Capitolul 80 — În mormântul lui Iosif
În sfârșit, Isus se odihnea. Ziua cea lungă de ocară și tortură se terminase. Pe când ultimele raze ale soarelui în apus anunțau ivirea Sabatului, Fiul lui Dumnezeu Se afla liniștit în mormântul lui Iosif. Lucrarea Sa fiind terminată, cu mâinile încrucișate în pace, El S-a odihnit în cursul orelor sacre ale zilei de Sabat.
La început, Tatăl și Fiul Se odihniră în Sabat după lucrarea Lor de creațiune. Când “au fost sfârșite cerurile și pământul, și toată oștirea lor” (Geneza 2, 1), Creatorul și toate ființele cerești se bucurau în contemplarea scenei pline de măreție, “când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie.” (Iov 33, 7.) Isus Se odihnea acum de lucrarea mântuirii; și, deși printre aceia de pe pământ care-L iubeau era întristare, în ceruri era totuși bucurie. Glorioasă era în ochii ființelor cerești făgăduința cu privire la viitor. Dumnezeu și îngerii vedeau o creațiune refăcută, un neam de oameni răscumpărați, care, după ce au biruit păcatul, nu mai aveau să cadă niciodată — și toate acestea ca rezultat al lucrării desăvârșite a lui Hristos. Ziua în care Isus S-a odihnit este pentru totdeauna legată de această scenă. Căci “lucrările Lui sunt desăvârșite” și “tot ce face Dumnezeu dăinuiește în veci”. (Deuteronom 32, 4; Eclesiastul 3, 14.) Când vor veni “vremile așezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinților Săi prooroci din vechime.” (Faptele Apostolilor 3, 21), Sabatul creațiunii, ziua în care Isus a fost așezat la odihnă în mormântul lui Iosif, încă va fi o zi de odihnă și bucurie. Cerul și pământul se vor uni în laude, când în “fiecare Sabat” (Isaia 66, 23) neamurile celor mântuiți se vor pleca în fericită adorare înaintea lui Dumnezeu și a Mielului.
-770-
Prin evenimentele de încheiere ale zilei răstignirii, s-a dat din nou dovadă de împlinirea profețiilor, aducându-se noi mărturii ale dumnezeirii lui Hristos. Când întunericul s-a ridicat de deasupra crucii, iar strigătul Mântuitorului muribund fusese rostit, de îndată s-a auzit o voce spunând: “Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27, 54.)
Aceste cuvinte n-au fost rostite în șoaptă. Toți ochii s-au îndreptat să vadă de unde vin. Cine vorbise? Era sutașul, ostașul roman. Răbdarea divină a Mântuitorului și moartea Lui subită, cu strigătul biruinței pe buzele Lui, îl impresionaseră pe acest păgân. În trupul acela sfărâmat, zdrobit, atârnând pe cruce, sutașul a recunoscut chipul Fiului lui Dumnezeu. El nu s-a putut abține să-și mărturisească credința. În acest fel se făcea din nou dovada că Răscumpărătorul nostru avea să vadă roadele muncii sufletului Său. Chiar în ziua morții Sale, trei oameni, care se deosebeau foarte mult unul de celălalt, și-au declarat credința — cel care a comandat garda romană, cel care a purtat crucea Mântuitorului și cel care a murit pe cruce alături de El.
Pe măsură ce seara se apropia, o liniște nepământeană se lăsă asupra Golgotei. Mulțimea s-a împrăștiat și mulți s-au întors la Ierusalim foarte mult schimbați în spirit, față de felul în care veniseră dimineață. Mulți se îngrămădiseră la locul răstignirii din curiozitate, și nu din ură față de Hristos. Ei încă mai credeau acuzațiile preoților și priveau la Hristos ca la un răufăcător. Cuprinși de o înflăcărare nenaturală, ei s-au unit cu gloata, bătându-și joc de El. Dar, când pământul a fost învăluit în întuneric și ei au început să fie acuzați de propria conștiință, și-au dat seama că erau vinovați de un mare păcat. În mijlocul acelui întuneric îngrozitor, nu se mai auzeau nici o glumă murdară și nici un râs batjocoritor; iar când întunericul s-a ridicat, au pornit spre casele lor într-o tăcere solemnă. Ei erau convinși că acuzațiile preoților erau neadevărate și că Isus nu era un pretendent la tronul lui Israel; iar câteva săptămâni mai târziu, când Petru a predicat în Ziua Cincizecimii, ei au fost printre miile care s-au întors la Hristos.
