Persoana care era cu mine repeta aceste cuvinte: “Dacă ei s-ar angaja tot atât de prompt și cu tot atâta seriozitate și zel în conversații despre Mântuitorul lor, zăbovind asupra farmecului Său fără seamăn, a bunăvoinței Sale dezinteresate și a iertării Sale pline de milă pentru cei în suferință, a răbdării și iubirii Sale inexprimabile, cât de prețioase și valoroase ar fi roadele pe care le-ar aduce.”
Am spus atunci: “Sunt adânc întristată. Soțul meu nu s-a cruțat pe sine pentru a salva suflete. A stat sub poveri, până când acestea l-au zdrobit; a fost înjosit, doborât fizic și mintal, iar acum faptul dea aduna vorbe și fapte și a le folosi pentru a-i distruge influența, după ce Dumnezeu a pus mâna asupra lui pentru a-l ridica, astfel ca vocea lui să fie din nou auzită, este cruzime și nelegiuire.”
Persoana care mă însoțea a spus: “Conversația în care se zăbovește asupra Domnului Hristos și a însușirilor vieții Sale va înviora spiritul, iar roadele vor fi sfințirea și viața veșnică.” Apoi el a citat aceste cuvinte: “Încolo frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească.” (Filipeni 4, 8.) Aceste cuvinte m-au impresionat atât de mult, încât am vorbit despre ele în Sabatul următor.
Eforturile depuse de mine în Wright au fost foarte istovitoare. Aveam mare grijă de soțul meu în timpul zilei și uneori noaptea. Îi făceam băi, îl scoteam afară să facă o plimbare călare și, de două ori pe zi, fie că era frig, furtună sau timp frumos, făceam o plimbare împreună cu el. Am scris cu tocul și penița ceea ce îmi dicta el ca rapoarte pentru Review și, de asemenea, am scris multe scrisori, pe lângă multe pagini de mărturii personale, în mare parte Mărturia nr. 11, pe lângă vizite și cuvântările atât de dese, lungi și serioase pe care le-am ținut. Fratele și sora Root au simțit pe deplin împreună cu mine în necazurile și strădaniile mele și au vegheat cu cea mai duioasă grijă pentru a ne împlini toate nevoile. Ne rugam mereu ca Dumnezeu să-i binecuvânteze în cele materiale, cu sănătate, cât și cu har și creștere spirituală. Simțeam că vor avea parte de o binecuvântare specială. Deși după aceea în casa lor a intrat boala, am aflat totuși de la fratele Root că ei se bucură acum de o stare de sănătate mai bună decât înainte. Și printre lucrurile legate de prosperitatea vremelnică, el raportează că grânele din câmpiile lui au produs 27 de banițe (1 baniță = 1 bușel = 36,3 litri) pe acru, iar unele 40, în timp ce producția medie din câmpurile vecine la grâu era doar de 7 banițe pe acru.
-575-
La 29 ianuarie 1867, am plecat din Wright și am călătorit spre Greenville, districtul Montcalm, la o distanță de patruzeci de mile. A fost cea mai friguroasă zi a iernii și am fost bucuroși să găsim un adăpost de frig și furtună la fratele Maynard. Această familie ne-a primit bine în inimile și casa lor. Am rămas acolo șase săptămâni, lucrând cu comunitățile din Greenville și Orleans, făcând din căminul ospitalier al fratelui Maynard reședința noastră.
