În câteva zile ne aflam din nou la Battle Creek, după o absență de aproape trei luni. În Sabat, la data de 16 martie, soțul meu a prezentat în fața bisericii subiectul despre “Sfințire”, care a fost redat apoi și în Review, fiind publicat în vol. 29, numărul 18. El a vorbit, de asemenea, cu claritate după-amiază și înainte de amiază, în ziua întâi. Eu mi-am adus mărturia cu ușurința obișnuită. În Sabat, pe 23, am vorbit cu lejeritate în biserica din Newton și am lucrat cu biserica din Convis, în Sabatul următor și în ziua întâi. Ne-am hotărât să ne întoarcem spre nord și am mers 30 de mile înapoi din cauza drumurilor. Soțul meu a fost teribil de dezamăgit de primirea rece cu care a fost întâmpinat la Battle Creek și eu, de asemenea, am fost mâhnită. Ne-am gândit că nu ne vom putea prezenta mărturia în această comunitate, până când ei nu-și vor da seama că au nevoie de serviciile noastre și ne-am hotărât să lucrăm în Convis și Montery până se va îmbunătăți starea drumurilor. Cele două Sabate care au urmat le-am petrecut la Convis și am avut dovada că s-a făcut o lucrare bună, ale cărei roade le vedeam acum.
M-am întors acasă, la Battle Creek, ca un copil obosit care are nevoie de cuvinte de mângâiere și încurajare. Este dureros pentru mine să afirm aici că am fost primiți cu mare răceală de frații noștri de care, cu trei luni înainte, ne despărțiserăm în desăvârșită unitate, cu excepția faptului că ei nu fuseseră de acord ca noi să plecăm. În prima noapte petrecută în Battle Creek, am visat că lucram foarte greu și călătoream pentru a participa la adunări mari și că eram foarte istovită. Surorile îmi aranjau părul și rochia, iar eu am adormit. Când m-am trezit, am fost uluită și indignată, descoperind că hainele îmi fuseseră luate și că fuseseră puse pe mine zdrențe vechi, bucăți de plapumă înnodate și cusute laolaltă. Eu am spus: “Ce mi-ați făcut? Cine a făcut această lucrare rușinoasă de a-mi lua hainele și de a le înlocui cu zdrențe de cerșetor?” Am smuls acele zdrențe de pe mine și le-am aruncat. Eram așa de întristată și într-un mare chin sufletesc am strigat: “Aduceți-mi înapoi hainele mele pe care le port de 23 de ani, pe care nu le-am dezonorat nici măcar o clipă. Dacă nu-mi dați înapoi hainele mele, am să apelez la oameni care vor veni în ajutor și îmi voi recăpăta hainele pe care le port de 23 de ani.”
-580-
Am văzut împlinirea acestui vis. La Battle Creek ne-am confruntat cu zvonuri care fuseseră puse pe seama noastră pentru a ne prejudicia, însă care nu erau adevărate. Fuseseră scrise scrisori de către unii care stătuseră o vreme la Institutul de Sănătate și de către alții care locuiau în Battle Creek, către biserici din Michigan și din alte state, în care erau exprimate temeri, îndoieli și insinuări cu privire la noi. Am fost foarte întristată când am ascultat o acuzație din partea unui lucrător pe care îl respectasem, și anume că ei auzeau de pretutindeni lucruri pe care eu le vorbisem împotriva bisericii din Battle Creek. Am fost atât de supărată, încât nici nu am știut ce să spun. Am găsit acolo un spirit puternic, acuzator, împotriva noastră. Când am devenit pe deplin convinși de sentimentele existente împotriva noastră, am simțit dorul de acasă. Eram atât de dezamăgiți și descurajați, încât am spus la doi dintre frații noștri din conducere că eu nu mă simt ca acasă pentru că am fost întâmpinați cu neîncredere și totală răceală, în loc de bun venit și încurajare, și că aflasem că până atunci așa se procedase cu cei care fuseseră zdrobiți datorită epuizării și consacrării pentru lucrarea lui Dumnezeu. Apoi le-am spus că noi ne-am gândit să ne mutăm din Battle Creek și să ne căutăm o casă mai retrasă.
