Mărturia 2
Capitolul 22 — Cele două căi
La Conferința din Battle Creek, din 27 mai 1856, mi-au fost arătate în viziune unele lucruri care privesc biserica în general. Slava și măreția lui Dumnezeu au trecut prin fața mea. Îngerul a spus: “El este grozav în măreție, deși nu vă dați seama de acest lucru; mânia Lui este teribilă, deși Îl supărați în fiecare zi.” “Luptați-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.” (Matei 7, 13.14.) Aceste căi sunt distincte, separate, merg în direcții opuse. Una conduce spre viață veșnică, iar cealaltă spre moarte veșnică. Am văzut deosebirea dintre aceste căi, și, de asemenea, deosebirea dintre cei ce merg pe ele. Căile sunt opuse; una este largă și netedă, cealaltă este îngustă și aspră. Deci, cei care merg pe ele au caractere opuse, în ce privește viața, îmbrăcămintea și conversațiile lor.
Cei care călătoresc pe calea cea îngustă vorbesc despre bucuria și fericirea pe care le vor avea la sfârșitul călătoriei. Chipurile lor sunt adesea triste și totuși deseori strălucesc de o bucurie sfântă, sacră. Ei nu se îmbracă precum cei de pe calea cea largă, nici nu vorbesc ca ei și nici nu fac faptele lor. Lor le-a fost dat un model. Omul durerii, obișnuit cu suferința, le-a deschis calea și El Însuși a mers pe ea. Urmașii Lui văd urmele pașilor Lui și sunt mângâiați, alinați. El a mers pe această cale în siguranță; și ei pot merge la fel, călcând pe urmele pașilor Lui.
-128-
Pe calea cea largă, toți sunt preocupați de propriile lor persoane, de îmbrăcăminte, de plăcerile ce se ivesc. Ei își îngăduie libertate în râsete, veselie și nu se gândesc la sfârșitul călătoriei lor, la distrugerea sigură de la capătul cărării. Cu fiecare zi ce trece, ei se apropie de nimicirea lor; cu toate acestea, ei merg înainte în mod nesăbuit, repede, tot mai repede. Oh, cât de înspăimântător mi s-a părut acest lucru!
Am văzut că mulți dintre cei ce călătoreau pe această cale largă aveau aceste cuvinte scrise asupra lor: “Mort față de lume. Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. De aceea, fiți și voi gata.”Ei păreau la fel de îngâmfați ca cei din jurul lor, cu excepția unei umbre de tristețe pe care am observat-o pe chipurile lor. Discuțiile lor erau la fel ca ale celor veseli și nesăbuiți din jur; însă, din când în când, ei arătau cu satisfacție spre cele scrise pe veșmintele lor, spunând și altora să aibă și ei aceleași lucruri scrise pe ale lor. Se aflau pe calea cea largă, deși susțineau că se numără printre cei ce merg pe calea cea îngustă. Cei din jurul lor spuneau: “Nu este nici o deosebire între noi. Suntem la fel în modul în care ne îmbrăcăm, vorbim și acționăm.”
Apoi am fost îndreptată înapoi, spre anii 1843 și 1844. Atunci exista un spirit de consacrare care nu mai există acum. Ce s-a întâmplat cu cel care susține că este poporul deosebit al lui Dumnezeu? Am văzut că acesta se conformează lumii și nu dorește să sufere de dragul adevărului. Am văzut o mare lipsă de supunere față de voința lui Dumnezeu. Am fost îndreptată spre copiii lui Israel, după ce au plecat din Egipt. Dumnezeu, în îndurarea Lui, i-a scos afară din Egipt, astfel ca ei să I se poată închina fără opreliște sau reținere. Pe cale, El a înfăptuit minuni pentru ei, i-a pus la probă și i-a încercat, aducându-i în situații de strânsoare. După ce a lucrat atât de minunat în favoarea lor și i-a izbăvit de atâtea ori, ei murmurau când erau puși la probă sau erau încercați de El. Cuvintele lor erau acestea: “Mai bine ne-ar fi lăsat Dumnezeu să murim de mâna Domnului în țara Egiptului.” Ei pofteau după ceapa și prazul de acolo.
