Capitolul 104 — Conflicte și victorie
Experiențe din perioada 26 aprilie — 20 octombrie 1867
Ne-am întors în nord și în drumul nostru am ținut o adunare bună în West Windsor și, după ce am ajuns acasă, am ținut adunări la Fairplans și Orleans; de asemenea, ne-am îndreptat atenția către problema construcției, a plantării grădinii noastre, a aranjării viei, murelor, zmeurei și căpșunelor. Apoi, însoțiți de o bună delegație, ne-am întors la Conferința Generală din Battle Creek.
-593-
Primul Sabat l-am petrecut la Orleans și am ținut post. A fost o zi foarte solemnă pentru noi; am căutat să ne umilim în fața lui Dumnezeu și, cu duhul zdrobit și plângând, toți ne-am rugat fierbinte ca Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne întărească spre a face voia Lui la Conferință. Aveam ceva credință și speranță că, într-un fel, captivitatea noastră avea să sufere o schimbare cu ocazia acelei întâlniri.
Când am sosit la Battle Creek, am găsit că eforturile noastre anterioare nu realizaseră ceea ce sperasem noi. Zvonurile și gelozia încă existau. Sufletul a fost umplut de un chin intens și am plâns tare, timp de câteva ore, nefiind în stare să-mi rețin suferința. În discuția avută cu un prieten, pe care îl cunoșteam de douăzeci și doi de ani, acesta mi-a relatat vești pe care le auzisem, cum că noi am fi extravaganți în cheltuirea banilor. Am întrebat când am fost extravaganți. El a menționat cumpărarea unui scaun scump. Atunci, eu am relatat împrejurările. Soțul meu era peste măsură de istovit, iar eu sufeream teribil văzându-l că stă atât de mult într-un balansoar obișnuit, motiv pentru care el trebuia să stea apoi mult timp întins în pat sau pe sofa. Știam că astfel el nu putea să dobândească putere și l-am implorat să nu mai stea întins atât de mult; însă scaunul constituia motivul.
În călătoria mea spre est, pentru a ajunge la căpătâiul tatălui meu, care era pe moarte, l-am lăsat pe soțul meu la Brookfield, N.Y., și pe când eram în Utica, m-am uitat după un fotoliu-canapea. Vânzătorii nu aveau nici unul la prețul pe care îl ofeream eu, cam 15 dolari, însă mi-au oferit, la un preț de numai 17 dolari, un excelent fotoliu cu rotile, un balansoar, care valora, de fapt, 30 de dolari. Am știut că acesta era ceea ce aveam nevoie în toate privințele. Însă fratele care era cu mine m-a îndemnat să aștept până se va face un fotoliu, care avea să coste doar cu trei dolari mai puțin. Fotoliul oferit la 17 dolari era într-adevăr valoros, însă eu am cedat judecății altuia și am așteptat terminarea aceluia mai ieftin, l-am plătit eu însămi și l-am adus la soțul meu. Zvonul cu privire la extravaganța noastră, privind cumpărarea fotoliului, venea din Wisconsin și Iowa. Însă cine mă poate condamna? Dacă ar fi să mai fac vreodată, aș face tot așa cum am făcut, însă cu o singură excepție: mă voi bizui doar pe judecata mea și voi cumpăra un fotoliu ce costă cu câțiva dolari mai mult, însă valorează dublu față de cel pe care l-am luat. Satana influențează astfel mințile, încât distruge orice simțăminte de milă sau compasiune. Cruzimea pătrunde în inimă și atât divinul, cât și omenescul dispar.
-594-
Au ajuns, de asemenea, zvonuri la mine că o soră declarase în Memphis și Lapeer că biserica din Battle Creek nu are nici cea mai mică încredere în mărturia sorei White. S-a pus întrebarea dacă se referă la mărturia scrisă. Răspunsul a fost nu, nu în legătură cu viziunile publicate, ci este vorba despre mărturiile care se nasc la întâlnirile de la biserică, deoarece viața ei le contrazice. Am cerut din nou o întâlnire cu câțiva frați și surori, aleși, cu experiență, inclusiv persoanele care puseseră în circulație asemenea zvonuri. Atunci am cerut să mi se arate prin ce nu este viața mea în acord cu învățăturile mele. Dacă viața mea a fost atât de inconsecventă, încât să îndreptățească afirmația că biserica din Battle Creek nu avea nici cea mai mică încredere în mărturia mea, n-ar fi o problemă atât de grea să mi se prezinte dovezi pentru așa-zisa mea viață necreștinească. Ei nu au putut să-mi arate nimic care să justifice afirmațiile făcute și au mărturisit că erau toți vinovați cu privire la zvonurile puse în circulație și că suspiciunile și gelozia lor nu erau întemeiate. I-am iertat pe cei care ne-au făcut rău și le-am spus că tot ce le cerem din partea lor este să contracareze influența pe care o exercită împotriva noastră și că voi fi mulțumită. Au promis că vor face astfel, dar nu au făcut-o.