Conducătorii iudei au rămas însă neschimbați în urma întâmplărilor la care fuseseră martori. Ura lor pentru Isus nu se stinsese. Întunericul care învăluise pământul cu prilejul răstignirii nu era cu mult mai dens decât acela care cuprindea încă mințile preoților și conducătorilor. La nașterea Sa, steaua Îl recunoscuse pe Hristos și îi călăuzise pe înțelepți la staulul în care El Se afla. Oștile cerești Îl recunoscuseră și Îi cântaseră laude pe câmpiile Betleemului. Marea Îi recunoscuse glasul și ascultase porunca Sa. Boala și moartea Îi recunoscuseră autoritatea și își abandonaseră prada în mâna Lui. Soarele Îl recunoscuse și, la vederea chinului Său de moarte, și-a ascuns fața de lumină. Stâncile Îl recunoscuseră și se sfărâmaseră la strigătul Său. Natura neînsuflețită Îl cunoscuse pe Hristos și depusese mărturie despre divinitatea Lui. Dar preoții și conducătorii lui Israel nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.
-771-
Cu toate acestea, preoții și conducătorii nu erau liniștiți. Ei și-au adus la îndeplinire scopul, dând pe Hristos morții; dar n-au avut sentimentul biruinței pe care o așteptaseră. Chiar în ceasul aparentului lor triumf, erau chinuiți de îndoieli cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Auziseră strigătul: “S-a sfârșit”. “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Ioan 19, 30; Luca 23, 46.) Ei văzuseră cum s-au sfărâmat stâncile, simțiseră cutremurul cel puternic și erau neliniștiți și tulburați.
Ei fuseseră geloși pe Hristos pentru influența pe care o avusese asupra oamenilor cât trăise; erau geloși pe El chiar și după ce murise. Se temeau de Hristos cel mort cu mult mai mult decât se temuseră de Hristos cel viu. Se temeau ca nu cumva atenția poporului să fie în continuare îndreptată spre evenimentele ce au avut loc la răstignirea Lui. Se temeau de rezultatele lucrărilor din acea zi. Cu nici un preț nu doreau ca trupul Său să rămână pe cruce în ziua Sabatului. Sabatul se apropia acum și ar fi fost o profanare a sfințeniei lui dacă trupurile ar fi atârnat pe cruce. Astfel, folosind aceasta ca un pretext, conducătorii iudei i-au cerut lui Pilat ca moartea victimelor să fie grăbită, iar trupurile lor să fie date jos de pe cruce înainte de apusul soarelui.
Pilat era tot atât de interesat ca și ei ca trupul lui Isus să nu rămână pe cruce. O dată obținut consimțământul său, fluierele picioarelor celor doi tâlhari au fost zdrobite, pentru a le grăbi moartea; dar Isus era deja mort când au ajuns la El. Soldații cei cruzi fuseseră înduioșați de cele ce auziseră și văzuseră la Hristos și s-au sfiit să-I mai zdrobească picioarele. În acest fel, în jertfirea Mielului lui Dumnezeu, s-a împlinit legea referitoare la mielul pascal: “Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineața, și să nu frângă nici un os din ele. Să le prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paște.” (Numeri 9, 12.)
