Satana era reprezentat ca fiind foarte dornic de a se repezi asupra prăzii sale și de a ne coborî în adâncimile cele mai mari ale chinului, pentru ca acolo să se bucure de suferințele noastre în ororile unui iad ce arde veșnic. După torturi de mii și mii de ani, valuri de foc năpădeau în puhoi asupra victimelor care se zvârcoleau și țipau: “Până când, Doamne, până când?” Apoi răspunsul, ca un tunet, străfulgera abisul: “Toată veșnicia!” Și iarăși unde de foc îi înghițeau pe cei pierduți, ducându-i în adâncimile unei mări de foc necontenit.
În timp ce ascultam aceste descrieri, imaginația mea lucra așa de mult, încât începeam să transpir și îmi era greu să mă abțin de la un strigăt de groază, căci părea că deja simt durerile nimicirii. Pastorul zăbovea apoi asupra nesiguranței vieții. Într-o clipă suntem aici, iar în următoarea, în iad sau într-o clipă suntem pe pământ, iar în următoarea, în ceruri. Vom alege noi lacul de foc și compania demonilor sau fericirea cerului și tovărășia îngerilor? Vrem să auzim bocetele și blestemele sufletelor pierdute de-a lungul întregii veșnicii sau să cântăm cântările lui Isus înaintea tronului Său?
Tatăl nostru ceresc era prezentat în fața minții mele ca un tiran care se delecta cu chinurile celor osândiți; nu ca un Tată îndurător, un Prieten plin de milă al păcătoșilor, care Își iubește creaturile cu o dragoste care depășește orice înțelegere și care dorește ca aceștia să fie salvați pentru Împărăția Sa.
-25-
Simțămintele mele erau foarte sensibile. Îmi era teamă să produc durere vreunei ființe vii. Când vedeam animale rău tratate, inima mea suferea pentru ele. Poate eram atât de sensibilă la suferință deoarece eu însămi fusesem victima unei cruzimi nesăbuite ce a avut ca urmare vătămarea care mi-a întunecat copilăria. Însă, când acest gând a pus stăpânire pe mintea mea, că Dumnezeu Își găsește plăcere în torturarea creaturilor Sale, care erau făcute după chipul Său, părea că un zid de întuneric mă despărțea de El. Când mă gândeam că Acela care este Creatorul Universului îi va arunca pe cei nelegiuiți în iad pentru a arde acolo neîncetat în veșnicia nesfârșită, inima mea era cuprinsă de teamă și mă simțeam disperată, întrebându-mă dacă o ființă atât de crudă și tirană va catadicsi vreodată să mă salveze din osânda păcatului.
Consideram că soarta păcătosului condamnat va fi soarta mea și că voi îndura flăcările iadului pentru veșnicie, tot atât de mult timp cât avea să existe Dumnezeu. Impresia aceasta a pătruns atât de adânc în mintea mea, încât începusem să mă tem că-mi voi pierde mințile. Priveam la dobitoacele necuvântătoare cu invidie, pentru că ele nu aveau suflet care să fie pedepsit după moarte. De multe ori îmi doream să nu mă fi născut niciodată.
O negură totală a pus stăpânire pe mine și părea că nu există nici o cale să scap de umbre. Dacă adevărul mi-ar fi fost prezentat așa cum îl înțeleg eu acum, de câtă îngrijorare și chin aș fi fost cruțată. Dacă s-ar fi zăbovit mai mult asupra iubirii lui Dumnezeu și mai puțin asupra dreptății sale aspre, frumusețea și gloria caracterului Său mi-ar fi inspirat o dragoste profundă și sinceră pentru Creatorul meu.