-595-
Multe alte zvonuri îndreptate împotriva noastră, toate în întregime neadevărate sau în mare parte exagerate, erau discutate fără opreliște în diferite familii, în perioada Conferinței, și majoritatea ne priveau, în special pe soțul meu, cu suspiciune. Unele persoane cu influență manifestau o atitudine care spunea că ar fi fost în stare să ne zdrobească, dacă le-ar fi stat în putință. Noi eram în nevoie și soțul meu încercase să vândă proprietatea evacuată, dar a fost judecat că greșește prin aceasta. El își dăduse acordul ca frații să compenseze pierderea vacii noastre, și acest lucru a fost privit ca un mare păcat. Presupunând că proprietatea noastră din Battle Creek este bună spre a fi vândută, noi am cumpărat un teren și am început să construim în Greenville. Însă nu am putut să vindem proprietatea din Battle Creek, și în starea noastră strâmtorată, soțul meu a scris la diferiți frați pentru a o închiria pentru bani. Pentru acest lucru ei l-au condamnat și l-au acuzat că este hrăpăreț după bani. Iar fratele pastor, cel mai activ în această lucrare, a fost auzit spunând: “Nu dorim ca fratele E. să cumpere locul fratelui White, pentru că vrem banii acestuia pentru Institutul de Sănătate.” Ce puteam să facem? Oricum procedam, eram învinuiți.
Doar cu șaizeci și cinci de ore înainte ca soțul meu să fie doborât, el stătuse până la miezul nopții într-o casă de rugăciune, făcând apel pentru trei sute de dolari spre a termina de plătit acea casă; și pentru a impulsiona acest apel, el s-a înscris cu zece dolari pentru el și zece pentru mine. Înainte de miezul nopții, suma era aproape strânsă. Prezbiterul acelei biserici era un prieten vechi și, în situația noastră de cruntă nevoie și lipsiți de prieteni, soțul meu i-a scris, spunându-i că suntem în nevoie; iar dacă biserica dorește să ne înapoieze cei douăzeci de dolari, noi îi primim. În timpul Conferinței, acel frate ne-a ocărât și a spus că fapta respectivă este un mare păcat. Însă, înainte de a veni la noi acasă, el luase câteva doze cel puțin din starea de spirit generală. Am simțit cât se poate de aprig toate aceste lucruri și, dacă Domnul nu ne-ar fi susținut în mod special, nu ne-am fi putut prezenta mărturia la Conferință cu o așa libertate de spirit.
-596-
Înainte de a ne întoarce de la Conferință, frații Andrews, Pierce și Bourdeau au avut o oră specială de rugăciune în casa noastră, prin care noi toți am fost mult binecuvântați și în mod special soțul meu. Aceasta i-a dat curaj să se întoarcă la noua noastră casă. Apoi au început marile lui suferințe, cauzate de dantură, și, de asemenea, lucrările noastre care au fost raportate în Review. El a încetat să predice doar timp de o săptămână, neavând dantură, însă a lucrat la Orange și Wright cu biserica locală, la Greenbush și Bushnell, predicând și botezând ca înainte.
După întoarcerea de la Conferință, am fost copleșită de o mare incertitudine cu privire la prosperitatea cauzei lui Dumnezeu. Mintea mea era plină de îndoieli cum nu mai fusese de șase luni. Am văzut în viziune pe poporul lui Dumnezeu, făcându-se părtaș de spiritul lumii, imitându-i moda și ridicându-se mai presus de simplitatea credinței noastre. Se părea că biserica din Battle Creek apostaziase și se îndepărtase de Dumnezeu și că este imposibil să le mai trezești simțămintele. Mărturiile, date mie de Dumnezeu, avuseseră cea mai mică influență, iar în Battle Creek li se acordase cea mai puțină atenție decât oriunde altundeva în câmp. Tremuram pentru cauza lui Dumnezeu. Știam că Dumnezeu nu Și-a uitat poporul, ci că păcatele și nelegiuirile lor îi despărțiseră de Dumnezeu. La Battle Creek se află marea inimă a lucrării. Orice pulsație a acesteia este simțită de membrii trupului de pretutindeni în câmp. Dacă această inimă mare este sănătoasă, circulația va fi vie, dătătoare de viață în trupul păzitorilor Sabatului. Dacă inima este bolnavă, starea de lâncezeală a fiecărei ramuri a lucrării va atesta acest fapt.