-129-
Am văzut că mulți dintre cei care pretind a crede adevărul pentru acest timp de pe urmă socotesc un lucru ciudat că israeliții murmurau în timpul călătoriei lor; și că, după toate faptele minunate făcute de Dumnezeu pentru ei, au putut fi atât de nerecunoscători, încât să uite ce a făcut El pentru ei. Îngerul a spus: “Voi ați făcut mai rău decât ei.” Am văzut că Dumnezeu le-a dat slujitorilor Săi adevărul atât de clar, atât de lămurit, încât acestuia nu i se poate rezista. Oriunde merg, ei vor birui cu siguranță. Vrăjmașii lor nu pot ocoli adevărul convingător. Lumina a fost revărsată atât de clar, încât slujitorii lui Dumnezeu se pot ridica oriunde și pot lăsa ca adevărul, clar și coerent, să aducă biruință. Această mare binecuvântare nu a fost prețuită și nici măcar luată în seamă. Dacă apar necazuri, unii încep să privească înapoi și consideră că trec printr-o perioadă grea. Unii din cei care susțin că sunt slujitorii lui Dumnezeu nu știu ce efect curățitor au încercările. Uneori, își produc ei înșiși încercări, își închipuie anumite necazuri și sunt așa de ușor descurajați, răniți, se simt atât de repede atinși în mândria lor, încât se jignesc pe ei înșiși, îi jignesc pe alții și fac rău cauzei lui Dumnezeu. Satana amplifică necazurile lor și le pune în minte astfel de gânduri care le-ar distruge influența și utilitatea, dacă le-ar da frâu liber.
Unii s-au simțit ispitiți să iasă din lucrare și să lucreze cu mâinile lor. Am văzut că, dacă Dumnezeu Și-ar retrage mâna de la ei și ar fi lăsați pradă bolii și morții, atunci aceștia ar ști ce înseamnă necazul. A murmura împotriva lui Dumnezeu este un lucru îngrozitor. Ei nu au întipărit în minte că drumul pe care merg este aspru, că este nevoie de tăgăduire de sine, de răstignirea eului și că nu trebuie să se aștepte ca totul să meargă atât de bine ca și când ar fi pe calea cea largă.
Am văzut că unii slujitori ai lui Dumnezeu, chiar dintre pastori, se descurajează foarte ușor, eul lor se simte repede rănit și își închipuie că sunt descurajați și jigniți, când, de fapt, lucrurile nu stau astfel. Ei socotesc că au o soartă grea. Unii ca aceștia nu își dau seama ce ar simți dacă mâna protectoare a lui Dumnezeu ar fi retrasă de la ei și ar trece prin chin sufletesc. Atunci ar descoperi că soarta lor este de zece ori mai grea ca înainte, când erau angajați în lucrarea lui Dumnezeu, suferind necazuri și lipsuri, dar, cu toate acestea, având în toate acestea aprobarea lui Dumnezeu. Unii dintre cei care lucrează pentru cauza lui Dumnezeu nu știu când trec prin perioade lejere. Ei au avut atât de puține lipsuri și știu atât de puțin ce înseamnă o nevoie, sau să facă o lucrare grea, sau să ducă o povară sufletească, încât, atunci când trec printr-o perioadă ușoară, când sunt favorizați de Dumnezeu și aproape liberi de orice chin sufletesc, ei nu își dau seama de acest lucru și socotesc că au necazuri mari. Am văzut că, dacă unii ca aceștia nu vor dovedi un spirit de sacrificiu de sine, dacă nu vor fi gata să lucreze cu optimism, fără a se cruța pe ei înșiși, Dumnezeu Se va dispensa de ei. El nu-i va recunoaște ca fiind slujitorii Săi care se sacrifică pe ei înșiși, însă îi va înălța pe cei care vor lucra, nu în mod leneș, ci serios, și aceștia își vor da seama când trec printr-o perioadă ușoară. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să simtă povara sufletelor și să plângă între tindă și altar, strigând: “Cruță-ți poporul, o, Doamne.”
-130-
Unii slujitori ai lui Dumnezeu își consacră viețile în slujba cauzei Lui, până ce structura lor cedează și sunt aproape epuizați de efort psihic, grijă neîntreruptă, trudă și lipsuri. Alții nu și-au luat poveri și nici nu-și iau poveri asupra lor. Cu toate acestea, tocmai unii ca aceștia socotesc că trec prin greu, fiindcă ei nu au trecut niciodată prin greutăți. Ei nu au trecut prin botezul suferinței și nu vor trece niciodată prin acesta, atâta timp cât se dovedesc atât de slabi și lipsiți de tărie și își găsesc plăcere în tihna lor. Din ceea ce mi-a arătat Dumnezeu, este nevoie ca printre pastori să se întâmple o nenorocire, astfel ca cei leneși, care tărăgănează și își poartă de grijă doar lor înșiși să fie îndepărtați și să rămână doar un grup curat, cu oameni credincioși, care se sacrifică pe sine, care nu au în vedere doar tihna lor, ci care vor păstori cu credincioșie atât prin cuvânt, cât și prin învățătură, care vor dori să sufere și să îndure toate lucrurile de dragul lui Hristos și pentru a-i salva pe aceia pentru care El a murit. Fie ca acești slujitori să simtă nenorocirea asupra lor dacă nu predică Evanghelia, și aceasta le va fi suficient; însă nu toți simt acest lucru.