De atunci mi-am dat seama că mulți pacienți din azilurile de nebuni ajunseseră acolo în urma unei experiențe asemănătoare cu a mea. Conștiința lor era chinuită de simțul păcatului și credința lor tremurândă nu îndrăznea să ceară iertarea făgăduită de Dumnezeu. Ei ascultaseră atât de mult acele descrieri clasice ale iadului, întrucât se părea că le îngheață sângele în vene; faptul acesta a săpat o impresie profundă în memoria lor. Când erau treji și când dormeau, tabloul acela înfricoșător era mereu în fața lor, până ce realitatea începea să se piardă în imaginație, iar ei nu vedeau altceva decât flăcările mistuitoare ale odiosului iad și auzeau doar țipetele celor năpăstuiți. Rațiunea era detronată, iar creierul era umplut cu închipuirea sălbatică a teribilului coșmar. Cei care prezintă această doctrină a unui iad veșnic ar face bine să privească în urmă ca să descopere autoritatea care a inventat o învățătură atât de plină de cruzime.
-26-
Nu mă rugasem niciodată în public, ci abia dacă rostisem câteva cuvinte timide la adunările de rugăciune. Acum însă aveam impresia că trebuie să-L caut pe Dumnezeu în rugăciune în cadrul întâlnirilor noastre. Dar nu îndrăzneam acest lucru de teamă să nu mă încurc și să dau greș în exprimarea simțămintelor. Dar această datorie era imprimată atât de puternic în mintea mea, încât, atunci când am început să mă rog eu singură în taină, mi se părea că îmi bat joc de Dumnezeu pentru că nu făceam voia Sa. Disperarea m-a copleșit și, timp de trei săptămâni, nici o rază de lumină nu a putut străpunge negura care mă învăluise.
Suferința minții mele era intensă. Uneori, toată noaptea nu puteam închide un ochi. Atunci așteptam până ce sora mea geamănă adormea, coboram încet din pat și îngenuncheam pe podea, rugându-mă în liniște, fără grai, într-o agonie care nu poate fi descrisă. Ororile iadului care arde veșnic erau necontenit în fața mea. Eram conștientă că nu voi mai putea trăi mult în această stare, dar nu îndrăzneam să mor ca să întâmpin teribila soartă a celui păcătos. Cu câtă invidie îi priveam pe cei care se simțeau acceptați de Dumnezeu! Cât de prețioasă era speranța creștină pentru sufletul meu în agonie!
Adesea rămâneam plecată în rugăciune aproape toată noaptea, gemând și tremurând într-un chin inexprimabil și într-o disperare care nu poate fi descrisă. “Doamne, îndurare” — era implorarea mea și, ca și vameșul, eu nu îndrăzneam să-mi ridic ochii spre cer, ci stăteam plecată cu fața spre pământ. Ajunsesem foarte slăbită și totuși nu spuneam nimănui despre suferința și disperarea mea.
-27-
În timp ce mă aflam în această stare de deznădejde, am avut un vis care a făcut o impresie profundă asupra minții mele. Am visat că vedeam un templu spre care se îndreptau mulți oameni. Doar cei care își găseau refugiul în acel templu aveau să fie salvați la încheierea timpului. Cei ce rămâneau pe dinafară aveau să fie pierduți pentru veșnicie. Mulțimile de oameni care mergeau fiecare pe calea lui îi luau în râs și îi ridiculizau pe cei care intrau în templu și le spuneau că acest plan de siguranță era o înșelăciune vicleană și că, de fapt, nu există nici un pericol de care să scăpăm. Aceștia chiar au apucat pe unii din cei care se grăbeau să pătrundă înăuntru, spre a-i împiedica să facă acest lucru.
Temându-mă să nu fiu luată în batjocură, m-am gândit că e mai bine să aștept până ce se va risipi mulțimea sau până când voi putea intra neobservată de ei. Însă numărul creștea în loc să scadă și, de frică să nu fie prea târziu, mi-am părăsit repede casa, grăbindu-mă prin mulțime. În îngrijorarea mea de a ajunge la templu, nu am observat sau nu mi-a păsat de gloata care mă împresurase. Intrând în clădire, am văzut că templul acela mare era susținut de un stâlp imens, de care era legat un miel complet desfigurat și însângerat. Se părea că noi, cei prezenți, știam că acest miel fusese sfâșiat și rănit din cauza noastră. Toți care intrau în templu trebuia să vină în fața lui și să-și mărturisească păcatele.