Preoții și conducătorii au rămas uimiți când au auzit că Hristos murise. Moartea pe cruce era un proces lent; era dificil de stabilit momentul în care viața se termina. Era un lucru nemaiauzit ca cineva să moară în șase ore de la răstignire. Preoții au dorit să se convingă de moartea lui Isus și, la îndemnul lor, un soldat a înfipt sulița în coasta Mântuitorului. Din rana făcută au curs două izvoare distincte și îmbelșugate, unul de sânge și celălalt de apă. Acest lucru a fost observat de toți cei ce priveau scena, iar Ioan înfățișează foarte lămurit cele întâmplate atunci. El spune: “… Unul din ostași I-a străpuns coasta cu o suliță; și îndată a ieșit din ea sânge și apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată și el știe că spune adevărul, pentru ca și voi să credeți. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura: ‘Nici unul din oasele Lui nu va fi sfărâmat’”. Scriptura mai zice: “Vor vedea pe cine au străpuns.” (Ioan 19, 34-37.)
-772-
După înviere, preoții și conducătorii au răspândit vestea că Hristos n-a murit pe cruce, că El a fost numai leșinat și că, după aceea, și-a revenit. Alte vești susțineau că în mormânt nu fusese pus un corp adevărat din carne și oase, ci numai asemănarea unui trup. Comportarea ostașilor romani respinge aceste neadevăruri. Ei nu I-au sfărâmat picioarele, pentru că El deja murise. Pentru a-i mulțumi pe preoți, ei I-au străpuns doar coasta. Chiar dacă n-ar fi fost mort, această rană I-ar fi adus imediat moartea.
Dar nici împunsătura suliței, nici chinurile crucii n-au provocat moartea lui Isus. Strigătul rostit în clipa morții, “cu glas tare” (Matei 27, 50; Luca 23, 46), șuvoiul de sânge și apă care a curs din coasta Sa dădeau mărturie despre faptul că El a murit de sfâșiere de inimă. Inima Lui s-a frânt din cauza chinului sufletesc. El a fost ucis de păcatul lumii.
O dată cu moartea lui Hristos, a pierit și nădejdea ucenicilor Săi. Ei priviră la pleoapele Sale închise și la capul Său prăbușit, la părul Său năclăit de sânge, la mâinile și picioarele Sale străpunse și chinul lor era de nedescris. Până în ultima clipă, ei n-au crezut că El avea să moară; cu greu puteau crede că într-adevăr El era mort. Copleșiți de durere, nu-și mai aduceau aminte de cuvintele Lui, prin care El în mod profetic a vorbit chiar despre aceste scene. Nimic din ce a spus El nu-i mângâia acum. Ei nu vedeau decât crucea și Victima ei sângerândă. Viitorul părea disperat de întunecos. Credința lor în Isus pierise; dar niciodată nu-L iubiseră ei pe Domnul lor ca acum. Niciodată mai înainte n-au înțeles ei valoarea Lui și nevoia lor de prezența Lui.
Chiar mort fiind, trupul lui Hristos era foarte prețios pentru ucenicii Săi. Ei doreau foarte mult să-I facă o înmormântare onorabilă, dar nu știau cum să facă lucrul acesta. Trădarea împotriva cârmuirii romane constituia crima pentru care a fost condamnat Isus, dar persoanele executate pentru acest delict trebuiau să fie îngropate într-un loc anume rânduit pentru astfel de criminali. Ucenicul Ioan și femeile din Galilea rămăseseră lângă cruce. Ei n-au putut părăsi trupul Domnului lor, pentru ca ostașii cei nesimțitori să nu umble cu el și să-l îngroape într-un loc de necinste. Dar nici nu se puteau împotrivi. Nu puteau obține nici o favoare din partea autorităților iudaice și nu aveau nici o influență pe lângă Pilat.
-773-
În aceste împrejurări deosebite, Iosif din Arimatea și Nicodim au venit în ajutorul ucenicilor. Acești oameni erau membri ai Sinedriului și deci erau cunoscuți de Pilat. Amândoi erau oameni avuți și cu influență. Ei erau hotărâți ca trupul Domnului Isus să aibă parte de o înmormântare onorabilă.
