Mărturii pentru Comunitate – Ziua 5

Călăuza mea a deschis acum ușa și am ieșit amândoi. Mi-a spus să-mi iau din nou lucrurile pe care le lăsasem afară. După ce am făcut acest lucru, mi-a înmânat o funie verde, făcută ghem. Mi-a spus să o așez lângă inima mea și, când doresc să-L văd pe Isus, s-o iau de la piept și să o întind la maxim. El m-a avertizat să nu o las strânsă ghem prea mult timp, ca să nu se înnoade și să devină greu de întins. Am așezat funia lângă inima mea și am coborât bucuroasă pe scările înguste, lăudând pe Domnul și spunând tuturor celor pe care îi întâlneam unde Îl pot găsi pe Isus. Acest vis mi-a dat speranță. În mintea mea, funia verde reprezenta credința, iar frumusețea și simplitatea încrederii în Dumnezeu începuse să se reverse peste sufletul meu.

Acum mi-am mărturisit toate neliniștile și îngrijorările mamei mele. Ea a simțit cu duioșie împreună cu mine și m-a încurajat, sfătuindu-mă să mă adresez pentru sfat fratelui Stockman, care predica pe atunci învățătura adventă în Portland. Aveam mare încredere în el, deoarece era un slujitor devotat al lui Hristos. Ascultând istorisirea mea, el și-a așezat mâna cu bunătate pe capul meu, spunând cu lacrimi în ochi: “Ellen, tu ești doar un copil. Experiența ta este unică pentru un copil de vârsta ta fragedă. Cred că Isus te pregătește pentru vreo lucrare specială.”

Apoi mi-a spus că, chiar dacă aș fi fost o persoană de vârstă matură, chinuită în acest fel de îndoială și deznădejde, mi-ar fi spus că există speranță pentru mine prin iubirea lui Isus. Chiar agonia minții prin care trecusem era dovada pozitivă că Duhul Domnului Se lupta cu mine. El spunea că, atunci când devine împovărat de vinovăție, păcătosul nu își dă seama de enormitatea nelegiuirii sale, ci se amăgește singur că stă bine și nu se află în nici un pericol. Spiritul lui Dumnezeu îl părăsește și el ajunge nepăsător și indiferent ori nesăbuit de sfidător. Acest om bun mi-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu față de copiii Săi care greșesc și mi-a spus că El nu Se bucură de nimicirea lor, ci tânjește să-i atragă la Sine în simplă credință și încredere. El a zăbovit asupra iubirii celei mari a Domnului Hristos și a planului de mântuire.

-30-

A vorbit apoi de nenorocirea care m-a atins la o vârstă fragedă și a spus că, într-adevăr, este un chin dureros, dar m-a rugat să cred mai departe că mâna unui Tată iubitor n-a fost retrasă de la mine; și că în viitor, când ceața care mi-a întunecat mintea avea să se risipească, voi discerne înțelepciunea providenței care a părut atât de crudă și misterioasă. Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: “Ce fac Eu, voi nu înțelegeți acum; dar veți înțelege mai târziu.” În viitorul cel măreț, nu vom mai vedea ca printr-o oglindă întunecată, ci ne vom afla față în față cu tainele dragostei divine.

“Simte-te liberă, Ellen”, a spus el; “întoarce-te acasă cu încredere în Domnul Isus, căci El nu Își va reține dragostea Sa față de nici un căutător sincer.” Apoi s-a rugat cu stăruință pentru mine și se părea că Dumnezeu avea să ia cu adevărat în seamă rugăciunea sfântului Său, chiar dacă umilele mele cereri nu au fost auzite. Am plecat de la el mângâiată și încurajată.

În timpul celor câteva minute cât am primit sfaturi de la fratele Stockman, am dobândit mai multă cunoștință cu privire la subiectul dragostei lui Dumnezeu și îndurării Sale decât din toate predicile și cuvântările pe care le ascultasem până atunci. M-am întors acasă și iar m-am dus înaintea Domnului, făgăduindu-I să fac și să sufăr orice îmi va cere, numai să capăt bunăvoința Sa care să-mi înveselească inima. Aceeași datorie care-mi tulburase mintea înainte mi-a fost iar prezentată — să-mi iau crucea în mijlocul poporului adunat al lui Dumnezeu. Ocazia nu s-a lăsat mult așteptată; în acea seară era o oră de rugăciune, la care am participat și eu.

-31-

M-am plecat tremurând în timpul rugăciunilor care au fost înălțate. După ce s-au rugat câteva persoane, mi-am înălțat și eu glasul în rugăciune, înainte să-mi dau seama de ceea ce fac. Făgăduințele lui Dumnezeu îmi păreau ca niște nestemate prețioase, care aveau să fie primite doar de cei care le cer. În timp ce mă rugam, povara și agonia sufletească, pe care le îndurasem atât de mult timp, m-au părăsit și binecuvântarea lui Dumnezeu a coborât asupra mea ca o rouă binefăcătoare. L-am lăudat pe Domnul din adâncul inimii mele. Nu vedeam nimic altceva, decât pe Isus și slava Sa; pierdusem conștiența celor ce se petreceau în jurul meu.

