Mama mea iubea florile și îi plăcea mult să le cultive, făcând astfel căminul atractiv și plăcut pentru copiii ei. Însă grădina noastră nu mi s-a părut niciodată atât de minunată ca în ziua întoarcerii noastre. Recunoșteam o expresie a iubirii lui Isus în fiecare tufiș, în fiecare boboc și în fiecare floare. Aceste lucruri frumoase păreau că vorbesc, într-un limbaj fără cuvinte, despre dragostea lui Dumnezeu.
În grădină era o floare frumoasă, numită trandafirul din Saron. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea și i-am atins cu reverență petalele delicate; în ochii mei, acestea păreau sacre. Inima mea deborda de bucurie și dragoste pentru aceste creații minunate ale lui Dumnezeu. Puteam vedea desăvârșirea divină în florile care împodobeau pământul. Dumnezeu le păzea și ochiul Lui atotvăzător era asupra lor. El le-a făcut și le-a numit bune.
“Ah”, mă gândeam eu, “dacă El iubește atât de mult și poartă de grijă florilor pe care le-a împodobit cu frumusețe, cu cât mai mult va purta El de grijă copiilor care sunt făcuți după chipul Său.” Îmi repetam încet, pentru mine însămi: “Sunt un copil al lui Dumnezeu, grija Sa iubitoare este asupra mea. Voi fi ascultătoare și în nici un fel nu-L voi nemulțumi și voi lăuda Numele Lui prea scump și-L voi iubi întotdeauna.”
Viața mi-a apărut într-o lumină diferită. Nenorocirea care mi-a întunecat copilăria mi se părea că a venit asupra mea din îndurare, pentru binele meu, pentru ca să-mi întorc inima de la lume și de la plăcerile ei lipsite de satisfacții și să o aplec spre atracțiile de durată ale cerului.
Curând după întoarcerea de la adunarea în corturi, eu, și mulți alții am fost puși la încercare în biserică. Mintea mea era mult preocupată de subiectul botezului. Așa tânără cum eram, vedeam un singur mod de botez autorizat de Scripturi, acela prin scufundare. Câteva dintre surorile mele metodiste încercau în van să mă convingă că botezul prin stropire era biblic. Pastorul metodist a consimțit să-i boteze prin scufundare pe candidații care preferau acea metodă, fiind convinși în conștiința lor de acest lucru, deși el sugera că botezul prin stropire era la fel de bine acceptat de Dumnezeu.
-20-
În cele din urmă, s-a hotărât momentul când aveam să fim supuși acestei rânduieli solemne. A fost o zi cu vânt, când noi, doisprezece la număr, am coborât în apa mării pentru a fi botezați. Valurile se înălțau și izbeau țărmul; însă, pe când luam această cruce grea, pacea mea era ca un râu. Când am ieșit din apă, puterea mea aproape s-a dus cu totul, pentru că puterea Domnului era asupra mea. Am simțit că, din acel moment, nu mai eram din această lume și că am ieșit din mormântul de apă la o viață nouă.
În după-amiaza aceleiași zile, am fost primită ca membră în biserică. O femeie tânără stătea alături de mine, de asemenea fiind candidată pentru primirea în cadrul bisericii. Aveam pace și eram fericită, până când am observat inele de aur strălucind pe degetele acelei surori și cercei mari, arătoși, în urechile ei. Apoi am observat că pălăria ei era împodobită cu flori artificiale și panglici scumpe, făcute funde. Bucuria mi-a fost umbrită de această etalare de vanitate într-o persoană care susținea că este o urmașă a blândului și umilului Domn Isus.
Eu mă așteptam ca pastorul să rostească în șoaptă o mustrare sau un sfat către această soră; însă se vedea că era nepăsător de felul cum arăta aceasta și nu i-a adresat nici o mustrare. Către amândouă a fost întinsă mâna dreaptă a primirii în biserică. Mâna împodobită cu bijuterii a fost strânsă de către reprezentantul lui Hristos și numele noastre au fost trecute în registrul bisericii.