Iosif merse plin de îndrăzneală la Pilat și ceru trupul lui Isus. Pentru prima dată, Pilat a aflat că Isus era într-adevăr mort. Vești contradictorii ajunseseră la el cu privire la evenimentele ce au însoțit răstignirea, dar faptul că Hristos a murit îi fusese ascuns în mod intenționat. Pilat fusese avertizat de către preoți și conducători împotriva unei înșelăciuni din partea ucenicilor lui Hristos, în legătură cu trupul Său. Auzind cererea lui Iosif, el l-a chemat pe sutașul sub comanda căruia avuseseră loc evenimentele de la cruce și se încredință de certitudinea morții lui Isus. De asemenea, el i-a descris lui Pilat evenimentele petrecute la Golgota, confirmând mărturia lui Iosif.
Cererea lui Iosif a fost împlinită. În timp ce Ioan se frământa în legătură cu îngroparea Învățătorului său, Iosif s-a întors cu ordinul lui Pilat cu privire la trupul lui Hristos; Nicodim a venit aducând cu sine un amestec scump de aproximativ o sută de litri de smirnă și aloe, pentru pregătirea trupului Său. Chiar și celui mai onorat om din tot Ierusalimul nu i se dăduse mai multă cinste după moarte. Ucenicii au fost surprinși să-i vadă pe acești conducători bogați tot atât de interesați de îngroparea Domnului lor ca și ei.
Nici Iosif, nici Nicodim nu-L primiseră pe față pe Mântuitorul în timp ce Acesta era în viață. Ei știau că un asemenea pas avea să-i excludă din Sinedriu și au sperat că-L puteau proteja prin influența lor în consfătuirile acestuia. Pentru un timp, se părea că izbutiseră; dar preoții cei șireți, văzând că ei Îl favorizează pe Hristos, le-au dejucat planurile. Isus a fost condamnat și dat să fie răstignit în absența lor. Acum, văzând că era mort, nu și-au mai ascuns deloc atașamentul față de El. În timp ce ucenicii se temeau să se arate pe față ca fiind urmașii Săi, Iosif și Nicodim au venit plini de curaj în ajutorul lor. Ajutorul acestor oameni bogați și respectați era de mare folos în timpul acesta. Ei puteau face pentru Învățătorul lor mort ceea ce sărmanilor Săi ucenici le era imposibil să facă; iar averea și influența lor i-au apărat în mare măsură de răutatea preoților și a conducătorilor.
-774-
Delicat și cu respect, ei au luat cu propriile mâini trupul Domnului Isus de pe cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau șiroaie când au privit trupul Lui zdrobit și sfâșiat. Iosif avea un mormânt nou, săpat într-o stâncă. Păstrase acest mormânt pentru el; dar era aproape de Golgota și acum el l-a pregătit pentru Isus. Trupul, uns cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză și Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei ucenici au îndreptat picioarele ghemuite și au încrucișat pe pieptul lipsit de viață mâinile zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot ce se putea pentru trupul neînsuflețit al iubitului lor Învățător. Ele au văzut apoi cum piatra cea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului, iar Mântuitorul a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele atât la cruce, cât și la mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopții începeau să se lase, Maria Magdalena și celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de odihnă al Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe care-L iubeau. “S-au întors…. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.” (Luca 23, 56.)