Duhul lui Dumnezeu a rămas asupra mea cu o asemenea putere, încât nu am fost în stare să merg acasă în seara aceea. Când m-am întors, a doua zi, o mare schimbare avusese loc în mintea mea. Mi se părea că mi-e foarte greu să fiu aceeași persoană care plecase din casa tatălui meu cu o seară înainte. Acest pasaj era continuu în gândul meu: “Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” Inima mea era plină de fericire când repetam încet aceste cuvinte.

Felul în care Îl priveam pe Tatăl se schimbase. Acum Îl priveam ca pe un părinte bun și îndurător, și nu un tiran aspru, care îi silește pe oameni să-L asculte orbește. Inima mea s-a îndreptat spre El cu o iubire profundă și arzătoare. Ascultarea de voia Lui părea o plăcere; era o bucurie să fii în slujba Lui. Nici o umbră nu a înnegurat lumina care îmi descoperise voia desăvârșită a lui Dumnezeu. Am simțit asigurarea unui Mântuitor personal și mi-am dat seama cât este de adevărat ceea ce spusese Domnul Hristos: “Cel care Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.”

Pacea și fericirea mea erau într-un asemenea contrast cu negura și chinul dinainte, încât mi se părea că am fost salvată din iad și transportată în cer. Am fost în stare chiar să-L laud pe Dumnezeu pentru nenorocirea care fusese încercarea vieții mele, căci aceasta fusese mijlocul prin care gândurile mi-au fost îndreptate asupra veșniciei. Din fire mândră și ambițioasă, poate că nu mi-aș fi predat inima lui Isus, dacă nu ar fi fost acea suferință așa de dureroasă care m-a doborât și m-a lipsit, într-un anume sens, de realizările și deșertăciunile lumești.

-32-

Timp de șase luni de zile, nici o umbră nu mi-a întunecat mintea și nu am neglijat nici o singură datorie. Mă străduiam din toate puterile să fac voia lui Dumnezeu și să-L păstrez pe Domnul Isus și cerul continuu în mintea mea. Am fost surprinsă și încântată de vederile prezentate acum clar în fața mea în legătură cu ispășirea și lucrarea Domnului Hristos. Nu voi încerca să explic mai departe ce s-a petrecut în mintea mea; este suficient doar să spun că lucrurile cele vechi au trecut și toate au devenit noi. Nici un nor nu-mi întuneca vederea clară. Tânjeam să spun despre iubirea lui Isus, dar nu mă simțeam în stare să mă angajez în discuție cu cineva. Inima mea era atât de plină de dragostea lui Dumnezeu și de pacea aceea care întrece orice înțelegere și îmi plăcea să meditez și să mă rog.

În seara următoare, după ce am primit o binecuvântare atât de mare, am participat la întâlnirea adventistă. Când a sosit momentul ca urmașii lui Hristos să vorbească spre slava Lui, neputând să tac, m-am ridicat și am relatat experiența mea. Nu mă gândisem dinainte ce aveam să spun; de pe buzele mele, în libertate deplină, s-a revărsat povestea simplă a iubirii Domnului Isus față de mine și inima mea era așa de fericită că am fost eliberată din strânsoarea disperării întunecate, încât am pierdut din vedere că mă aflu între oameni și mi se părea că sunt singură cu Dumnezeu. Nu mi s-a părut greu să-mi exprim pacea și fericirea, cu excepția lacrimilor de recunoștință care mi-au înăbușit glasul când am vorbit despre minunata iubire pe care o arătase Domnul Isus față de mine.

Fratele Stockman era prezent. El mă văzuse nu cu mult timp în urmă în adâncă disperare, și această schimbare remarcabilă în înfățișarea și simțămintele mele i-a atins inima; a plâns de bucurie împreună cu mine și L-a lăudat pe Dumnezeu pentru această dovadă a îndurării și iubirii Sale pline de bunătate.

-33-

Nu la mult timp după ce am primit această mare binecuvântare, am participat la o conferință la Biserica Creștină, unde era pastor fratele Brown. Am fost invitată să relatez experiența mea și am simțit nu doar o mare libertate în exprimare, dar și fericirea de a spune simpla poveste a iubirii lui Isus și bucuria de a fi acceptată de Dumnezeu. Pe când vorbeam, cu inima supusă și lacrimi în ochi, sufletul meu părea atras spre ceruri în mulțumire. Puterea transformatoare a Domnului a venit asupra celor adunați. Mulți plângeau, iar alții Îl lăudau pe Dumnezeu.

