Mi-a fost arătat că unii, care au fost angajați la serviciul nostru de publicații, la Institutul nostru de Sănătate sau în pastorație, au lucrat numai pentru salariu. Sunt și excepții; nu sunt toți vinovați în această privință, dar numai puțini se pare că au înțeles că ei trebuie să dea socoteală de isprăvnicia lor. Mijloace care au fost consacrate lui Dumnezeu pentru înaintarea cauzei Sale au fost risipite. Familii sărace, care au experimentat influența simțitoare a adevărului și care de aceea îl prețuiesc și au fost recunoscători față de Dumnezeu pentru el, au socotit că puteau și trebuia să se lipsească chiar și de cele necesare vieții pentru a aduce darurile lor pentru tezaurul Domnului. Unii s-au lipsit de piese de îmbrăcăminte, de care aveau într-adevăr nevoie spre a se simți bine. Alții au vândut singura lor vacă și banii astfel primiți i-au consacrat lui Dumnezeu. În sinceritatea sufletelor lor, cu multe lacrimi de recunoștință, pentru că a fost privilegiul lor să facă acest lucru pentru cauza lui Dumnezeu, ei s-au plecat înaintea Domnului cu darurile lor și au invocat binecuvântarea Sa asupra lor, când le-au trimis, rugându-se ca ele să poată fi mijloacele de ducere a cunoștinței adevărului sufletelor din întuneric. Mijloacele consacrate în felul acesta n-au fost întotdeauna folosite așa cum le-au destinat donatorii jertfitori de sine. Oameni lacomi, egoiști, neavând spiritul tăgăduirii de sine sau al jertfei de sine, au mânuit cu necredincioșie banii astfel aduși în trezorerie; și ei au jefuit tezaurul lui Dumnezeu, primind bani pe care nu i-au câștigat prin muncă corectă. Administrarea lor neconsacrată și nesăbuită a cheltuit și a risipit bani care I-au fost consacrați lui Dumnezeu, cu rugăciuni și lacrimi.
Mi-a fost arătat că îngerul raportor face o înregistrare fidelă a fiecărui dar dedicat lui Dumnezeu și pus în trezorerie, precum și a rezultatului final al mijloacelor astfel date. Dumnezeu ia cunoștință de fiecare bănuț consacrat cauzei Sale și de bunăvoința sau repulsia dătătorului. Motivul dăruirii este înregistrat de asemenea. Cei jertfitori de sine și consacrați, care Îi redau lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, când El le cere de la ei, vor fi răsplătiți după faptele lor. Chiar dacă mijloacele consacrate astfel vor fi greșit folosite, astfel încât ele nu îndeplinesc scopul avut în vedere de dăruitor — spre slava lui Dumnezeu și salvarea de suflete — cei care au făcut sacrificiile cu sinceritate de suflet, vizând numai slava lui Dumnezeu, nu-și vor pierde răsplata.
-519-
Celor care au dat o rea întrebuințare mijloacelor dedicate lui Dumnezeu, li se va cere să dea socoteală de isprăvile lor. Unii, în mod egoist, au pus mâna pe bani în iubirea lor după câștig. Alții n-au o conștiință sensibilă; ea a devenit veștedă printr-o îndelungată nutrire a egoismului. Ei privesc la lucrurile sfinte și veșnice dintr-un punct de vedere josnic. Printr-o îndelungată continuare a unei căi greșite, sensibilitățile lor morale par paralizate. Pare imposibil a-și ridica vederile și simțămintele la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu are loc o schimbare totală, prin înnoirea minții, această grupă nu va găsi nici un loc în cer. Cei care au urmat calea egoismului și a greșelii, neprivind ca sacră nici chiar vistieria lui Dumnezeu, nu pot aprecia curățenia și sfințenia celor sfinți din Împărăția Cerurilor, sau valoarea bogăției de slavă, răsplata cea veșnică, păstrată pentru credincioșii biruitori. Mintea lor a urmat atât de mult pe o cale egoistă și josnică, încât ei nu mai pot aprecia lucrurile veșnice. Ei nu prețuiesc mântuirea. Pare imposibil să-și mai înalțe mintea sau să prețuiască cum trebuie planul de mântuire sau valoarea ispășirii. Interesele egoiste au absorbit întreaga lor ființă; ca o rocă magnetică, ei își țin mintea și afecțiunile legate de un nivel inferior. Unele dintre aceste persoane nu vor ajunge niciodată la desăvârșirea caracterului creștin, pentru că nu văd valoarea și necesitatea unui astfel de caracter. Mintea lor nu poate fi înălțată așa, încât să fie încântați de sfințenie. Iubirea de sine și interese egoiste le-au cuprins în așa măsură caracterul, încât ei nu pot să deosebească cele sacre și veșnice, de cele obișnuite. Cauza lui Dumnezeu și vistieria Lui nu sunt pentru ei mai sacre decât afacerile obișnuite sau banii dedicați scopurilor lumești.