Acel Sabat a fost de neuitat pentru ucenicii întristați, precum și pentru preoți, conducători, pentru cărturari și popor. La apusul soarelui, în seara zilei de pregătire, trâmbițele au sunat, semn că Sabatul începuse. Paștele a fost ținut așa cum fusese ținut timp de veacuri, în timp ce Acela către care el arăta fusese omorât de mâini nelegiuite și așezat în mormântul lui Iosif. În ziua Sabatului, curțile templului erau pline de închinători. Marele preot care fusese la Golgota era acolo, înveșmântat strălucitor în veșmintele sale preoțești. Preoții, cu turbanele lor albe, în plină activitate, își aduceau la îndeplinire îndatoririle. Dar, în timp ce sângele taurilor și al țapilor era adus ca jertfă pentru păcat, unii dintre cei prezenți nu erau liniștiți. Ei nu erau conștienți de faptul că tipul întâlnise antitipul și că o jertfă infinit mai prețioasă fusese adusă pentru păcatele omenirii. Ei nu-și dădeau seama că nu mai avea nici o valoare continuarea serviciului ritual. Însă niciodată până acum, slujba aceasta nu fusese urmărită cu stări sufletești mai pline de frământări. Atât trâmbițele și instrumentele muzicale, cât și vocile cântăreților erau tot așa de clare și puternice ca de obicei. Dar un simțământ straniu stăpânea totul.
-775-
Unul după altul întrebau despre un lucru neobișnuit ce avusese loc. Până atunci, Sfânta sfintelor fusese păzită cu grijă, ca nu cumva să intre acolo vreun străin. Dar acum ea era deschisă privirii tuturor. Perdeaua cea grea, frumos ornamentată, făcută din in curat și lucrată frumos cu aur, cu stacojiu și purpuriu, era sfâșiată de sus și până jos. Locul în care Iehova Se întâlnise cu marele preot, pentru a revărsa slava Sa, locul care fusese camera sacră de audiență a lui Dumnezeu, era acum deschis pentru orice ochi — un loc care nu mai era recunoscut de către Domnul. Cu presimțiri sumbre, preoții slujeau înaintea altarului. Dezvelirea tainei sacre a Locului preasfânt îi umplea de spaima nenorocirilor viitoare.
Mai multe minți erau preocupate de gândurile pe care scenele Golgotei le treziseră. De la crucificare și până la înviere, mulți ochi care nu mai aveau somn au cercetat stăruitor profețiile, unii pentru a învăța însemnătatea deplină a sărbătorii pe care o celebrau atunci, alții ca să găsească dovezi că Isus nu era ceea ce pretindea a fi, iar alții, cu inimi pline de tristețe, căutau dovezi că El este într-adevăr Mesia. Cu toate că cercetarea lor urmărea scopuri diferite, toți erau convinși de același adevăr — că se împlinise profeția în evenimentele ce avuseseră loc în cursul ultimelor zile și că Cel crucificat era Răscumpărătorul lumii. Mulți dintre aceia care, în acel timp, au luat parte la slujbă n-au mai participat niciodată la slujbele pascale. Chiar dintre preoți, mulți erau convinși despre adevăratul caracter al lui Isus. Ei n-au cercetat în zadar profețiile și, după învierea Lui, L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu.
Când L-a văzut pe Isus înălțat pe cruce, Nicodim și-a amintit de cuvintele Sale pe care le-a rostit în noaptea aceea pe Muntele Măslinilor: “Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 14.15.) În acel Sabat, pe când Hristos zăcea în mormânt, Nicodim avea ocazia să cugete. O lumină clară ilumina acum mintea sa, iar cuvintele pe care Isus i le adresase nu mai erau acum taine. Își dădea seama cât a pierdut, din cauză că nu se unise cu Mântuitorul în timpul vieții Lui. Acum, el își reamintea evenimentele de la Golgota. Rugăciunea Domnului Isus pentru ucigașii Săi și răspunsul Său la cererea tâlharului muribund au vorbit inimii sfetnicului învățat. El privi din nou la Mântuitorul în chinul agoniei Sale; din nou auzi strigătul de pe urmă: “S-a sfârșit”, rostit asemenea cuvintelor unui biruitor. Privi din nou pământul care se zguduia, cerurile întunecate, perdeaua sfâșiată, stâncile prăbușite și credința sa a fost statornicită pentru totdeauna. Chiar întâmplările care nimiciseră speranțele ucenicilor i-au convins pe Iosif și pe Nicodim de divinitatea lui Isus. Temerile lor au fost înfrânte prin curajul unei credințe puternice și neclintite.
