Un centru educațional
Domnul are neplăcere de anumite aranjamente care s-au făcut la Battle Creek. El a declarat că alte locuri sunt jefuite de lumina și avantajele care au fost concentrate și înmulțite la Battle Creek. E ceva neplăcut înaintea lui Dumnezeu ca tineretul din toate părțile țării să fie chemat la Battle Creek, să lucreze la Sanatoriu și să-și facă studiile. Dacă îngăduim lucrul acesta, vom fi adesea vinovați de jefuirea câmpurilor slabe de comoara lor cea mai scumpă.
-218-
Prin lumina dată în mărturii, Domnul a arătat că El nu dorește ca elevii să părăsească școlile și sanatoriile din părțile lor, pentru a studia la Battle Creek. El ne-a dat instrucțiuni să mutăm colegiul din locul acesta. Lucrul acesta s-a făcut, dar instituțiile care au rămas nu au făcut ce trebuia să facă, și anume să împartă cu alte locuri avantajele care încă mai erau concentrate la Battle Creek. Domnul a făcut cunoscută neplăcerea Sa, îngăduind ca principalele clădiri ale acestor instituții să fie distruse prin foc.
În ciuda clarei dovezi cu privire la providența divină, arătată în focurile acestea nimicitoare, unii dintre noi n-au ezitat să ia în râs afirmația că aceste clădiri au ars datorită faptului că oamenii au dezvoltat lucrurile în direcții pe care Domnul nu le putea aproba.
Oamenii s-au depărtat de principiile cele drepte, pentru răspândirea cărora s-au înființat aceste instituții. Ei nu au ajuns să facă exact lucrarea pe care o rânduise Dumnezeu, să pregătească un popor care “să rezidească dărâmăturile de mai înainte și care să stea la spărturi”, așa cum este reprezentat în capitolul 58 din Isaia. În acel text biblic, lucrarea pe care o avem de făcut este clar definită, ca fiind lucrarea misionară medicală. Lucrarea aceasta trebuie să fie făcută în toate locurile. Dumnezeu are o vie și El dorește ca via aceasta să fie lucrată în chip neegoist. Nici o parte nu trebuie să fie neglijată. Cea mai neglijată parte are nevoie de cei mai vigilenți misionari pentru a face lucrarea care a fost zugrăvită de Duhul Sfânt prin Isaia:
“Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug … dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime și întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. Ai tăi vor zidi iarăși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit ‘Dregător de spărturi’, ‘Cel ce drege drumurile și face țara cu putință de locuit’”. (Isaia 58, 6.10-12.)
-219-
Pentru slava propriului Său Nume, Dumnezeu nu va îngădui ca persoane încăpățânate și independente să-și realizeze planurile lor nesfinte. El le va mustra din cauza purtării lor stricate. “Cei răi nu au pace, zice Dumnezeu.” (Isaia 57, 21.) Dar, în judecățile Lui, Domnul își va aduce aminte de îndurare. El spune:
“Nu vreau să cert în veci, nici să țin o mânie necurmată, când înaintea Mea cad în leșin duhurile și sufletele pe care le-am făcut. Din pricina păcatului lăcomiei lui, M-am mâniat și l-am lovit, M-am ascuns în supărarea Mea, și cel răzvrătit a urmat și mai mult pe căile inimii lui. I-am văzut căile, și totuși îl voi tămădui; îl voi călăuzi și îl voi mângâia, pe el și pe cei ce plâng împreună cu el. Voi pune lauda pe buze: ‘Pace, pace celui de departe și celui de aproape!’ — zice Domnul — ‘Da, Eu îl voi tămădui’.” (Isaia 57, 16-19.)
“Duhul poporului Meu ar leșina înaintea Mea”, zice Domnul, “dacă M-aș purta cu ei după stricăciunea lor. Ei n-ar putea să îndure neplăcerea și mânia Mea. Am văzut calea stricată a fiecărui păcătos. Pe cel care se pocăiește și face faptele neprihănirii, îl voi întoarce și vindeca, și-l voi repune în îndurarea Mea.”
Cu privire la aceia care au fost înșelați și rătăciți de oameni neconsacrați. Domnul zice: “Purtarea lor n-a fost în armonie cu voia Mea; totuși, pentru dreptatea cauzei Mele, pentru cauza adevărului, voi vindeca pe fiecare dintre cei care onorează Numele Meu. Toți cei pocăiți ai lui Israel vor vedea mântuirea Mea. Eu, Domnul, stăpânesc și voi umple cu laudă și cu mulțumire inimile tuturor celor ce sunt aproape și departe, și anume ale tuturor celor pocăiți ai lui Israel, care au umblat pe căile Mele.”