-520-
În privința aceasta, datoria morală este obligatorie pentru toți cei care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos. Dumnezeu specifică datoria lor față de semeni: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Prin neluarea în seamă a dreptății, a milei și a bunăvoinței față de semenii lor, unii și-au împietrit inima atât de mult, încât pot merge liniștiți mai departe și pot să-L jefuiască chiar pe Dumnezeu, fără mustrare de conștiință. Își închid aceștia ochii și față de faptul că Dumnezeu cunoaște, că El citește fiecare acțiune și motiv care i-a împins să le facă? Răsplata Lui este cu El, și lucrarea Lui înaintea Sa, ca să dea fiecăruia după cum va fi fapta lui. Fiecare faptă bună și fiecare faptă rea, și influența lor asupra altora, sunt scoase la iveală de Cercetătorul inimilor, pentru care fiecare secret este descoperit. și răsplata va fi după motivele care au împins la acțiune.
Cu toate avertizările și mustrările repetate, pe care li le-a trimis Domnul, cei care au ocupat poziții de răspundere au urmat pe propria lor cale și au fost călăuziți de judecata lor nesfințită, iar, drept urmare, cauza lui Dumnezeu a suferit și sufletele au fost îndepărtate de adevăr. Toți care se fac astfel vinovați vor fi confruntați cu un raport înspăimântător în ziua răsplătirii finale. Dacă ei vor fi vreodată mântuiți, aceasta nu va fi printr-un efort obișnuit din partea lor; viața lor din trecut trebuie văzută de ei și răscumpărată. Dacă această lucrare este începută cu sinceritate și urmată cu perseverență și ardoare asiduă, ea va reuși pe deplin; dar mulți nu vor reuși, pentru că zelul cu care au început lucrarea se stinge datorită apatiei și nepăsării. La început, eforturile lor sunt bune, pentru că ei au un oarecare simțământ al situației lor; dar ei caută să uite trecutul și trec peste el, fără să îndepărteze pietrele de poticnire și fără să facă o lucrare conștiincioasă. Pocăința lor nu este o adevărată părere de rău, pentru că prin influența lor Dumnezeu a fost dezonorat și suflete pentru care a murit Hristos au fost pierdute. Ei fac eforturi spasmodice și dau pe față mare emoție; dar faptul că eforturile încetează, că această emoție trece și este urmată de nepăsare apatică, dovedește că Dumnezeu n-a participat întru totul la lucrare. Simțămintele au acționat pentru un timp, dar lucrarea n-a pătruns destul de adânc spre a schimba principiile care guvernează acțiunile lor. Ei sunt tot atât de expuși să apuce din nou pe aceeași cale rea, cum au fost la început; pentru că n-au putere să se împotrivească vicleniilor lui Satana, ci sunt expuși înșelăciunilor lui.
-521-
Viața unui creștin adevărat este mereu spre înainte. Nu există stat pe loc, nici întoarcere. Este privilegiul vostru să “vă umpleți de cunoștința voinței Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice fel de lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând în cunoștința lui Dumnezeu: întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie, mulțumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveți parte de moștenirea sfinților în lumină.”(Coloseni 1, 9-12.)
Eu îi rog stăruitor mai ales pe cei care slujesc Cuvântul și învățătura să se predea lui Dumnezeu, fără rezerve. Consacrați-I Lui viața voastră și fiți într-adevăr pildă pentru turmă. Să nu mai fiți mulțumiți a rămâne pitici în lucrurile spirituale. ținta voastră să nu fie mai mică decât desăvârșirea caracterului creștin. Faceți ca viața voastră să fie altruistă și nevinovată, ca ea să poată fi mereu o mustrare vie pentru cei care sunt egoiști și ale căror afecțiuni par să fie pentru comoara pământească. Dumnezeu îngăduie să puteți fi întăriți, după bogăția slavei Sale, “în putere, prin duhul Lui, în omul dinăuntru, așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca, având rădăcina și temelia pusă în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții care este lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.”(Efeseni 3, 16-19.)