Tot interesul meu este legat de această lucrare; viața mea este întrețesută cu ea. Când Sionul prosperă, eu sunt fericită; dacă lâncezește, eu sunt tristă, abătută, descurajată. Am văzut că poporul lui Dumnezeu se află într-o stare alarmantă și că favoarea Lui a fost îndepărtată de la ei. Cugetam zi și noapte asupra acestui trist tablou și mă rugam într-un chin amarnic: “Doamne, nu-Ți lăsa moștenirea de ocară. Nu lăsa ca păgânii să spună: ‘Unde este Dumnezeul lor?’” Simțeam că sunt despărțită de toți cei din conducerea lucrării și că, de fapt, stăteam singură. Nu îndrăzneam să mă încred în nimeni. Noaptea îl trezeam pe soțul meu, spunându-i: “Mă tem să nu devin o necredincioasă”. Atunci strigam către Domnul să mă salveze cu brațul Lui puternic. Eu nu puteam vedea că mărturiile mele erau luate în seamă și nutream gândul că poate îmi făcusem lucrarea în cauza aceasta. Aveam adunări fixate la Bushnell, însă i-am spus soțului meu că nu mă duc. El s-a întors curând după aceea de la poștă, cu o scrisoare de la fratele Matteson, ce conținea următorul vis:
-597-
“Dragă frate White, fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să te însoțească și să te găsească prosperând și în stare de sănătate și tărie spirituală. Sunt foarte recunoscător Domnului pentru bunătatea Lui față de mine și am încredere că încă te bucuri de sănătate desăvârșită și libertate în proclamarea ultimei solii.
Am avut un vis deosebit în legătură cu tine și cu sora White și simt că este de datoria mea să vi-l relatez, în măsura în care pot să mi-l amintesc. Am visat că îl relatam sorei White, precum și interpretarea lui, care îmi fusese dată, de asemenea, în vis. Când m-am trezit, ceva m-a îndemnat să mă ridic și să scriu toate detaliile, ca să nu le uit; însă am neglijat să fac acest lucru, pe de o parte pentru că eram obosit și, pe de altă parte, pentru că gândeam că nu e decât vis. Însă, deoarece eu nu vă mai visasem niciodată și visul acesta era atât de inteligent, avea atât de multă legătură cu voi, am ajuns la concluzia că trebuie să vi-l spun. În cele ce urmează, vă spun tot ce pot să-mi amintesc din el:
Mă aflam într-o casă mare, unde era un amvon ca cele pe care le folosim în adunările noastre. Pe el se aflau multe lămpi care ardeau. Aceste lămpi aveau mereu nevoie de ulei și un număr mare dintre noi se ocupau cu ducerea uleiului și umplerea acestora. Fratele White și soția lui erau foarte ocupați în această privință și am văzut că sora White turna mai mult ulei decât oricine altcineva. Atunci fratele White s-a dus la o ușă care s-a deschis într-o magazie, unde se aflau multe butoaie cu ulei. El a deschis ușa și a intrat, fiind urmat de sora White. Chiar atunci o mare grupă de oameni a venit după ei cu un material negru, ceva ca funinginea, și l-au turnat tot peste fratele și sora White, acoperindu-i cu totul. Am fost foarte întristat și eram nerăbdător să văd sfârșitul acestor lucruri. I-am putut vedea pe fratele și sora White zbătându-se cu greu să iasă de sub funingine și, după o luptă lungă, ei au ieșit afară mai strălucitori ca niciodată, iar oamenii cei răi și funinginea dispăruseră. Atunci fratele și sora White s-au angajat iarăși, cu mai multă inimă decât vreodată, să aprovizioneze cu ulei acele lămpi, însă sora White încă avea întâietate.
-598-
Am visat că interpretarea era aceasta: Lămpile reprezintă poporul rămășiței. Uleiul reprezenta adevărul și dragostea cerească, din care poporul lui Dumnezeu are nevoie de o rezervă continuă. Oamenii angajați în umplerea lămpilor erau slujitorii lui Dumnezeu care lucrează la strângerea recoltei. Cine erau cei din grupa aceea de oameni răi, nu aș putea spune în mod special, însă ei erau oameni îndemnați de diavol, care îndrepta influența lor cea rea în mod special împotriva fratelui și sorei White. Cea din urmă a fost foarte descurajată un timp, însă, în cele din urmă, a fost eliberată prin harul lui Dumnezeu și prin eforturile lor stăruitoare. În final, puterea lui Dumnezeu a rămas asupra lor, și ei au avut un rol proeminent în proclamarea ultimei solii a harului. Însă sora White avea o rezervă mai bogată de înțelepciune cerească și dragoste decât ceilalți.
Acest vis mi-a întărit convingerea că Domnul vă va conduce pentru a încheia lucrarea de restaurare care este începută și că vă veți bucura încă o dată de Duhul lui Dumnezeu, așa cum s-a petrecut în trecut, într-o măsură îmbelșugată. Nu uitați că umilința este ușa care conduce la rezervele bogate ale harului lui Dumnezeu. Domnul să vă binecuvânteze pe voi și pe copiii voștri și să ne ajute să ajungem în Împărăția cerurilor.
Al dvs. cu iubire creștină,
John Matteson.
Oakland, Wisconsin,
15 iulie 1867.