Această împrejurare m-a tulburat destul de mult, căci îmi aminteam cuvintele apostolului: “Femeile de asemenea, să se îmbrace în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.” Această învățătură din Scriptură părea desconsiderată în mod deschis de cei pe care eu îi socoteam creștini devotați și care aveau mult mai multă experiență decât mine. Dacă a imita modelul extravagant al lumii în îmbrăcăminte era un lucru atât de păcătos cum presupuneam eu, cu siguranță că acei creștini vor înțelege aceasta și se vor conforma standardului biblic. Însă, în ce mă privea, eram hotărâtă să-mi urmez propriile convingeri în privința datoriei. Nu puteam simți altceva decât că era contrar spiritului Evangheliei să ne consacrăm timpul și mijloacele dăruite de Dumnezeu pentru împodobirea persoanelor noastre și că umilința și tăgăduirea de sine erau mult mai potrivite pentru cei ale căror păcate au costat sacrificiul infinit al Fiului lui Dumnezeu.
-21-
Capitolul 3 — Sentimente de deznădejde
În iunie 1842, domnul Miller a ținut a doua serie de conferințe în Portland. Am simțit că este un mare privilegiu să pot participa la aceste prelegeri, deoarece căzusem în descurajare și nu mă simțeam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul meu. Această serie de conferințe a produs mai multă vâlvă în oraș decât prima. Diferitele denominațiuni, cu câteva excepții, au închis ușile bisericilor lor domnului Miller. Multe predici ținute la diferite amvoane căutau să expună așa-zisele erori fanatice ale oratorului; însă o mulțime de ascultători interesați participau la adunările sale, unii dintre ei nereușind să pătrundă în sala de conferințe datorită afluenței neașteptate.
Adunările erau neobișnuit de atente și liniștite. Modul lui de a predica nu era înflorit sau oratoric, ci el se ocupa de lucruri simple și uimitoare totodată, care îi trezeau pe ascultătorii săi din indiferența lor nepăsătoare. În timp ce prezenta subiectul, el își susținea declarațiile și teoriile cu dovezi din Scriptură. O putere convingătoare însoțea cuvintele sale, și aceasta părea că le pecetluiește ca fiind mesajul adevărului.
El era bun și amabil. Când toate scaunele din sală erau ocupate și platforma și locul din preajma amvonului erau aglomerate, l-am văzut plecând de la amvon și mergând de-a lungul intervalului, pentru a lua de mână vreun bătrânel sau vreo bătrânică slăbită pentru a le găsi un loc, după care se întorcea și își continua predica. Era numit pe drept Tata Miller, căci îngrijea cu multă atenție de aceia care veneau la serviciile sale divine; felul său de a fi era iubitor, firea sa blândă, iar inima sa duioasă.
-22-
Era un vorbitor care stârnea interes, iar predicile lui erau pline de putere și potrivite atât pentru creștini, cât și pentru cei nepocăiți. Uneori, adunările sale erau cuprinse de o așa solemnitate, încât era chiar înfricoșătoare. Mulți au cedat convingerii spiritului lui Dumnezeu. Bărbați cu părul alb și femei în vârstă, cu pașii tremurând, căutau nerăbdători locuri. Cei în puterea vârstei, oamenii maturi, tinerii și copiii erau profund mișcați. Suspinurile se amestecau cu plânsul și cu vocile care aduceau laudă lui Dumnezeu la altarul rugăciunii.
Eu credeam cuvintele solemne spuse de slujitorul lui Dumnezeu și inima mea era îndurerată când vedeam împotrivire față de ele sau când acestea deveneau subiect de glume. Participam frecvent la adunări și credeam că Isus va veni curând pe norii cerului; însă marea mea grijă era să fiu pregătită pentru a-L întâlni. Mintea mea zăbovea adesea asupra subiectului sfințeniei inimii. Eu tânjeam ca, mai presus de orice altceva, să obțin această mare binecuvântare și să simt că sunt pe deplin acceptată de Dumnezeu.