-776-
Niciodată nu atrăsese Hristos atenția unui număr atât de mare de oameni, când El Se afla în mormânt. După obiceiul lor, aceștia își aduceau bolnavii și suferinzii în curțile templului, întrebând: “Cine ne poate spune unde este Isus din Nazaret?” Mulți erau veniți de departe, ca să-L caute pe Acela care îi vindecase pe bolnavi și îi înviase pe cei morți. Din toată părțile se auzea strigătul: “Vrem pe Hristos Vindecătorul!” Cu ocazia aceasta, aceia care prezentau indicii că sunt bolnavi de lepră erau cercetați de către preoți. Mulți erau siliți să audă pe soții lor, pe soțiile sau pe copiii lor declarați ca leproși și nevoiți să părăsească adăpostul căminului lor, avertizând pe oricine cu jalnicul strigăt: “Necurat, necurat!” Mâinile prietenoase ale lui Isus din Nazaret, care n-au refuzat niciodată să atingă cu vindecare lepra cea dezgustătoare, erau acum încrucișate pe piept. Buzele acelea, care răspunseseră cererilor lor prin cuvinte pline de mângâiere: “Da, vreau, fii curățit” (Matei 8, 3), erau acum tăcute. Mulți apelau la preoții cei mai de frunte și la conducători pentru ajutor și înțelegere, dar în zadar. După câte se vedea, erau hotărâți să-L aibă din nou pe Hristos printre ei. Cu stăruință neobosită, întrebau de El. Nu puteau fi făcuți să plece. Dar au fost alungați din curțile templului și soldați au fost postați la porți, ca să nu lase să intre mulțimea care venea cu bolnavii și muribunzii ei.
Suferinzii, care veniseră să fie vindecați de Mântuitorul, se simțeau zdrobiți în dezamăgirea lor. Străzile erau pline de jale. Bolnavii mureau din lipsa atingerii vindecătoare a lui Isus. Medicii erau consultați în zadar; nimeni nu avea puterea Aceluia care zăcea acum în mormântul lui Iosif.
Strigătele de jale ale celor suferinzi aduceau în mintea a mii de oameni convingerea că o mare lumină pierise din lume. Fără Hristos, pământul era negru și întunecos. Mulți dintre aceia a căror voce făcuse să crească strigătul: “Răstignește-L! Răstignește-L!” Își dădeau seama acum de nenorocirea ce căzuse asupra lor și ar fi strigat cu aceeași râvnă: “Dați-ne pe Hristos!”, dacă El ar mai fi fost viu.
Când poporul a aflat că Isus fusese dat morții de către preoți, s-au făcut cercetări în legătură cu moartea Sa. Amănuntele judecării Sale au fost ascunse cât mai mult cu putință; dar, în timpul când El Se afla în mormânt, numele Său era pe buzele a mii de oameni și vești despre batjocura de judecată la care fusese expus, precum și despre atitudinea inumană a preoților și conducătorilor s-au răspândit pretutindeni. Acești preoți și conducători au fost chemați de către oameni inteligenți să explice profețiile Vechiului Testament cu privire la Mesia și, în timp ce încercau să răspundă, ticluind o minciună, ajungeau să-și iasă din minți. Ei nu puteau explica profețiile care arătau spre suferințele și moartea lui Hristos și mulți dintre cei care întrebau erau convinși că Scripturile s-au împlinit.
