Schiță biografică
Capitolul 1 — Copilăria mea
M-am născut la Gorham, Maine, la 26 noiembrie 1827. Părinții mei, Robert și Eunice Harmon, locuiau de mulți ani în acest stat. Încă de timpuriu, ei deveniseră membri serioși și devotați ai bisericii metodiste episcopale. În această biserică au avut o contribuție de seamă, lucrând pentru convertirea păcătoșilor și pentru cauza lui Dumnezeu timp de patruzeci de ani. În această perioadă, au avut bucuria de a-și vedea copiii, opt la număr, toți convertiți și adunați în turma lui Hristos. Totuși, decizia lor fermă în ce privește cea de-a doua venire a dus la despărțirea familiei de biserică, în anul 1843.
Pe când eram încă o copilă, părinții mei s-au mutat din Gorham în Portland, Maine. Aici, la vârsta de nouă ani, s-a întâmplat un accident care avea să-mi afecteze întreaga viață. Împreună cu sora mea geamănă și cu una dintre colegele de școală traversam o intersecție în orașul Portland, când o fată de aproximativ treisprezece ani, înfuriindu-se datorită unui lucru de nimic, a început să ne urmărească, amenințându-ne că ne lovește. Părinții noștri ne învățaseră să nu ne batem niciodată cu nimeni, ci, când suntem în primejdie de a fi bătuți sau maltratați, să alergăm de grabă spre casă. Am făcut acest lucru cu toată viteza, însă fata venea repede după noi, cu o piatră în mână. Am întors capul să văd cât de departe se afla în urma mea și, când am făcut acest lucru, ea a aruncat cu piatra și m-a lovit în nas. Am fost amețită de lovitură și am căzut la pământ, inconștientă.
-10-
Când mi-am revenit, m-am trezit în magazinul băcanului; hainele îmi erau pline de sânge care curgea continuu din nas, șiroind pe podea. Un străin cumsecade s-a oferit să mă ducă acasă cu trăsura lui, însă eu, nefiind conștientă de cât eram de slăbită, am spus că prefer să merg pe jos până acasă decât să-i murdăresc trăsura cu sânge. Cei prezenți nu-și dădeau seama că starea mea era atât de gravă și m-au lăsat să fac ceea ce am dorit; însă, după ce am făcut doar câțiva pași, m-am simțit fără putere și amețită. Sora mea geamănă și colega m-au dus acasă.
Nu-mi aduc aminte de nimic altceva pentru câtva timp după accident. Mama mi-a spus că eram absentă de la ceea ce se petrecea în jurul meu și că am zăcut într-o stare confuză timp de trei săptămâni. Nimeni, în afară de ea, nu se gândea că am să-mi revin; ceva o făcea să simtă că eu aveam să trăiesc. O vecină cumsecade, care se interesa foarte mult de starea mea, a crezut o dată că voi muri. A vrut să-mi cumpere o rochie pentru înmormântare, însă mama i-a spus: Încă nu; căci ceva îi spunea că eu nu aveam să mor.
Când am fost din nou conștientă, mi se părea că dormisem. Nu-mi aminteam de accident și nu cunoșteam cauza suferinței mele. Când am început să recapăt ceva putere, mă miram tot auzindu-i pe cei care veneau să mă viziteze, spunând: “Ce păcat!”“Nu aș fi recunoscut-o”etc. Am cerut o oglindă și, uitându-mă cu atenție, am fost șocată de schimbarea înfățișării mele. Toate trăsăturile feței mele păreau schimbate. Oscioarele nasului meu fuseseră sfărâmate, aceasta fiind cauza desfigurării mele.
Gândul că voi fi marcată toată viața de această nenorocire era insuportabil. Nu găseam nici o plăcere în viață. Nu doream să trăiesc; totuși, îmi era teamă să mor, căci mă simțeam nepregătită. Prietenii care ne vizitau mă priveau cu milă și îi sfătuiau pe părinții mei să-l dea în judecată pe tatăl fetei care, cum spuneau ei, mă nenorocise. Însă mama mea dorea pacea; ea spunea că, dacă acest lucru mi-ar fi redat sănătatea și chipul dinainte, poate ar fi meritat; însă, cum acest lucru era imposibil, este mai bine să nu ne facem dușmani urmând un asemenea sfat.
-11-
Medicii considerau că mi se putea pune în nas un fir de sârmă de argint, ca să poată avea o anumită formă. Acest lucru ar fi fost foarte dureros și ei se temeau că nu va fi de prea mare folos, deoarece pierdusem atât de mult sânge și trecusem printr-un asemenea șoc nervos, încât vindecarea mea era nesigură. Chiar dacă mi-aș fi revenit, părerea lor era că voi putea trăi doar puțin timp. Arătam aproape ca un schelet.
În acest timp începusem să mă rog Domnului să mă pregătească pentru moarte. Când veneau la noi prieteni creștini, ei o întrebau pe mama dacă a discutat cu mine despre eventualitatea morții. Am auzit din întâmplare acest lucru, și aceasta m-a trezit. Doream să devin o creștină și mă rugam serios pentru iertarea păcatelor mele. Ca urmare, am început să simt pace în suflet și să iubesc pe toată lumea, simțind dorința ca toți să aibă păcatele iertate și să-L iubească pe Domnul Isus așa cum Îl iubeam eu.