Printre metodiști auzisem multe cu privire la sfințire. Văzusem persoane care și-au pierdut tăria fizică sub influența unei puternice excitări mintale și auzisem spunându-se că aceasta este dovada sfințirii. Însă eu nu puteam să înțeleg ce era necesar pentru a fi cu totul consacrat lui Dumnezeu. Prietenii mei creștini îmi spuneau: “Crede în Isus acum! Crede că El te acceptă acum!” Aceasta încercam și eu să fac, însă îmi era imposibil să cred că primisem o binecuvântare care ar trebui să electrizeze întreaga mea ființă. Mă întrebam de ce aveam inima atât de îndărătnică și de ce eu nu puteam experimenta exaltarea de spirit care se manifesta la alții. Mi se părea că sunt diferită de ei și că pentru totdeauna voi fi lipsită de bucuria desăvârșită a sfințeniei inimii.
-23-
Ideile mele privind îndreptățirea și sfințirea erau confuze. Aceste două stări erau prezentate minții mele atât de separate și distincte una de cealaltă; totuși, eu nu puteam înțelege diferența sau semnificația termenilor și toate explicațiile predicatorilor nu făceau decât să-mi sporească dificultățile. Nu puteam să pretind binecuvântarea pentru mine însămi și mă întrebam dacă aceasta putea fi găsită numai la metodiști și dacă, participând la adunările advente, nu cumva eu însămi mă lăsam pe dinafară de ceea ce doream mai presus de orice altceva — spiritul sfințitor al lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, observam că unii dintre cei care pretindeau că sunt sfințiți dădeau pe față un spirit înverșunat atunci când era adus în discuție subiectul revenirii în curând a Domnului Hristos; aceasta nu mi se părea o manifestare a sfințeniei pe care o pretindeau ei. Nu puteam înțelege de ce pastori de la amvon se opuneau învățăturii că Domnul Hristos vine în curând. Predicarea acestui subiect condusese la reformă și mulți dintre cei mai devotați pastori și laici îl primiseră ca adevăr. Eu consideram că aceia care Îl iubeau sincer pe Isus trebuia să fie gata să primească vestea cea bună a revenirii Lui și să se bucure că este atât de aproape.
Simțeam că eu pot pretinde doar ceea ce ei numeau îndreptățire. În Cuvântul lui Dumnezeu scrie că nici un om nu-L va vedea pe Dumnezeu dacă nu e sfânt. Pe lângă aceasta, mai era o țintă mai înaltă pe care trebuia să o ating înainte de a fi sigură de viața veșnică. Studiam acest subiect continuu, deoarece eu credeam că Domnul Hristos va veni în curând și mă temeam că nu voi fi pregătită pentru întâlnirea cu El. Cuvinte de condamnare îmi sunau în urechi zi și noapte și strigătul meu necontenit către Dumnezeu era: Ce să fac pentru a fi mântuită?
În mintea mea, dreptatea lui Dumnezeu eclipsa îndurarea și iubirea Lui. Eu fusesem învățată să cred într-un iad care arde veșnic, și gândul acesta îngrozitor era mereu în mintea mea, anume că păcatele mele sunt prea mari pentru a fi iertate și că voi fi pierdută pentru totdeauna. Descrierile înfricoșătoare pe care le auzisem despre sufletele pierdute pătrundeau adânc în mintea mea. Predicatorii prezentau la amvon descrieri vii ale stării celor pierduți. Ei considerau că Dumnezeu Și-a propus să-i salveze doar pe cei sfințiți. Ochiul lui Dumnezeu este mereu asupra noastră; fiecare păcat este înregistrat și are să-și primească o pedeapsă dreaptă. Dumnezeu Însuși ține cărțile cu exactitatea înțelepciunii infinite și fiecare păcat pe care îl comitem este înregistrat cu credincioșie în defavoarea noastră.