Maiestatea cerului, în timp ce a fost angajat în lucrarea Sa pământească, S-a rugat mult Tatălui Său. Adesea era plecat în rugăciune toată noaptea. Duhul Lui era adesea întristat când simțea puterile întunericului acestei lumi, și părăsea orașul aglomerat și mulțimea gălăgioasă, și căuta un loc retras să-și facă rugăciunile. Muntele Măslinilor era locul favorit pentru rugăciunea Fiului lui Dumnezeu. Adesea, după ce mulțimea Îl părăsea pentru a se retrage peste noapte, El nu Se odihnea, deși era obosit de lucrările de peste zi. În Evanghelia după Ioan, citim: “și s-a întors fiecare acasă. Isus S-a dus la Muntele Măslinilor.” (Ioan 7, 53; 8, 1.) În timp ce orașul era cuprins de liniște, iar ucenicii s-au întors la casele lor, pentru o reîmprospătare în somn, Isus nu dormea. Rugăciunile Lui sfinte se înălțau spre Tatăl Său, de pe Muntele Măslinilor, pentru ca ucenici Lui să poată fi păziți de influențele pe care aveau să le întâmpine zilnic în lume, și ca propriul Lui suflet să poată fi întărit și sprijinit pentru sarcinile și încercările zilei următoare. Toată noaptea, în timp ce ucenicii Lui dormeau, divinul lor Învățător Se ruga. Roua și frigul nopții cădeau asupra capului Său plecat în rugăciune. Exemplul Lui a fost lăsat pentru urmașii Lui.
Maiestatea cerului, în timp ce era angajat în lucrarea Lui, Se afla adesea în rugăciune serioasă. El nu mergea totdeauna pe Muntele Măslinilor, pentru că ucenicii Lui aflaseră locul Lui favorit, și adesea Îl urmau. El a ales liniștea nopții, când n-avea să fie întrerupt. Isus putea să-i vindece pe bolnavi și să-i învie pe morți. El Însuși era un izvor de binecuvântare și tărie. El a poruncit chiar și furtunilor, și acestea au ascultat de El. N-a fost întinat de stricăciune, era străin față de păcat; totuși, S-a rugat, și încă des și cu strigăte puternice și lacrimi. S-a rugat pentru ucenicii Săi și pentru Sine, identificându-Se astfel cu nevoile noastre, cu slăbiciunile noastre și cu neajunsurile noastre, care sunt atât de obișnuite la oameni. El a fost un mare petiționar, neavând pasiunile firii noastre căzute, dar înconjurat de infirmități asemănătoare, ispitit în toate privințele, cum suntem și noi. Isus a îndurat chinul care necesita ajutor și sprijin de la Tatăl Său.
-509-
Hristos este exemplul nostru. Sunt slujitorii lui Hristos ispitiți și loviți cu furie de Satana? Tot așa a fost și El, care n-a cunoscut păcat. În aceste ceasuri de suferință El S-a întors spre Tatăl Său. El a venit pe pământ, ca să poată oferi o cale pe care noi să putem găsi har și putere spre a-i ajuta în orice vreme pe cei în nevoie, urmând exemplul Lui în rugăciune serioasă. Dacă slujitorii lui Hristos vor să imite acest model, ei vor fi umpluți cu Duhul Lui, și îngerii le vor sluji.
Îngerii I-au slujit lui Isus, totuși, prezența lor n-a făcut ca viața Lui să fie o viață comodă, eliberată de conflicte severe și de ispitiri feroce. El a fost ispitit în toate privințele cum suntem și noi, dar fără păcat. Dacă pastorii, în timp ce sunt angajați în lucrarea pe care El a hotărât-o ca ei s-o facă, au necazuri, încurcături și ispitiri, să fie oare descurajați când știu că este Unul care a îndurat toate acestea înainte de ei? Să părăsească ei încrederea, pentru că nu realizează tot ceea ce așteaptă de la munca lor? Hristos a lucrat cu zel pentru poporul Lui; dar eforturile Lui au fost disprețuite chiar de către cei pe care a venit să-i salveze și ei L-au dat la moarte pe El, care venise să le dea viață.
Există un mare număr de pastori, dar o mare lipsă de lucrători. Lucrătorii, conlucrătorii cu Dumnezeu, au un simțământ al sfințeniei lucrării și al severelor conflicte cu care trebuie să se confrunte, pentru ca să o ducă mai departe cu succes. Lucrătorii nu vor slăbi și nu se vor descuraja, având în vedere lucrarea, oricât de grea ar putea fi. În epistola către Romani, Pavel spune: “Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem; și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre, căci știm că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5, 1-5.) În El sunt toate comorile, înțelepciunea și cunoștința. Noi n-avem scuză, dacă nu ne folosim de bogatele provizii făcute pentru noi, ca să nu ducem lipsă de nimic. Darea înapoi de la greutăți, văicăreala în suferință îi face pe slujitorii lui Dumnezeu să fie slabi și fără eficiență în purtarea răspunderilor și a poverilor.
-510-
Toți cei care stau neclintiți în fruntea bătăliei trebuie să simtă lupta specială a lui Satana dusă împotriva lor. Când își dau seama de atacurile lui, ei vor fugi la Fortăreață. Ei simt nevoia de o putere specială de la Dumnezeu și muncesc în puterea Lui; de aceea, biruințele pe care le câștigă nu-i înalță pe ei, ci îi conduc prin credință să se sprijine și mai sigur pe Cel Puternic. În inimile lor, este trezită o adâncă și înflăcărată recunoștință față de Dumnezeu, și ei se bucură în suferința pe care o experimentează când sunt apăsați de vrăjmaș. Acești slujitori binevoitori câștigă o experiență și formează un caracter care va onora cauza lui Dumnezeu.
Timpul de față este un timp de privilegiu solemn și răspundere sacră pentru slujitorii lui Dumnezeu. Dacă aceste răspunderi sunt respectate cu credincioșie, mare va fi răsplata slujitorului credincios când Stăpânul va spune: “Dă-ți socoteală de isprăvnicia ta”. Truda zeloasă, lucrarea neegoistă, efortul răbdător și stăruitor îi vor fi răsplătite din belșug; Isus va zice: “De acum încolo nu vă mai numesc servi, ci prieteni, oaspeți.” Aprobarea Stăpânului nu este dată pentru mărimea lucrării îndeplinite, pentru că au fost câștigate multe lucruri, ci din cauza credincioșiei chiar în puține lucruri. Nu rezultatele mari pe care le obținem, ci motivele din care acționăm au valoare înaintea lui Dumnezeu. El prețuiește bunătatea și credincioșia mai mult decât mărimea lucrării îndeplinite.
-511-
Mi-a fost arătat că mulți sunt în cel mai mare pericol de a nu reuși să-și desăvârșească sfințirea în temere de Domnul. Pastorii sunt în pericol de a-și pierde propriile lor suflete. Unii dintre cei care au predicat altora vor fi respinși, pentru că nu și-au desăvârșit un caracter creștin. În lucrarea lor, ei n-au salvat suflete, și nici chiar pe ale lor n-au reușit să le salveze. Ei nu văd importanța cunoașterii de sine și a stăpânirii de sine. Ei nu veghează și nu se roagă, ca să nu cadă în ispită. Dacă ar veghea, ei ar ajunge să-și cunoască punctele slabe în care sunt atacați, cel mai probabil, de ispită. Prin priveghere și rugăciune, punctele lor cele mai slabe pot să fie în așa fel păzite, încât să devină cele mai puternice, și ei pot să întâmpine ispita fără să fie biruiți. Fiecare urmaș al lui Hristos trebuie să se cerceteze zilnic, pentru ca să ajungă să-și cunoască perfect propria lui purtare. Aproape la toți există o neglijare a cercetării de sine. Această neglijare este extrem de periculoasă pentru cel care mărturisește a fi purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, care ocupă înfricoșata poziție de răspundere ca primitor al cuvintelor lui Dumnezeu spre a le prezenta poporului Său. Conduita zilnică a unei astfel de persoane are mare influență asupra altora. Dacă n-are nici un succes în muncă, el îi aduce pe convertiți la propriul lui nivel inferior, și rar se-ntâmplă ca ei să se ridice mai sus. Căile pastorului lor, cuvintele lui, gesturile și manierele lui, credința lui, evlavia lui sunt considerate ca model de către toți adventiștii, păzitori ai Sabatului, și, dacă ei îl imită pe el, care i-a învățat adevărul, cred că își fac toată datoria.
Există multe în conduita unui pastor pe care el le poate îmbunătăți. Mulți văd și simt lipsa lor, totuși par să nu-și dea seama de influența pe care o exercită. Ei sunt conștienți de acțiunile lor când le aduc la îndeplinire, dar îngăduie ca ele să dispară din memorie, și de aceea nu se schimbă. Dacă pastorii ar face din acțiunile fiecărei zile un subiect de atentă cugetare și verificare deliberată, cu scopul de a face cunoștință cu obiceiurile vieții lor, ei s-ar cunoaște pe ei înșiși mai bine. Printr-o examinare amănunțită a vieții lor zilnice în toate împrejurările, ei ar cunoaște motivele lor și principiile care îi pun în mișcare. Această revizuire zilnică a faptelor noastre, spre a vedea dacă conștiința le aprobă sau le condamnă, este necesară pentru toți care doresc să ajungă la desăvârșirea caracterului creștin. Multe fapte care trec drept fapte bune, chiar fapte de binefacere, când sunt cercetate îndeaproape, se constată că au fost sugerate de motive greșite. Mulți primesc aplauze pentru virtuți pe care nu le au. Cercetătorul de inimi examinează motivele și, adesea, faptele care sunt mult aplaudate de oameni sunt înregistrate de El, ca izvorând din motive egoiste și ipocrizie josnică. Fiecare faptă din viața noastră, fie că este excelentă și vrednică de laudă, sau merită dezaprobare, este judecată de cercetătorul inimilor după motivele care au pus-o în mișcare.
-512-
Chiar unii pastori care apără Legea lui Dumnezeu se cunosc doar puțin pe ei înșiși. Ei nu meditează și nu-și cercetează motivele. Ei nu-și văd greșelile și păcatele, pentru că nu au o privire serioasă și hotărâtă asupra vieții, faptelor și caracterului lor, separat și ca întreg, spre a le compara cu sfânta Lege a lui Dumnezeu. Cerințele Legii, în realitate, nu sunt înțelese de ei, și trăiesc zilnic călcând spiritul acelei Legi pe care ei mărturisesc că o respectă. “Prin Lege”, zice Pavel, “vine cunoștința deplină a păcatului.” “Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu poftești’.” (Romani 3, 20.7.27.) Unii dintre cei care lucrează prin cuvânt și învățătură n-au o înțelegere practică a Legii lui Dumnezeu și a sfintelor ei cerințe, sau a ispășirii lui Hristos. Înainte ca ei să-i poată converti pe păcătoși, trebuie ca ei înșiși să se convertească.
Oglinda credincioasă, care ar descoperi defectele de caracter, este neglijată; de aceea există meteahnă și păcat și sunt evidente pentru alții, chiar dacă nu sunt înțelese de către cei care sunt greșiți. Păcatul odios al egoismului există în mare măsură, chiar și la unii care mărturisesc a fi devotați lucrării lui Dumnezeu. Dacă ei ar compara caracterul lor cu cerințele Lui, mai ales cu standardul cel mare, Legea Lui cea sfântă, dreaptă și bună, ei ar constata, dacă sunt cercetători drepți și cinstiți, că au lipsuri enorme. Dar unii nu sunt dispuși să privească prea departe, sau destul de adânc, spre a vedea stricăciunea inimilor lor. Ei au lipsuri în foarte multe privințe; totuși, rămân în voită ignoranță față de vina lor, și sunt atât de absorbiți de purtarea de grijă a propriilor lor interese, încât lui Dumnezeu nu-I mai dau nici o atenție.