Păcătoșii erau invitați să se ridice pentru rugăciuni și mulți răspundeau apelului. Inima mea era atât de mulțumitoare lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-o dăduse, încât doream ca și alții să participe la această bucurie sacră. Mintea mea era profund interesată de aceia care sufereau, simțind într-un fel mustrarea lui Dumnezeu și povara păcatului. În timp ce relatam experiența mea, am simțit că nimeni nu se poate împotrivi dovezii iubirii iertătoare a lui Dumnezeu, care lucrase o schimbare atât de minunată în mine. Realitatea convertirii autentice era atât de evidentă, încât mi se părea că îmi ajut prietenii tineri, conducându-i spre lumină, și cu orice ocazie influența mea era exercitată în acest sens.

Am aranjat întâlniri cu prietenii mei tineri, dintre care unii erau cu mult mai mari decât mine, iar câțiva erau căsătoriți. Unii erau încrezuți și nepăsători; experiența mea li se părea un basm prostesc și nu dădeau atenție stăruințelor mele. Dar eu m-am hotărât ca eforturile mele să nu înceteze deloc până când aceste suflete scumpe, față de care eram atât de interesată, nu aveau să se supună lui Dumnezeu. Câteva nopți întregi le-am petrecut în rugăciune serioasă pentru cei pe care îi căutasem și îi adusesem laolaltă pentru a lucra și a mă ruga împreună cu ei.

Câțiva dintre aceștia veniseră din curiozitate, să audă ce am de spus; unii considerau că m-am întrecut pe mine însămi, fiindcă eram atât de perseverentă în eforturile pe care le făceam, mai ales atunci când nu exista nici un interes din partea lor. Însă, la fiecare din micile noastre întruniri, eu continuam să-i rog, să-i îndemn și să mă rog pentru fiecare în parte, până ce toți s-au supus lui Isus, recunoscând meritele iubirii Sale care iartă. Toți au fost convertiți pentru Dumnezeu.

-34-

Noapte de noapte, în visele mele se părea că lucrez pentru salvarea sufletelor. În astfel de momente, cazuri speciale erau prezentate minții mele; după aceea, eu le căutam și mă rugam cu aceste persoane. În toate cazurile, cu excepția unuia, aceste persoane s-au predat Domnului. Câțiva dintre frații noștri mai formaliști, se temeau că eram prea zeloasă în ce privește convertirea sufletelor, însă mie timpul mi se părea prea scurt și socoteam că se cade ca toți cei ce aveau nădejdea unei binecuvântate nemuriri și așteptau revenirea în curând a lui Hristos să lucreze fără încetare pentru aceia care se aflau încă în păcat și stăteau atât de aproape de abisul nimicirii.

Deși eram foarte tânără, planul de mântuire îmi era atât de clar în minte și experiența mea personală fusese atât de evidentă, încât, studiind acel lucru, eu eram conștientă că trebuie să-mi continui eforturile pentru salvarea sufletelor prețioase și să mă rog și să-L mărturisesc pe Hristos cu fiecare ocazie. Întreaga mea ființă fusese pusă în slujba Mântuitorului. Orice ar fi fost să vină, eu eram hotărâtă să-I fiu pe plac lui Dumnezeu și să trăiesc ca una care Îl așteaptă pe Mântuitorul să vină să-i răsplătească pe cei credincioși. M-am simțit asemenea unui copil mic, ce vine la Dumnezeu ca la tatăl lui și îi cere ce dorește. Apoi, când mi-a fost clar care îmi este datoria, cea mai mare fericire a mea a fost să o aduc la îndeplinire. Uneori mă asaltau anumite încercări. Cei cu mai multă experiență decât mine se străduiau să mă tragă înapoi și să potolească zelul credinței mele; însă eu am mers mai departe pe calea mea, într-un spirit vesel, cu zâmbetul lui Isus dând strălucire vieții mele și cu dragostea lui Dumnezeu în inima mea.

Ori de câte ori îmi aduc aminte de experiența aceasta timpurie din viața mea, fratele meu, cel căruia i-am destăinuit speranțele și temerile mele, cel care a simțit cel mai mult împreună cu mine în experiența mea creștină, îmi vine în minte alături de un potop de amintiri duioase. El a fost unul dintre aceia față de care păcatul prezenta doar puține tentații. Înclinat în mod natural spre viața devoțională, el nu căuta niciodată societatea celor tineri și zgomotoși, ci alegea mai degrabă compania creștinilor, ale căror conversații îl conduceau pe calea vieții. Pentru vârsta lui era deosebit de serios; era blând și pașnic, iar mintea lui era continuu ocupată de gânduri religioase. Viața lui avea ca scop să fie un model pentru tineri, un exemplu viu în ce privește harul și frumusețea creștinismului adevărat pentru aceia care îl cunoșteau.