Mi-amintesc foarte bine de o noapte de iarnă, când pământul era acoperit de zăpadă, orizontul s-a luminat, cerul părea roșu și înnorat și părea că se deschide și se închide, în timp ce zăpada părea ca sângele. Vecinii se speriaseră foarte tare. Mama m-a luat în brațe din pat și m-a dus la fereastră. Eram fericită; credeam că vine Isus și doream atât de mult să-L văd. Inima îmi era plină; am bătut din palme de bucurie și mă gândeam că suferințele mele s-au sfârșit. Însă am fost dezamăgită; priveliștea aceea neobișnuită dispăruse de pe ceruri, iar în dimineața următoare, soarele a răsărit ca de obicei.
Îmi recăpătam puterile foarte încet. Pe măsură ce am început să mă joc din nou cu prietenele mele, am fost obligată să învăț lecția amară că înfățișarea noastră exterioară face să fim tratați diferit de camarazii noștri. La data când mi s-a întâmplat nenorocirea, tata era plecat în Georgia. Când s-a întors, i-a îmbrățișat pe fratele și pe surorile mele, apoi a întrebat de mine. În timp ce eu mă dădeam înapoi cu sfială, mama a arătat spre mine, însă nici chiar tatăl meu nu m-a recunoscut. Îi era atât de greu să creadă că eu eram micuța lui Ellen, pe care o lăsase acasă, doar cu câteva luni în urmă, un copil sănătos, fericit. Acest lucru m-a afectat foarte mult, însă încercam să am o înfățișare veselă, deși inima mea părea că se frânge.
-12-
De multe ori în acele zile ale copilăriei am fost făcută să-mi simt profund nenorocirea. Adesea, cu mândria rănită, cu sufletul zdrobit și înăbușit, căutam un loc retras unde, cu tristețe, cugetam la necazurile pe care eram sortită să le îndur zi de zi.
Ușurarea prin lacrimi nu-mi era la îndemână. Eu nu puteam să plâng prea ușor, așa ca sora mea geamănă; chiar dacă simțeam o apăsare pe inimă și mă durea de parcă acum era gata să se sfâșie, nu puteam să vărs o lacrimă. Adesea simțeam că mi-aș ușura mult durerea dacă aș putea plânge. Uneori, simpatia și bunătatea prietenilor îmi alungau și îndepărtau tristețea pentru un timp, acea greutate apăsătoare care-mi chinuia sufletul. Cât de deșarte și seci îmi păreau plăcerile pământului! Cât de schimbătoare prieteniile camaradelor mele! Totuși, aceste colege de școală nu se deosebeau de majoritatea oamenilor din lume. O față drăguță, o rochie frumoasă îi atrag; însă, dacă o nenorocire face să dispară aceste lucruri, prietenia aceea fragilă se răcește sau se rupe. Însă, când m-am îndreptat către Mântuitorul meu, El m-a mângâiat. În necazul meu, L-am căutat pe Domnul cu seriozitate și am primit consolare. Am simțit asigurarea că Domnul mă iubea chiar și pe mine.
Sănătatea mea părea că se deteriorează iremediabil. Timp de doi ani nu am putut să respir pe nas, iar la școală am putut să merg foarte puțin. Îmi părea imposibil să învăț și să rețin ceea ce învățam. Chiar fata aceea care îmi provocase nenorocirea a fost desemnată de învățătorul nostru ca monitor al clasei, iar printre datoriile ei se număra și aceea de a mă ajuta la scris și la lecții în general. Întotdeauna dovedea multă părere de rău pentru marea suferință pe care mi-o provocase, deși eu eram atentă să nu-i aduc aminte de acest lucru. Era grijulie și răbdătoare cu mine și se vedea că este tristă și afectată de faptul că eu eram dezavantajată și trebuia să trudesc pentru a dobândi o educație școlară.
-13-
Sistemul meu nervos era istovit, mâna îmi tremura, astfel încât nu am putut face decât mici progrese la scris și nu puteam face altceva decât să copiez pur și simplu în mod grosolan anumite texte. În timp ce făceam sforțări mari să mă concentrez asupra lecțiilor, literele de pe pagină păreau că se amestecă, picături mari de sudoare îmi apăreau pe frunte și mă apuca amețeala și leșinul. Am tușit rău și întregul organism părea slăbit. Învățătorii m-au sfătuit să abandonez școala și să nu mai urmez cursurile până ce nu mă voi face mai bine. Aceasta a fost cea mai grea luptă pe care am avut-o în copilărie, de a ceda datorită slăbiciunii fizice și de a decide că trebuie să părăsesc școala și să renunț la speranța de a obține o educație.
Trei ani mai târziu, am mai făcut o încercare de a dobândi o educație. Însă, când am încercat să-mi reiau lecțiile, sănătatea mea a cedat repede și era evident că, dacă rămâneam în școală, aș fi făcut-o cu prețul vieții mele. După vârsta de doisprezece ani nu am mai frecventat școala.
Ambiția mea de a deveni o persoană educată fusese foarte mare, iar când am reflectat asupra speranțelor mele spulberate și la gândul că aveam să fiu toată viața o invalidă, am fost neîmpăcată cu soarta mea și de multe ori am murmurat împotriva providenței lui Dumnezeu, care m-a afectat în acest fel. Dacă mi-aș fi deschis inima față de mama, poate că ea m-ar fi îndrumat, mângâiat și încurajat; însă mi-am ascuns sentimentele răscolite de familie și de prieteni, temându-mă că ei s-ar putea să nu mă înțeleagă. Încrederea plină de bucurie în dragostea Mântuitorului, de care avusesem parte în timpul bolii mele, dispăruse. Perspectiva unei bucurii pământești se năruise, iar cerul părea că se închisese față de mine.