Capitolul 6 — Experiența adventă
Cu grijă și cutremur ne apropiam de timpul (Anul 1843, conform calendarului iudaic, era socotit a se întinde de la 21 martie 1843 până la 21 martie 1844. Cei care primiseră credința adventă au așteptat venirea Domnului Hristos în această perioadă), când trebuia ca Mântuitorul să vină. Cu seriozitate solemnă noi căutam, ca popor, să ne curățim viețile pentru a putea fi gata să-L întâmpinăm pe Domnul la venirea Sa. Neținând seama de împotrivirea pastorilor și bisericilor, sala Beethoven din orașul Portland era aglomerată seară de seară; în special duminicile se țineau adunări mari în acel loc. Fratele Stockman era un bărbat cu o adâncă evlavie. Sănătatea lui era șubredă; totuși, când stătea în fața oamenilor, părea că e înălțat mai presus de infirmitatea fizică și fața lui era luminată de conștiența că predica adevărul sacru al lui Dumnezeu.
Cuvintele sale aveau o putere solemnă, cercetătoare, atingând multe inimi. De multe ori și-a exprimat dorința arzătoare de a trăi să-L vadă pe Mântuitorul venind pe norii cerului. Sub păstorirea lui, Duhul lui Dumnezeu a convins mulți păcătoși și i-a adus în turma lui Hristos. Se țineau adunări în diferite case din diverse locuri ale orașului, cu cele mai bune rezultate. Credincioșii erau încurajați să lucreze pentru prietenii și rudele lor, iar convertirile se înmulțeau zi după zi.
-49-
Oameni din toate categoriile sociale se îndreptau spre sala Beethoven. Bogați și săraci, pastori și laici, erau cu toții, din diferite motive, nerăbdători să audă ei înșiși învățătura despre cea de-a doua venire. Mulți veneau, dar, negăsind loc unde să stea, plecau dezamăgiți. Rânduiala din cadrul acestor întruniri era simplă. Se ținea o cuvântare scurtă, mișcătoare, apoi se acorda libertate pentru îndemnuri generale. De regulă, era o liniște desăvârșită pentru o mulțime atât de mare. Domnul ținea în frâu spiritul de împotrivire, în timp ce servii Lui explicau motivele credinței lor. Uneori unealta omenească era slabă, însă Duhul lui Dumnezeu dădea greutate și putere adevărului Său. Prezența îngerilor sfinți era simțită în adunare și zilnic se adăugau grupului mic de credincioși noi așteptători ai lui Hristos.
Cu o ocazie, pe când predica fratele Stockman, fratele Brown, un pastor creștin baptist, al cărui nume a mai fost menționat înainte, stătea la amvon, ascultând cu deosebit interes. Fiind adânc mișcat, înfățișarea lui deveni deodată palidă ca a unui mort. S-a prăbușit de pe scaun, iar fratele Stockman l-a prins cu brațele lui pe când cădea la pământ și l-a întins pe canapeaua din fața amvonului, unde a zăcut fără putere până s-a încheiat cuvântarea.
Atunci el s-a trezit, fața fiindu-i încă palidă, dar strălucind de lumina ce vine de la Soarele neprihănirii. A depus o mărturie deosebit de impresionantă. Părea că primise ungerea sfântă de sus. De obicei vorbea rar, avea un fel de a fi serios, cu totul liber de orice fel de excitare. Cu această ocazie, cuvintele lui solemne, măsurate, au adus cu ele o nouă putere pe când rostea avertizarea ca păcătoșii și frații lui pastori să lase deoparte necredința, prejudecata și formalismul rece și, ca și cei din Berea, să cerceteze scrierile sfinte, comparând scriptură cu scriptură, pentru a se convinge dacă aceste lucruri erau adevărate. El i-a rugat fierbinte pe pastorii prezenți să nu se simtă jigniți de felul direct și cercetător în care fratele Stockman prezentase acest subiect solemn care îi interesase pe toți.
-50-
El a spus: “Noi vrem să ajungem la oameni; vrem ca păcătoșii să fie convinși și să se pocăiască cu adevărat înainte de a fi prea târziu pentru a fi salvați, ca să nu ajungă să se plângă: ‘Secerișul a trecut, vara s-a sfârșit și noi tot nu suntem mântuiți’. Frații pastori spun că săgețile noastre îi lovesc; dar vor ei să se ridice și să se dea deoparte dintre noi și popor și să ne lase să atingem inimile păcătoșilor? Dacă fac din ei înșiși o țintă a țelului nostru, nu au nici un motiv să se plângă de rănile pe care le primesc. Dați-vă deoparte, fraților, și nu veți fi țintiți!”