-220-
“Așa vorbește Cel Prea înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: ‘Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite’.” (Isaia 57, 15.)
-221-
Cum să fie instruit tineretul nostru?
Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul Domnului Hristos, și-a primit educația timpurie de la părinții săi. Cea mai mare parte a vieții sale a fost petrecută în pustie, pentru a nu fi influențat prin privirea la evlavia libertină și stricată a preoților și a rabinilor sau prin învățarea maximelor și tradițiilor lor, prin care principiile cele bune erau pervertite și neapreciate. Învățătorii religioși ai vremii ajunseseră atât de orbi spirituali, încât cu greu puteau recunoaște virtuțile de origine cerească. Atât de multă vreme cultivaseră mândria, invidia și gelozia, încât interpretau Scripturile Vechiului Testament în așa fel, încât distrugeau adevărata lor însemnătate. A fost alegerea lui Ioan de a renunța la distracțiile și luxul vieții de oraș, pentru a trăi în disciplina aspră a pustiei. Aici, locurile din jurul său erau favorabile pentru deprinderea simplității și a tăgăduirii de sine. Neîntrerupt de zgomotele lumii, putea studia aici lecțiile din natură, revelație și providență. Cuvântul spus de înger lui Zaharia fusese adesea repetat lui Ioan de către părinții lui temători de Dumnezeu. Din copilărie, îi fusese pusă înainte misiunea lui, iar el a acceptat însărcinarea sfântă. Pentru el, singurătatea pustiului era o binevenită scăpare de societatea în care bănuiala, necredința și murdăria ajunseseră atotstăpânitoare. El se îndoia de propria sa putere de a rezista ispitei și se retrăgea dinaintea contactului neîntrerupt cu păcatul, pentru ca nu cumva să piardă simțul extraordinarei lui păcătoșenii.
Dar viața lui Ioan nu a fost petrecută în lenevie, în tristețe ascetică sau în izolare egoistă. Din timp în timp, el se ducea să se întâlnească cu oamenii și era totdeauna un observator interesat de tot ce se petrecea în lume. Din sălașul lui liniștit, el urmărea desfășurarea evenimentelor. Cu viziunea iluminată de Spiritul divin, el studia caracterul oamenilor, pentru ca să știe cum să le atingă inima cu solia cerească.
-222-
Domnul Hristos a trăit o viață de adevărat misionar medical. El dorește ca noi să cercetăm viața Lui cu sârguință, ca să putem să ne deprindem să lucrăm așa cum a lucrat El.
Mama I-a fost cel dintâi învățător omenesc. Din gura ei și din sulurile profeților, El a învățat lucrurile cerești. El a trăit într-o casă țărănească și și-a îndeplinit credincios și voios partea Sa în purtarea poverilor casei. El fusese Comandantul cerului și îngerii se simțiseră încântați să împlinească cuvântul Lui; acum, era un serv supus, un fiu iubitor și ascultător. El a învățat o meserie și, cu propriile Sale mâini, a lucrat în atelierul de tâmplărie. El umbla pe ulițele târgușorului în straie simple de muncitor de rând, ducându-Se și întorcându-Se de la munca Sa umilă.
Pentru oamenii din vremea aceea, valoarea lucrurilor era hotărâtă de aparențele exterioare. Pe măsură ce scăzuse în putere, religia sporise în împodobire. Educatorii vremii căutau să impună respect prin fală și înfățișare. Viața Domnului Hristos prezenta un contrast puternic față de toate acestea. Viața lui demonstra lipsa de valoare a lucrurilor pe care oamenii le considerau ca fiind cele mai mari și mai esențiale pentru viață. Nu a mers la școlile vremurilor Sale, în care erau umflate lucrurile mărunte și micșorate cele mari. Și-a strâns învățătura din surse rânduite de cer, din muncă folositoare, din studierea Scripturilor și a naturii, și din experiența vieții — manualele lui Dumnezeu, pline de învățătură, pentru toți aceia care se apropie de ele cu o inimă binevoitoare, cu un ochi și cu o inimă înțelegătoare.
-223-
“Pruncul creștea și se întărea; era plin de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste El.” (Luca 2, 40.) Pregătit în felul acesta, El a pornit în misiune, exercitând în fiecare clipă a contactului Său cu oamenii o influență binecuvântată asupra lor, o putere de transformare, așa cum lumea nu mai văzuse.