Domnul mi-a dat ocazia să vorbesc liber oamenilor; în orice efort pe care îl făceam, îmi dădeam seama de puterea Lui susținătoare. Și, pe măsură ce deveneam pe deplin convinsă că aveam o mărturie pentru popor, pe care le-o puteam aduce o dată cu lucrarea soțului meu, mi-a fost întărită credința că se va însănătoși spre a lucra pentru cauza lui Dumnezeu. Osteneala lui a fost primită de oameni, iar el mi-a fost de mare ajutor în lucrare. Fără el nu aș fi putut realiza prea mult, însă, cu ajutorul lui și în puterea lui Dumnezeu, am putut să fac lucrarea care mi-a fost desemnată. Domnul l-a susținut în orice efort pe care l-a depus. Pe măsură ce risca, încrezându-se în Dumnezeu, în ciuda stării sale slăbite, el a dobândit putere și starea lui se îmbunătățea cu fiecare efort. Dându-mi seama că soțul meu redobândea putere fizică și mintală, mulțumirea mea nu a avut margini, gândindu-mă că voi fi liberă să mă angajez din nou și mai serios în lucrarea lui Dumnezeu, stând alături de soțul meu, lucrând uniți în vederea încheierii lucrării pentru poporul lui Dumnezeu. Înainte de atacul pe care l-a avut, funcția pe care o ocupase la birou l-a închis acolo pentru cea mai mare parte a timpului. Și cum eu nu puteam călători fără el, a trebuit să stau neapărat acasă mult timp. Am simțit că Dumnezeu îl binecuvântează acum, în timp ce lucra prin cuvânt și învățătură și se consacra în mod special lucrării de predicare. Lucrul de la birou putea fi făcut și de alții și noi eram convinși că nu mai trebuie să stea niciodată închis într-un loc, ci să fie liber să călătorească împreună cu mine, pentru ca împreună să putem aduce mărturia solemnă pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru rămășița poporului Său.
-576-
Am simțit starea precară a poporului lui Dumnezeu și în fiecare zi eram conștientă că ajunsesem la capătul puterii. Pe când ne aflam în Wright, am trimis manuscrisul nr. 11 la biroul de publicații și foloseam orice clipă pentru a scrie numărul 12. Puterile mele, atât fizice, cât și mintale, au fost dur solicitate cât am lucrat pentru biserica din Wright. Simțeam că trebuie să mă odihnesc, însă nu vedeam vreo ocazie pentru refacere. Le vorbeam oamenilor de mai multe ori pe săptămână și scriam multe pagini de mărturii personale. Povara pentru suflete era asupra mea, iar răspunderile pe care le simțeam erau atât de mari, încât nu puteam avea parte decât de câteva ore de somn în fiecare noapte.
În timp ce lucram astfel, vorbind și scriind, am primit scrisori cu caracter descurajator de la Battle Creek. Când le-am citit, am simțit o stare de spirit de descurajare, pe care nu o pot exprima, mergând până la agonia minții, care a părut pentru scurt timp că îmi paralizează energiile vitale. Trei nopți nu am dormit aproape deloc. Gândurile îmi erau încărcate și tulburate. Mi-am tăinuit cât am putut de bine sentimentele față de soțul meu și familia primitoare la care ne aflam. Nimeni nu știa de starea sau povara minții mele când ne adunam împreună cu familia la altarul de dimineață și de seară și căutam să-mi pun povara asupra marelui Purtător de poveri. Însă cererile mele veneau dintr-o inimă chinuită de suferință, iar rugăciunile mele erau întrerupte, zdrobite, datorită durerii pe care nu o puteam stăpâni. Sângele îmi năvălea în creier, adesea amețeam și aproape cădeam. Adeseori îmi curgea sânge din nas, în special după ce făceam efort pentru a scrie. Am fost silită să las deoparte scrisul, însă nu am putut înlătura povara grijii și a responsabilității pe care o aveam, când îmi dădeam seama că aveam pentru oameni mărturii pe care nu eram în stare să le prezint.