-777-
Răzbunarea, despre care preoții gândiseră că avea să fie atât de dulce, ajunsese deja să fie amară pentru ei. Erau conștienți de faptul că întâmpină mustrarea aspră a poporului; știau că tocmai aceia pe care ei i-au ațâțat împotriva lui Isus erau acum îngroziți de fapta lor rușinoasă. Acești preoți încercaseră să-i facă pe oameni să creadă că Isus era un înșelător, dar fusese în zadar. Unii dintre ei stătuseră lângă mormântul lui Lazăr și văzuseră pe mort readus la viață. Ei au tremurat de teama ca nu cumva Hristos să învie dintre morți și să Se arate iarăși înaintea lor. Ei Îl auziseră declarând că are putere să-și dea viața și are putere s-o ia din nou. Și-au adus aminte că El zisese: “Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2, 19.) Iuda le spusese cuvintele pe care Isus le adresase ucenicilor în timpul ultimei călătorii spre Ierusalim: “Iată că ne suim la Ierusalim, și Fiul omului va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte, și-L vor da în mâinile neamurilor ca să-L batjocorească, să-L bată și să-L răstignească; dar a treia zi va învia.” (Matei 20, 18-19.) La auzirea acestor cuvinte, ei râseseră și făcuseră glume, dar își amintiră că toate profețiile cu privire la Hristos se împliniseră până acum. El spusese că avea să învie a treia zi, și cine putea spune că și acest lucru nu avea să se împlinească? Ei doreau să înlăture aceste gânduri, dar nu puteau. Asemenea tatălui lor, diavolul, ei credeau și se cutremurau.
Acum, când nebunia exaltării trecuse, imaginea lui Hristos le pătrundea tot mai puternic în minte. Ei Îl priveau așa cum stătuse senin și fără să Se plângă în fața vrăjmașilor Săi, suferind fără să murmure batjocurile și maltratările lor. Toate evenimentele judecării și crucificării Lui le veneau în minte cu o putere de convingere copleșitoare că El era Fiul lui Dumnezeu. Aveau simțământul că, în fiecare clipă, El ar putea sta înaintea lor, Acuzatul să devină acuzator, Condamnatul să condamne, Cel ucis să ceară dreptate prin condamnarea la moarte a ucigașilor Săi.
Puțin au putut ei să se odihnească în ziua Sabatului. Cu toate că n-ar fi trecut pragul unuia dintre neamuri de teamă să nu se întineze, totuși au ținut o consfătuire cu privire la trupul lui Hristos. Trebuia ca moartea și mormântul să-L păstreze pe Cel pe care ei L-au răstignit. “A doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoții cei mai de seamă și fariseii s-au dus împreună la Pilat și i-au zis: ‘Doamne, ne-am adus aminte că înșelătorul acela, pe când era încă în viață, a zis: “După trei zile voi învia!” Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul și să spună norodului: “A înviat din morți!” Atunci înșelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi’. Pilat le-a zis: ‘Aveți o strajă; duceți-vă de păziți cum puteți.’” (Matei 27, 62-65.)
-778-
Preoții au dat porunci pentru asigurarea mormântului. O piatră mare fusese pusă la intrarea lui. De-a curmezișul acestei pietre au pus frânghii, legând bine capetele de stânca cea solidă, sigilându-le cu sigiliul roman. Piatra nu putea fi mișcată fără ca sigiliul să fie rupt. O gardă de o sută de soldați a fost pusă în jurul mormântului, pentru a împiedica pe oricine ar încerca să se atingă de el. Preoții au făcut tot ce au putut ca să păstreze trupul lui Hristos acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranță în mormântul Său, ca și când trebuia să rămână acolo pentru totdeauna.
Așa au plănuit și s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puțin își dădeau seama acești ucigași de zădărnicia eforturilor lor. Dar, prin acțiunile lor, Dumnezeu a fost glorificat. Chiar strădaniile lor de a împiedica învierea lui Hristos sunt cele mai convingătoare argumente pentru dovedirea ei. Cu cât s-ar fi așezat un număr mai mare de ostași în jurul mormântului, cu atât mai puternică ar fi fost dovada că El a înviat. Cu sute de ani mai înainte de moartea lui Hristos, Duhul Sfânt spusese prin psalmist: “Pentru ce se întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său…. Cel ce șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei.” (Psalmii 2, 1-4.) Gărzile romane și armele romane nu aveau putere să-L rețină pe Domnul vieții în mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape.