Rugăciune pentru bolnavi
În cazul sorei F., este necesar să se aducă la îndeplinire o mare lucrare. Cei care s-au unit în rugăciune pentru ea au nevoie de o lucrare pentru ei înșiși. Dacă Dumnezeu ar fi ascultat rugăciunile lor, aceasta ar fi fost spre ruina lor. În astfel de cazuri de suferință, în care Satana stăpânește asupra minții, mai înainte de a ne angaja în rugăciune trebuie să aibă loc o amănunțită cercetare de sine, spre a descoperi dacă nu cumva există păcate care trebuie să fie regretate, mărturisite și părăsite. Este nevoie de o adâncă umilință a sufletului înaintea lui Dumnezeu și de hotărâtă și smerită încredere numai în meritele sângelui lui Hristos. Postul și rugăciunea nu vor îndeplini nimic, atâta timp cât inima este înstrăinată de Dumnezeu printr-o cale greșită de acțiune. “Oare acesta este postul plăcut Mie? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți, și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând, și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău. Atunci tu vei chema, și Domnul va răspunde, vei striga, și El va zice: ‘Iată-Mă!’ Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, amenințările cu degetul și vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, și întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.” (Isaia 58, 5-7, 9-11.)
-146-
Ceea ce cere Domnul este o lucrare a inimii, fapte bune, izvorând dintr-o inimă plină de iubire. Toți ar trebui să mediteze cu atenție și rugăciune asupra textelor de mai sus, și să cerceteze motivele și acțiunile lor. Făgăduința lui Dumnezeu pentru noi este condiționată de ascultare și conformare cu toate cerințele Lui. “Strigă în gura mare” zice profetul Isaia, “nu te opri! Înalță-ți glasul ca o trâmbiță, și vorbește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! În toate zilele, Mă întreabă și vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea, și n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu. — ‘La ce ne folosește să postim’ — zic ei — ‘dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ții seamă de lucrul acesta?’” (Isaia 58, 1-3.)
-147-
Aici El se adresează unui popor care face mare caz de mărturisirea sa de credință, care obișnuiește să se roage și care are plăcere de practicile religioase; totuși, lipsește ceva. Credincioșii au văzut că rugăciunile lor nu primesc răspuns; eforturile lor serioase și zeloase nu sunt văzute în ceruri și se întreabă serios de ce nu le răspunde Dumnezeu. Aceasta nu este din cauză că există neglijență din partea lui Dumnezeu. Dificultatea este la popor. În timp ce mărturisesc a fi evlavioși, dar nu aduc rod spre slava lui Dumnezeu, lucrările lor nu sunt cele care ar trebui să fie. Ei trăiesc, neglijând îndatoririle lor pozitive. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, Dumnezeu nu poate răspunde rugăciunilor lor, în conformitate cu slava Sa. În cazul înălțării de rugăciuni pentru sora F., a fost o confuzie de sentimente. Unii au fost fanatici și au acționat din impuls. Ei aveau zel, dar nu în acord cu cunoștința. Unii au privit la fapta cea mare de adus la îndeplinire în cazul acesta, și au început să triumfe înainte ca biruința să fie câștigată. S-a manifestat mult din spiritul lui Iehu: “Vino cu mine, și vei vedea râvna mea pentru Domnul.” (2 Împărați 10, 16.) În locul acestei siguranțe de încredere în sine, cazul ar fi trebuit să fie prezentat lui Dumnezeu, într-un spirit de umilință și de neîncredere în sine și cu o inimă frântă și plină de căință.
Mi-a fost arătat că, în caz de boală, unde direcția este clară spre a se înălța rugăciune pentru bolnavi, cazul trebuie să fie încredințat Domnului, cu credință calmă. Numai El singur cunoaște trecutul vieții celui în cauză și știe care va fi viitorul lui. El, care cunoaște inima tuturor oamenilor, știe dacă, în caz de vindecare, persoana va slăvi Numele Său sau Îl va necinsti prin cădere și apostazie. Tot ceea ce ni se cere să facem este să-I cerem lui Dumnezeu să-l vindece pe bolnav, dacă este conform cu voința Sa, crezând că El aude motivele prezentate de noi și rugăciunile arzătoare, înălțate. Dacă Domnul vede că aceasta va fi spre cea mai bună cinstire a Lui, El va răspunde rugăciunilor noastre. Dar a insista asupra vindecării, fără supunere față de voința Sa, nu este corect.
-148-
Ceea ce făgăduiește Dumnezeu poate oricând să aducă la îndeplinire, și lucrarea pe care o dă poporului Său să o facă, El o poate împlini prin ei. Dacă vor trăi în acord cu fiecare cuvânt spus de El, fiecare cuvânt bun și făgăduință vor fi împlinite pentru ei. Dar, dacă nu vor da ascultare desăvârșită, făgăduințele cele mari și prețioase sunt departe și nu pot ajunge la împlinire.
Tot ce se poate face, rugându-ne pentru cei bolnavi, este să-L implorăm pe Dumnezeu în favoarea lor și, în deplină încredere, să lăsăm problema în mâinile Lui. Dacă ținem la un păcat din inima noastră, Domnul nu ne va asculta. El poate face ce vrea cu ce este al Lui. El Se va slăvi pe Sine, lucrând în și prin cei care Îl urmează întru totul, astfel că va fi cunoscut că El este Domnul și că faptele lor sunt lucrate în Dumnezeu. Hristos a spus: “Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti.” (Ioan 12, 26.) Când venim la El, trebuie să ne rugăm spre a putea să intrăm în relație cu El și să împlinim scopul Său, și ca dorințele și interesele noastre să poată fi pierdute în ale Lui. Trebuie să recunoaștem acceptarea de către noi a voinței Lui, nu să ne rugăm ca El s-o recunoască pe a noastră. Este mai bine pentru noi că Dumnezeu nu răspunde întotdeauna la rugăciunile noastre exact când dorim și întocmai în felul dorit de noi. El va face pentru noi mai mult bine decât să împlinească toate dorințele noastre, pentru că înțelepciunea noastră nu este bună.
Noi ne-am unit în rugăciune serioasă, în jurul patului bărbaților, femeilor și copiilor bolnavi, și am simțit că ne-au fost restituiți din morți, ca răspuns la rugăciunile noastre serioase. În aceste rugăciuni, ne-am gândit că trebuie să fim pozitivi și, dacă exercităm credință, nu trebuie să cerem nimic mai puțin decât viața. N-am îndrăznit să spunem: “Dacă aceasta va fi spre slava lui Dumnezeu”, temându-ne că aceasta ar putea cuprinde o formă de îndoială. Am urmărit cu îngrijorare pe cei care ne-au fost redați, ca să zic așa, din morți. Am văzut pe unii dintre aceștia, mai ales tineri, care, după ce și-au recăpătat sănătatea, L-au uitat pe Dumnezeu, au devenit desfrânați, pricinuind durere și chin părinților și prietenilor, și rușine celor care au fost credincioși să se roage. Ei n-au trăit pentru a-L cinsti și slăvi pe Dumnezeu, ci pentru a-L blestema, prin viața lor de viciu.
-149-
N-ar mai trebui să ne trasăm un drum, nici să mai căutăm să-L facem pe Dumnezeu conform cu dorințele noastre. Dacă viața bolnavilor Îl poate slăvi, să ne rugăm ca ei să poată trăi; totuși, nu cum vrem noi, ci cum vrea El. Credința noastră poate fi tot atât de hotărâtă și încrezătoare, dacă, fără îngrijorare agitată, Îi încredințăm Lui totul, cu desăvârșită încredere. Noi avem făgăduința. știm că El ne aude, dacă cerem în conformitate cu voința Sa. Cererile noastre nu trebuie să ia forma unei porunci, ci să fie de mijlocire, ca Domnul să ne dea lucrurile pe care le dorim de la El. Când biserica este unită, ea va avea tărie și putere; dar când parte din ea este unită cu lumea, și mulți se dedau la lăcomie, de care Dumnezeu are oroare, El poate face doar puțin pentru ei. Necredința și păcatul îi îndepărtează de Dumnezeu. Noi suntem atât de slabi, încât nu putem purta multă prosperitate spirituală, fără ca să nu ne atribuim slava și să considerăm că bunătatea și dreptatea noastră proprie sunt motivele meritatei binecuvântări a lui Dumnezeu, când totul a fost din cauza marii îndurări și a iubitoarei bunătăți a milostivului nostru Tată ceresc, și nu din cauză că s-a găsit ceva bun în noi.
Noi întotdeauna trebuie să exercităm o influență care va fi sfințitoare pentru cei din jurul nostru. Această influență salvatoare, înnobilatoare a fost foarte slabă la _____. Mulți s-au amestecat cu lumea și au luat parte la spiritul și influența ei, iar prietenia ei i-a despărțit de Dumnezeu. Isus a trecut înaintea lor cât o călătorie de o zi. Ei nu mai pot auzi sfatul și avertizarea Lui, și urmează după propria lor înțelepciune și judecată. Ei merg pe o cale care, în ochii lor, pare a fi bună, dar care, după aceea, se dovedește a fi o nebunie.
-150-
Dumnezeu nu va îngădui ca lucrarea Lui să fie amestecată cu politică lumească. Bărbații dibaci și calculați ai lumii nu sunt bărbați care să ocupe poziții de răspundere în această solemnă și sfântă lucrare. Ei trebuie să se convertească sau să se angajeze în acea profesie care este potrivită cu înclinațiile lor iubitoare de lume și care nu implică astfel de consecințe veșnice. Niciodată Dumnezeu nu va intra în asociație cu cei lumești. Hristos lasă pe fiecare să aleagă: Mă vrei pe Mine sau lumea? Vrei să înduri reproș și rușine, să fii deosebit, și zelos pentru fapte bune, chiar dacă ești urât de lume și să iei Numele Meu, sau vrei să alegi stima, onoarea, aplauzele și profiturile pe care are să le dea lumea, și n-ai parte cu Mine? “Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.”