-577-
Am mai primit o scrisoare, care mă informa că cel mai bine ar fi să se amâne publicarea Mărturiei nr. 11 până când puteam scrie ceea ce îmi fusese arătat cu privire la Institutul de Sănătate, deoarece aceia care aveau sarcina acelei întreprinderi erau într-o mare lipsă de mijloace și aveau nevoie de influența mărturiei mele, care să îi miște pe frați. Am scris apoi o parte din ceea ce-mi fusese arătat cu privire la Institut, însă nu am putut realiza tot ce-mi propusesem cu privire la subiect datorită presiunii sângelui asupra creierului. Dacă aș fi știut că nr. 12 avea să întârzie atât de mult, cu nici un chip nu aș fi trimis acea parte cuprinsă în nr. 11. Credeam că, după ce mă voi odihni câteva zile, voi putea să-mi reiau scrisul. Însă, spre marea mea întristare, am constatat că starea creierului meu făcea imposibil acest lucru. Am renunțat la ideea de a scrie mărturii generale sau personale și eram continuu descurajată pentru că nu le puteam scrie.
În aceste împrejurări, s-a decis să ne întoarcem la Battle Creek și să rămânem acolo cât timp drumurile erau noroioase, în starea, urmând ca acolo să termin nr. 12. Soțul meu era foarte nerăbdător să-și vadă frații de la Battle Creek, să le vorbească și să se bucure împreună cu ei pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el. Mi-am adunat cele scrise și am pornit în călătoria noastră. Pe drum, am ținut două adunări în Orange și s-a dovedit că biserica a avut foloase și a fost încurajată. Noi înșine am fost înviorați de Spiritul Domnului. În acea noapte, eu am visat că mă aflam în Battle Creek și priveam printr-un geam afară, unde am văzut o companie, mărșăluind în jurul casei, doi câte doi. Ei pășeau hotărâți și de neînduplecat. Îi cunoșteam bine și m-am întors să deschid ușa salonului pentru a-i primi, însă m-am gândit să mă uit iarăși. Scena s-a schimbat. Grupul acela avea acum înfățișarea unei procesiuni catolice. Unul ducea în mână o cruce, altul o trestie. Iar pe când se apropiau, cel care ducea trestia a făcut un tur în jurul casei, spunând de trei ori: “Această casă este proscrisă. Bunurile trebuie confiscate. Ei au vorbit împotriva sfântului nostru ordin.” M-a cuprins spaima, am fugit din casă și am ieșit prin ușa de la nord și m-am pomenit în mijlocul acelei companii, dintre care pe câțiva îi cunoșteam, însă nu am îndrăznit să rostesc vreun cuvânt, de teamă să nu fiu trădată. Am căutat să găsesc un loc retras unde să pot plânge și unde să mă pot ruga fără să întâlnesc priviri întrebătoare, înverșunate, oriunde m-aș fi întors. Repetam mereu: “O, de-aș putea înțelege ce se întâmplă! Dacă mi s-ar spune ce am spus sau ce am făcut!”
-578-
Am plâns și m-am rugat mult când am văzut că ni se confirmă lucrurile. Am încercat să citesc simpatia celor din jurul meu și am observat chipurile mai multora despre care credeam că îmi vor vorbi și mă vor alina, dacă nu se temeau că erau observați de alții. Am făcut o încercare să scap din acea mulțime, însă, văzând că sunt urmărită, mi-am anulat intențiile. Am început să plâng tare și să spun: “O, de mi-ar spune măcar ce am făcut sau ce am spus!” Soțul meu, care dormea într-un pat tare în aceeași cameră, m-a auzit plângând tare și m-a trezit. Perna mea era udă de atâtea lacrimi, iar spiritul meu era descurajat.
Fratele și sora Howe ne-au însoțit la West Windor, unde am fost așteptați și primiți la fratele și sora Carman. În Sabat și în ziua întâi, am întâlnit frați și surori de la comunități din apropiere și am fost liberi să ne prezentăm mărturia în fața lor. Spiritul înviorător al Domnului era asupra acelora care simțeau un interes special pentru lucrarea lui Dumnezeu. Adunările ținute au avut succes și aproape toți au mărturisit că au fost întăriți și încurajați.