Și-a relatat apoi propria sa experiență cu atâta simplitate și candoare, încât mulți dintre cei cu prejudecăți au fost mișcați până la lacrimi. Spiritul lui Dumnezeu era simțit în cuvintele sale și văzut în înfățișarea sa. Cu o încântare sfântă, el a declarat cu putere că luase Cuvântul lui Dumnezeu drept sfătuitor și că îndoielile sale au fost spulberate, iar credința lui confirmată. Cu seriozitate i-a invitat pe frații lui pastori, pe membrii bisericii, pe păcătoși și pe necredincioși să cerceteze ei înșiși Biblia și i-a îndemnat să nu lase pe nici un om să-i abată de la ținta de a se convinge cu privire la adevăr.
Fratele Brown nu a accentuat nici atunci și nici după aceea legătura sa cu biserica creștină baptistă, fiind privit cu mult respect de cei din biserica lui. Când a terminat de vorbit, cei care doreau ca poporul lui Dumnezeu să se roage pentru ei erau invitați să se ridice. Sute de oameni au răspuns apelului. Duhul Sfânt era asupra adunării. Cerurile și pământul păreau că se apropie unul de altul. Adunarea a durat până noaptea târziu. Puterea Domnului era simțită de cei tineri, de cei bătrâni și de cei de vârstă medie.
Pe când ne întorceam acasă pe căi diferite, o voce care lăuda pe Domnul ajungea la noi dintr-o anumită direcție și, ca un răspuns, glasuri din alte și alte direcții strigau: “Slavă lui Dumnezeu, Domnul domnește!” Oamenii își căutau casele cu laudele pe buzele lor și sunetul acela de bucurie răsuna prin atmosfera tăcută a nopții. Nici unul din cei care au participat la aceste adunări nu ar putea uita vreodată aceste scene extraordinare.
-51-
Aceia care Îl iubesc sincer pe Domnul Isus pot aprecia simțămintele celor care vegheau așteptând cu mult dor venirea Mântuitorului lor. Momentul împlinirii așteptării se apropia. Timpul când noi nădăjduiam că ne vom întâlni cu El era la ușă. Ne apropiam de acest ceas într-o solemnitate calmă. Adevărații credincioși au rămas într-o dulce comuniune cu Dumnezeu — o pregustare a păcii care avea să fie partea lor în viața plină de strălucire de după aceea. Nici unul din cei care au trăit această speranță și încredere nu ar putea uita vreodată acele prețioase ore ale așteptării.
Treburile vremelnice au fost lăsate la o parte de cei mai mulți timp de câteva săptămâni. Ne examinam cu grijă fiecare gând și simțământ al inimii, ca și când am fi fost pe patul de moarte și în câteva ore aveam să închidem ochii pentru totdeauna din fața scenelor de pe acest pământ. Nu s-au făcut “haine pentru înălțare” în vederea marelui eveniment; noi simțeam nevoia dovezii lăuntrice că eram pregătiți pentru a-L întâlni pe Domnul Hristos, iar hainele noastre albe erau curăția sufletească, un caracter spălat de păcat prin sângele ispășitor al Mântuitorului nostru.
Însă timpul de așteptare a trecut. Aceasta a constituit prima încercare zdrobitoare care a venit asupra acelora care credeau și nădăjduiau că Isus avea să vină pe norii cerului. Dezamăgirea poporului așteptător al lui Dumnezeu a fost mare. Batjocoritorii triumfau și i-au câștigat și pe cei slabi și lași de partea lor. Unii dintre aceia care păruseră că aveau credința cea adevărată arătau acum că fuseseră impulsionați doar de teamă; iar acum curajul le-a revenit o dată cu trecerea timpului, unindu-se cu cei batjocoritori și declarând că ei nu au fost niciodată așa de naivi să creadă cu adevărat învățătura lui Miller, care era un fanatic smintit. Alții, din fire nestatornici și șovăielnici, au părăsit în tăcere cauza. Eu mă gândeam: Dacă Domnul Hristos ar fi venit cu adevărat, ce s-ar fi întâmplat cu cei slabi și șovăielnici? Ei susțineau că-L iubesc și că așteaptă venirea lui Isus; dar atunci când nu a venit, ei s-au simțit ușurați, întorcându-se la starea de nepăsare și nesăbuință față de adevărata religie.