Chinuită sufletește peste măsură, am rămas acasă, temându-mă să mă duc printre cei de la biserică, nu cumva să fiu rănită. În cele din urmă, pentru că nimeni nu a făcut vreun efort pentru a-mi ușura starea sufletească, am simțit că este datoria mea să adun laolaltă un număr de frați și surori cu experiență și să îi pun față în față cu rapoartele care circulaseră pe seama noastră. Doborâtă, într-o stare de deprimare mergând până la chin sufletesc, am întâmpinat acuzațiile rostite împotriva mea și le-am istorisit călătoria pe care o făcusem în est, începută cu un an în urmă, și împrejurările dureroase cărora le-am făcut față în această călătorie.
-581-
Am făcut apel la cei prezenți să judece dacă legătura mea cu lucrarea și cauza lui Dumnezeu m-ar face să vorbesc cu ușurătate despre biserica din Battle Creek, față de care sentimentele nu mi s-au răcit deloc. Oare interesul meu pentru cauza și lucrarea lui Dumnezeu nu putea fi la fel de mare ca al lor? Toată viața și toată experiența mea fuseseră întrețesute cu aceasta. În afară de lucrare, nu aveam vreun alt interes. Investisem totul în această cauză și socotisem că nici un sacrificiu nu este prea mare ca să contribui la înaintarea acesteia. Nu îngăduisem nici sentimentelor pentru iubiții mei copilași să mă împiedice să-mi împlinesc datoria așa cum o cerea Dumnezeu pentru cauza Sa. Dragostea de mamă din inima mea pulsa la fel de puternic ca în inima oricărei mame, dar, cu toate acestea, am consimțit să mă despart de copiii mei, care aveau nevoie de îngrijire, și să-i las pe seama alteia care să aibă rolul de mamă pentru ei. Dădusem dovezi neîndoielnice cu privire la interesul și consacrarea mea în lucrarea lui Dumnezeu. Arătasem prin faptele mele cât de scumpă îmi era. Ar fi putut altcineva să aducă o dovadă mai puternică? Erau ei zeloși pentru cauza adevărului? Eu și mai mult. Erau ei devotați acesteia? Eu puteam să dovedesc că eram mai devotată decât oricare dintre cei aflați în viață, angajați în lucrare. Suferiseră ei pentru adevăr? Eu și mai mult. Nu m-am dat în lături din fața batjocurii, suferinței și greutăților. Când prietenii și rudele deznădăjduiau cu privire la viața mea, pentru că boala mă tortura, eram dusă de brațele soțului meu la vapor sau trăsură. Odată, când călătorisem până la miezul nopții, ne-am pomenit în orașul Boston fără bani. În două sau trei ocazii am mers prin credință, cale de șapte mile. Călătoream atât cât îmi îngăduiau puterile și apoi îngenuncheam pe pământ și ne rugam să primim putere. Căpătam putere și eram în stare să lucrăm cu stăruință pentru binele oamenilor. Nu îngăduiam nici unei piedici să ne rețină de a ne face datoria sau să ne despartă de lucrare.
-582-
Spiritul manifestat la această întâlnire m-a deprimat mult. M-am întors acasă încă împovărată, deoarece cei prezenți nu făcuseră nici un efort de a mă alina, prin a recunoaște că erau convinși că m-au judecat greșit și că suspiciunile și acuzațiile lor împotriva mea erau nedrepte. Ei nu m-au putut condamna, dar nici n-au făcut vreun efort de a mă alina.
Timp de cincisprezece luni soțul meu fusese atât de slăbit, încât nu-și putea ridica nici măcar ceasul sau portofelul sau să înhame calul pentru a călători. Însă, în anul în curs, el își putea lua ceasul sau portofelul, cel din urmă fiind gol ca urmare a cheltuielilor mari pe care le avusesem, și își înhămase singur calul. În timpul cât a fost bolnav, a refuzat de mai multe ori să accepte bani de la frații săi, în valoare de aproape o mie de dolari, spunându-le că, atunci când va fi în nevoie, le va spune. În cele din urmă, am ajuns în nevoie. Soțul meu a simțit că este datoria lui, înainte de a deveni dependent, să vândă câte ceva. El avusese câteva lucruri la birou, împrăștiate pe la frații din Battle Creek, de mică valoare, pe care le-a adunat și le-a vândut. Dispuneam de mobilă în valoare de aproape o sută cincizeci de dolari. Soțul meu a încercat să vândă sofaua pentru locașul de închinare, oferindu-se să lase zece dolari din valoarea acesteia, însă nu a putut. În vremea aceea, singura și foarte valoroasa noastră vacă a murit. Atunci soțul meu, pentru prima dată, a simțit că poate primi ajutor și a trimis un bilet unui frate, în care a scris că, dacă biserica socotește că poate compensa cu plăcere pierderea vacii, pot să o facă. Însă nu s-a făcut nimic în această privință, în afară de faptul că soțul meu a fost acuzat că și-a pierdut mințile cu privire la subiectul bani. Frații îl cunoșteau foarte bine și știau că el nu ar fi cerut niciodată ajutor decât dacă s-ar fi aflat într-o nevoie fără ieșire. Iar acum, când a făcut acest lucru, ne-au judecat — și pe el, și pe mine fără să țină seama de faptul că ne-au rănit în nevoia și profunda noastră durere.
-583-
La această întâlnire, soțul meu a mărturisit cu umilință că în firea lui erau câteva lucruri greșite pe care nu ar fi trebuit să le facă niciodată și nu le-ar fi făcut niciodată dacă nu s-ar fi temut de frații săi, dar pe care le-a făcut din dorința de a fi în acord și deplină unitate cu biserica. Aceasta i-a făcut pe cei care îl jigniseră să-l disprețuiască în mod vădit. Am fost umiliți până în țărână și necăjiți dincolo de putința de a reda în cuvinte. În această stare de lucruri, am plecat la o întâlnire la Monterey. În timpul călătoriei, am fost teribil de chinuită sufletește. Încercam să-mi explic de ce nu pot înțelege frații noștri lucrarea pe care o făceam noi. Eram aproape sigură că, atunci când aveam să ne întâlnim, ei aveau să afle ce spirit ne stăpânește și că Duhul lui Dumnezeu din ei va răspunde în același fel cu cel din noi, servii Săi umili, și că va fi unitate în spirit și simțiri. În loc de aceasta, am fost priviți cu neîncredere, urmăriți cu suspiciune, ceea ce a produs cel mai mare chin pe care l-am simțit vreodată. În timp ce gândeam astfel, o parte din viziunea care mi-a fost dată la Rochester, la 25 decembrie 1865, a venit ca fulgerul pentru mintea mea și de îndată am istorisit-o soțului meu.
Mi-a fost arătat un mănunchi de pomi care stăteau aproape laolaltă, formând un cerc. Peste acești pomi era o vie care îi acoperea, formând un copac. Curând am văzut pomii legănându-se încoace și încolo, ca și când ar fi fost mânați de un vânt puternic. Mlădiță după mlădiță au fost scuturate, până când vița a fost desprinsă de pe pomi, cu excepția câtorva cârcei care au rămas agățați de crengile mai joase. Atunci a venit cineva care a separat și restul de cârcei care rămăseseră agățați de viță, și aceasta zăcea întinsă pe pământ.