Chiar acolo, în fața mielului, erau puse scaune pe care stăteau niște oameni ce păreau foarte fericiți. Lumina cerului părea că strălucește pe fețele lor; ei Îl lăudau pe Dumnezeu și cântau cântări de mulțumire, care păreau că seamănă cu muzica îngerilor. Aceștia erau cei care veniseră în fața mielului, își mărturisiseră păcatele, primiseră iertare, iar acum așteptau bucuroși un eveniment plăcut.
Chiar după ce am intrat în clădire, m-a cuprins o teamă și un simțământ de rușine că trebuie să mă umilesc în fața acestor oameni. Dar se părea că sunt silită să merg înainte și, încet, îmi făceam drum împrejurul stâlpului pentru a ajunge în fața mielului, când, deodată, o trâmbiță a sunat, templul s-a cutremurat, strigăte de biruință s-au înălțat din rândul celor sfinți și o lumină înfricoșătoare a luminat clădirea, după care totul a fost cuprins de întuneric. Oamenii fericiți dispăruseră cu toții o dată cu strălucirea aceea, iar eu am rămas singură în liniștea înspăimântătoare a nopții. M-am trezit în agonie și de-abia am putut să mă conving pe mine însămi că visasem. Mi se părea că soarta îmi era pecetluită și că Duhul lui Dumnezeu mă părăsise pentru totdeauna.
-28-
Curând după aceea am avut un alt vis. Se părea că stăteam într-o disperare jalnică, cu fața între mâini, gândind astfel: Dacă Isus ar fi pe pământ, m-aș duce la El, m-aș arunca la picioarele Lui și I-aș vorbi despre toate suferințele mele. El nu mă va lăsa, ci Se va îndura de mine, iar eu Îl voi iubi și-L voi sluji pentru totdeauna. Chiar atunci s-a deschis ușa și a intrat o persoană cu un chip și o înfățișare plăcută. M-a privit cu milă și a spus: “Vrei să-L vezi pe Isus? Este aici și poți să-L vezi dacă dorești acest lucru. Ia tot ce ai și vino după mine.”
Am ascultat aceste cuvinte cu o bucurie de nedescris și am început apoi să-mi adun veselă tot ce aveam, fiecare lucru mărunt, și mi-am urmat călăuza. M-a condus spre o prăpastie peste care era un șir de scări, în mod vădit nesigure. Când am început să urc treptele, el m-a avertizat să-mi țin ochii fixați în sus, căci, dacă nu, voi ameți și voi cădea. Mulți alții care urcaseră acele scări au căzut înainte de a ajunge în vârf.
În cele din urmă am ajuns la ultima treaptă și stăteam în fața unei uși. Aici ghidul mi-a spus să îmi las toate lucrurile pe care le adusesem cu mine. Voioasă, le-am lăsat jos; atunci el a deschis ușa și mi-a spus să intru. Într-o clipă, mă aflam în fața lui Isus. Nu te puteai înșela în privința acelui chip minunat. Înfățișarea aceea binevoitoare și plină de măreție nu putea fi a altcuiva. În timp ce mă privea îndelung, am știut de îndată că El cunoștea toate întâmplările din viața mea și toate gândurile și sentimentele mele.
Am vrut să scap de privirea Lui, nefiind în stare să suport ochii Săi pătrunzători, dar El S-a apropiat, zâmbind și întinzând mâna deasupra capului meu, și mi-a spus: “Nu te teme”. Vocea Sa dulce mi-a înfiorat inima cu o fericire pe care n-o experimentasem niciodată înainte. Eram prea bucuroasă ca să pot rosti vreun cuvânt, însă, copleșită de emoție, m-am aruncat la picioarele Lui. Pe când stăteam acolo neputincioasă, scene pline de frumusețe și glorie au trecut prin fața ochilor mei și se părea că am ajuns în siguranța și pacea din cer. După un timp, mi-am recăpătat puterea și m-am ridicat. Ochii plini de iubire ai lui Isus erau însă asupra mea, iar zâmbetul Lui îmi umplea sufletul de bucurie. Prezența Lui mă umplea de un respect sfânt și o dragoste de nedescris.