-52-
Am fost într-o mare încurcătură, dezamăgiți, dar totuși nu am renunțat la credința noastră. Mulți se agățau încă de speranța că Domnul Isus nu-Și va amâna mult venirea; Cuvântul Domnului era sigur, el nu putea greși. Noi simțeam că ne-am făcut datoria, că am trăit în conformitate cu credința noastră; am fost dezamăgiți, dar nu descurajați. Semnele timpului arătau că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape; noi trebuie să veghem și să fim gata în vederea revenirii Domnului în orice clipă. Noi trebuie să așteptăm cu nădejde și încredere, fără a neglija să ne adunăm laolaltă pentru a ne îndemna, încuraja și mângâia, pentru ca lumina noastră să poată străluci în întunericul lumii.
Stabilirea timpului era atât de simplă și clară, încât chiar copiii puteau înțelege. De la data decretului regelui Persiei, ce se găsește în Ezra 7, care a fost dat în anul 457 î. Hr., cei 2.300 de ani din Daniel 8, 14 trebuia să se sfârșească în 1843. Prin urmare, noi așteptam ca la sfârșitul acestui an să vină Domnul. Am fost mult dezamăgiți când tot anul a trecut, iar Mântuitorul nu a venit.
Nu s-a înțeles de la început faptul că decretul nefiind dat la începutul anului 457 î.Hr., cei 2.300 ani nu aveau să se sfârșească la încheierea anului 1843. Dar s-a descoperit apoi că decretul a fost dat aproape de încheierea anului 457 î. Hr. și de aceea perioada profetică ajunge până în toamna anului 1844. Astfel, viziunea sub aspect cronologic nu întârzia, chiar dacă părea astfel. Noi am învățat să ne bazăm pe ceea ce spunea profetul: “Căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit.”
Dumnezeu Și-a încercat poporul atunci când timpul a trecut și nu s-a întâmplat nimic în anul 1843. Greșeala făcută în calcularea perioadelor profetice nu a fost descoperită imediat nici chiar de bărbații învățați care se împotriviseră vederilor acelora care așteptau venirea lui Hristos. Cercetătorii susțineau că Miller are dreptate în privința calculării timpului, deși se aflau în dispută cu el referitor la evenimentul care avea să încununeze această perioadă. Însă atât ei, cât și poporul așteptător al lui Dumnezeu greșeau cu toții în privința timpului.
-53-
Noi credeam că Domnul, în înțelepciunea Lui, a rânduit ca poporul Său să treacă printr-o dezamăgire care a fost îngăduită, pentru a scoate la iveală ceea ce se afla în inimi și pentru formarea de caractere neprihănite în aceia care susțineau că așteaptă și se bucură de venirea Domnului. Cei care au îmbrățișat solia primului înger (vezi Apocalipsa 14, 6.7 ) de teama mâniei judecăților lui Dumnezeu, și nu datorită faptului că iubeau adevărul și doreau să moștenească Împărăția cerurilor, au apărut acum în adevărata lor lumină. Ei se aflau printre primii care îi batjocoreau pe cei dezamăgiți, pe cei care iubeau sincer și doreau revenirea lui Isus.
Cei care au fost dezamăgiți nu au fost lăsați mult timp în întuneric; căci, studiind cu rugăciune serioasă perioadele profetice, greșeala a fost descoperită. În bucuria așteptării Domnului, întârzierea evidentă a viziunii nu fusese luată în calcul și a constituit o surpriză tristă și neașteptată. Cu toate acestea, chiar această încercare a fost necesară pentru dezvoltarea și întărirea credincioșilor sinceri în adevăr.
Speranțele noastre s-au concentrat acum asupra venirii Domnului în 1844. Acesta a fost de asemenea timpul pentru solia celui de-al doilea înger, care, zburând prin mijlocul cerului, striga: “A căzut Babilonul, a căzut cetatea cea mare.” Această solie a fost proclamată pentru prima dată de slujitorii lui Dumnezeu în vara anului 1844. Ca urmare, mulți au ieșit din bisericile decăzute. Legat de această solie, a fost strigătul de la miezul nopții (Vezi Matei 25, 1-13 ): “Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare.” Pretutindeni în țară era dusă lumina cu privire la această solie și chemarea a trezit mii de oameni. A mers din oraș în oraș, din sat în sat și până în cele mai îndepărtate regiuni din țară. A ajuns până la cei învățați și talentați, dar și la cei neștiutori și umili.