat să îndrăznim. Apoi am exclamat: “Singura noastră speranță este să ne încredem în funie. De ea am depins pe tot drumul cel greu. Ea nu ne va părăsi acum.”Noi ezitam încă și eram profund întristați. Apoi, au fost rostite cuvintele: “Dumnezeu ține funia. Nu e nevoie să ne temem.” Aceste cuvinte au fost repetate de cei din urma noastră, însoțite de: “El nu ne va părăsi acum. Până aici, El ne-a adus în siguranță.”
-597-
Soțul meu și-a dat drumul peste înfiorătorul abis spre câmpul cel frumos de dincolo. Eu am urmat imediat. și, ah, ce simțământ de ușurare și de recunoștință am simțit față de Dumnezeu! Am auzit ridicându-se glasuri triumfătoare, de laudă pentru Dumnezeu. Eu eram fericită, foarte fericită.
M-am trezit și am aflat că, din îngrijorarea pe care am experimentat-o mergând pe calea cea grea, fiecare nerv din trupul meu părea a fi într-un tremurat. Visul acesta nu are nevoie de comentarii. El a făcut o astfel de impresie asupra minții mele, încât probabil că fiecare punct din el va fi viu înaintea mea, atâta timp cât memoria mea va continua să existe.
Adunările noastre de tabără
Nu poate exista o influență mai dăunătoare la adunarea de tabără sau la oricare altă adunare pentru închinăciune religioasă, ca multa sporovăială și conversație ușuratică. Adesea, bărbați și femei se adună în grupe și se angajează în conversație despre subiectele obișnuite care n-au nici o legătură cu adunarea. Unii au adus fermele lor cu ei, alții au adus casele lor, și-și fac planuri pentru clădire. Unii disecă caracterele altora și n-au timp sau dispoziție să-și cerceteze propriile lor inimi, spre a descoperi defectele din propriul lor caracter, ca să-și poată îndrepta relele și să desăvârșească sfințirea în temere de Dumnezeu. Dacă toți cei care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos ar folosi timpul în afara adunării, discutând despre adevăr, stăruind asupra speranței creștinului, cercetându-și propriile lor inimi, și, în rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu, ar pleda pentru binecuvântarea Sa, ar fi adusă la îndeplinire o lucrare mult mai mare decât am văzut până acum. Necredincioșii, care îi acuză în mod fals pe cei ce cred adevărul, ar fi convinși din cauza “bunei voastre purtări în Hristos.” (1 Petru 3, 16.) Cuvintele și faptele voastre sunt roadele pe care le aducem: “așa că după roadele lor îi veți cunoaște.” (Matei 7, 20.)
-598-
Dumnezeu a dat instrucțiuni israeliților să se adune înaintea Lui și a fixat perioade și locuri pe care avea să le aleagă El; ei trebuie să păzească zile speciale, în care nu trebuia făcută muncă nenecesară, ci timpul trebuia să fie devotat pentru a medita asupra binecuvântărilor revărsate de Dumnezeu asupra lor. La aceste ocazii speciale, roaba și robul, străinul, orfanul și văduva erau îndrumați să se bucure, pentru că Dumnezeu i-a scos, prin puterea Lui cea minunată, din legătura robiei la bucuria libertății. și lor li s-a poruncit să nu apară înaintea Domnului cu mâna goală. Trebuia să aducă semne ale recunoștinței lor față de Dumnezeu pentru îndurările și binecuvântările Lui, revărsate continuu asupra lor; trebuia să aducă Domnului daruri, jertfe de bună voie, jertfe de mulțumire, după cum i-a binecuvântat El. Jertfele acestea erau variate, după prețuirea pe care o acordau donatorii binecuvântărilor de care au avut prilejul să se bucure. În felul acesta, caracterele oamenilor erau clar expuse. Cei care acordau o înaltă prețuire binecuvântărilor pe care le-a revărsat Dumnezeu asupra lor aduceau jertfe după cum apreciau ei aceste binecuvântări. Cei ale căror puteri morale erau amorțite și amețite de egoism și iubire idolatră a favorurilor primite, în loc să fie inspirați de iubire înfocată pentru darnicul lor Binefăcător, aduceau jertfe sărace. În felul acesta, se descopereau inimile lor.