“Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu. Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel legea lui Hristos”. Aici ni se pune din nou, în mod clar, în față datoria pe care o avem de împlinit. Cum pot cei ce mărturisesc a fi urmași ai Domnului Hristos să privească atât de ușuratic aceste porunci inspirate? Nu demult, am primit o scrisoare în care se descria împrejurarea în care un frate a fost indiscret. Deși lucrul acesta s-a petrecut cu ani în urmă, și era o problemă foarte mică, nu merita să te mai gândești la ea, autoarea scrisorii declara că faptul acesta i-a distrus pentru totdeauna încrederea în fratele acela. Dacă viața acelei surori — atunci când o cercetezi — n-ar avea greșeli mari, ar fi într-adevăr o minune, căci natura omenească este foarte slabă. Am avut și încă am comuniune cu frați și surori care s-au făcut vinovați de păcate grele și care chiar și acum nu văd păcatele lor așa cum le vede Dumnezeu. Dacă Domnul le suportă pe aceste persoane, noi de ce n-am putea face acest lucru? Cu toate acestea, El încă face ca Spiritul Său să le miște inimile astfel încât păcatul să le apară așa cum i-a apărut lui Pavel, deosebit de urât.
Ne cunoaștem prea puțin inima și avem un simțământ slab al nevoii noastre de mila lui Dumnezeu. De aceea nutrim atât de puțin dorința după acea plăcută împreună simțire pe care Domnul Isus o manifestă față de noi și pe care și noi ar trebui s-o arătăm unul față de altul. Nu trebuie să uităm că frații noștri sunt muritori slabi și greșiți, asemenea nouă. Să presupunem că un frate, datorită nevegherii, a fost biruit de ispită și, în ciuda comportamentului său general, a făcut unele greșeli. Ce atitudine va trebui să avem față de el? Învățăm din Biblie că oameni pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a face o lucrare mare și bună au comis păcate grave. Dumnezeu nu le-a lăsat nemustrate și nici nu i-a lepădat pe acești slujitori ai Săi. Când aceștia s-au pocăit, El, milostiv, i-a iertat și le-a descoperit prezența Sa și a lucrat prin ei. De aceea, muritorii săraci și slabi să înțeleagă cât de mare este nevoia lor de mila și îndelunga răbdare din partea lui Dumnezeu și a fraților lui. Aceștia să fie atenți cum judecă și condamnă pe alții. Noi trebuie să dăm ascultare sfatului apostolului: “Voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu”. Putem să cădem, să cedăm ispitei și să avem nevoie cu toții de răbdare, și îngăduință, pe care trebuie să le exercităm față de cel vinovat. “Cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura”.
-247-
Apostolul adaugă o avertizare pentru cel ce este independent și plin de încredere în sine: “Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înșeală singur … căci fiecare își va purta sarcina lui însuși”. Cel care se consideră singur superior fraților săi în judecată și experiență și disprețuiește sfatul și mustrarea lor demonstrează prin aceasta că se află într-o primejdie înșelătoare. Inima este înșelătoare. El ar trebui să-și testeze caracterul și viața prin standardul Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu revarsă o lumină fără greș asupra căii vieții omului. În ciuda multor influențe care se ridică pentru a abate și îndepărta mintea, cei care în mod cinstit Îl caută pe Dumnezeu pentru înțelepciune vor fi călăuziți pe drumul cel drept. Fiecare om trebuie, în final, să stea sau să cadă pentru sine, nu în funcție de opinia grupului sau partidei ce-l susține sau i se opune, nu după judecata vreunui om, ci în armonie cu caracterul său real înaintea lui Dumnezeu. Biserica poate avertiza, sfătui și mustra, dar ea nu poate obliga pe nimeni să urmeze un drum bun, drept. Oricine persistă în nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să-și poarte propria sa povară, va răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru sine și va suferi consecințele propriului său curs al vieții.
-248-
În Cuvântul Său, Domnul ne-a dat instrucțiuni categorice, infailibile, prin ascultarea cărora putem păstra unirea și armonia în biserică. Frați și surori, dați voi ascultare acestor instrucțiuni, acestor sfaturi inspirate? Vă străduiți să împliniți rugăciunea Domnului Hristos, ca urmașii Săi să fie una? “Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte, unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus, pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu.… Încolo, fraților, fiți sănătoși; desăvârșiți, îmbărbătați-vă, fiți cu un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi”.