Supărarea și chinul meu sufletesc, atunci când am văzut vița zăcând pe pământ, au fost dincolo de putința de a fi descrise. Mulți treceau și o priveau cu milă și așteptau cu nerăbdare ca o mână prietenoasă să o ridice; însă nu i s-a oferit nici un ajutor. Am întrebat de ce nu ridică nimeni via. Curând după aceea, am văzut un înger apropiindu-se de vița ce părea abandonată. El și-a întins brațele, le-a așezat sub vie și a ridicat-o, încât aceasta a stat vertical, spunând: “Stai spre ceruri și lasă-ți mlădițele să se încolăcească în jurul lui Dumnezeu. Tu ești despărțită de sprijinul omenesc. Tu poți să stai drept, în puterea lui Dumnezeu, și să înflorești și fără suport omenesc. Sprijină-te numai pe Dumnezeu și niciodată nu vei fi fără sprijin sau desprinsă.” Am simțit o ușurare de nedescris, până la bucurie, când am văzut că vița părăsită a fost îngrijită. M-am întors spre înger și l-am întrebat ce înseamnă aceste lucruri. El mi-a spus: “Tu ești această vie. Tu vei experimenta toate aceste lucruri, și atunci când ele se vor întâmpla, vei înțelege pe deplin ceea ce a fost cu via. Dumnezeu îți va veni întotdeauna în ajutor în vreme de necaz.” De la data aceea nu m-am mai clătinat în privința datoriei mele și niciodată nu m-am simțit mai liberă în a-mi aduce mărturia în fața poporului. Dacă am simțit vreodată brațul Domnului cuprinzându-mă, atunci aceasta a fost la acea adunare. Soțul meu, de asemenea, s-a simțit liber, a fost clar în exprimare, iar mărturia a fost: Am avut o adunare excelentă.
-584-
După ce ne-am întors de la Monterey, am simțit că este de datoria mea să stabilesc o nouă întâlnire, din moment ce frații mei nu făceau nici un efort pentru a mă ușura sufletește. M-am hotărât să acționez în puterea lui Dumnezeu și să-mi exprim din nou simțămintele, eliberându-mă de suspiciunile și zvonurile care circulau pentru a ne prejudicia. Mi-am adus mărturia și am relatat lucruri care mi se arătaseră în trecut în legătură cu câteva lucruri din prezent, avertizându-i cu privire la pericolul în care se află și mustrând felul greșit în care acționau. Am afirmat că am fost pusă în cele mai neplăcute situații. Când îmi erau aduse în fața mea în viziune familii și indivizi, adeseori cazurile care îmi erau arătate erau de o natură particulară și vizau condamnarea unor păcate tainice. Am lucrat timp de luni de zile pentru unii cu privire la păcate despre care ceilalți nu știau nimic. Când frații mei au văzut că aceste persoane erau triste și le auzeau rostind îndoieli cu privire la acceptarea lor de către Dumnezeu și, de asemenea, manifestând sentimente de deznădejde, ei au început să mă critice, ca și când eu eram de vină pentru că aceștia treceau prin necaz. Cei care mă criticau în acest fel erau cu totul în necunoștință de cauză în legătură cu cele despre care vorbeau. Am protestat împotriva acelora care judecau felul în care acționam eu. Îmi fusese desemnată neplăcuta lucrare de a mustra păcatele tainice ale oamenilor. Dacă aș fi făcut cunoscut public ceea ce trebuia să rămână secret, și aceasta pentru a preîntâmpina suspiciunile și gelozia, aș fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu și aș fi greșit față de persoanele în cauză. Reproșurile și greșelile trebuia să nu le fac cunoscute, să le țin în mine însămi. Oricum ar judeca alții, eu nu voi trăda niciodată încrederea pe care mi-a acordat-o cel păcătos care se pocăiește și nu voi dezvălui în fața altora ceea ce trebuie făcut cunoscut doar celor care sunt vinovați de acele păcate. Le-am spus celor adunați că trebuie să nu se amestece și să mă lase să acționez liber, în temere de Dumnezeu. Am plecat de la acea întrunire ușurată de o grea povară.