Viața Lui Isus -Ziua- 89

Capitolul 79 — “S-a isprăvit!”

Domnul Isus nu și-a încheiat viața până când n-a adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă și, o dată cu ultima Sa răsuflare, El a exclamat: “S-a isprăvit!” (Ioan 19, 30.) Bătălia a fost câștigată. Mâna Sa dreaptă și brațul Său cel sfânt I-au asigurat biruința. Ca biruitor, El și-a înfipt stindardul pe înălțimile veșnice. N-a fost oare atunci și acolo bucurie printre îngeri? Tot cerul a triumfat o dată cu biruința Mântuitorului. Satana a fost înfrânt și și-a dat seama de faptul că și-a pierdut împărăția.

Atât pentru îngeri, cât și pentru lumile necăzute în păcat, strigătul “S-a sfârșit” a avut o profundă semnificație. Pentru ei, ca și pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtășesc din roadele biruinței lui Hristos.

Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveșmântat în așa fel în înșelăciune, încât chiar ființele cerești n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui.

El a fost o ființă de o minunată putere și slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Despre Lucifer, Domnul spunea: “Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe.” (Ezechiel 28, 12.) Lucifer fusese heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenței lui Dumnezeu. Dintre toate ființele create, fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înșela a fost cu atât mai amăgitoare și descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă datorită poziției sale înalte pe care o avusese la Tatăl.

-759-

Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana și pe cei ce-l simpatizau tot atât de ușor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forță. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă și iubire și prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul și iubirea trebuie să fie puterea predominantă.

A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veșnică siguranță, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-și dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susținuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc.

Satana i-a dus pe oameni la păcat și Planul de Mântuire a fost pus în aplicare. Timp de patru mii de ani, Hristos a lucrat pentru ridicarea omului, iar Satana, pentru ruina și degradarea lui. Universul ceresc a privit toate acestea.

Când Domnul Isus a venit în lumea aceasta, puterea lui Satana a fost îndreptată împotriva Sa. De la data când El S-a arătat ca prunc la Betleem, uzurpatorul s-a străduit să-L nimicească. El a căutat pe toate căile posibile să-L împiedice pe Isus să aibă o copilărie desăvârșită, o vârstă a bărbăției nepătată, o slujire sfântă și un sacrificiu fără cusur. Dar el a fost înfrânt. N-a putut să-L ducă pe Hristos în păcat. N-a putut să-L descurajeze sau să-L îndepărteze de la lucrarea pe care venise s-o aducă la îndeplinire pe pământ. Din pustie la Golgota, furtuna mâniei lui Satana s-a abătut asupra Lui, dar, cu cât aceasta lovea mai nemilos, cu atât mai categoric Fiul lui Dumnezeu S-a prins de mâna Tatălui și stăruia să meargă mai departe pe cărarea stropită cu sânge. Toate eforturile lui Satana de a-L apăsa și înfrânge n-au făcut decât să aducă într-o lumină și mai curată caracterul Său nepătat.

Cerul întreg și lumile necăzute în păcat fuseseră martore la această luptă. Cu ce interes viu au urmărit ele scenele de încheiere a conflictului! Ei L-au văzut pe Mântuitorul intrând în grădina Ghetsemani, cu sufletul apăsat de groază și întuneric mare. Ei au auzit strigătul Său amar: “Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta.” (Matei 26, 39.) Când prezența Tatălui s-a retras, ei L-au văzut întristat, o întristare plină de o amărăciune ce o întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea. Sudoarea de sânge era împinsă afară prin porii pielii Sale și cădea în picături pe pământ. De trei ori izbucni de pe buzele Lui rugăciunea de scăpare. Cerul nu mai putea să îndure scena și un sol al mângâierii a fost trimis la Fiul lui Dumnezeu.

-760-

Cerul a văzut Victima vândută în mâinile gloatei ucigașe și în mijlocul batjocurii și violenței, târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale persecutorilor Săi pe tema nașterii Sale umile. El a auzit tăgăduirea cu blesteme și jurăminte a unuia dintre cei mai iubiți ucenici ai Săi. A văzut lucrarea turbată a lui Satana și puterea lui asupra inimii oamenilor. Ce priveliște înspăimântătoare! Mântuitorul prins în miez de noapte în Ghetsemani, târât într-o parte și alta, de la palat în sala de judecată, adus de două ori înaintea preoților, de două ori înaintea Sinedriului, de două ori înaintea lui Pilat și o dată înaintea lui Irod, batjocorit, biciuit, condamnat și dus să fie crucificat, purtând povara cea grea a crucii, în mijlocul vaietelor fiicelor Ierusalimului și al insultelor gunoiului omenirii.

Cerul urmărea cu durere și surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele șiroind din rănile din tâmplele Sale, iar sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu picătură, sângele curgea din mâinile și picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se pune în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau pe măsură ce greutatea corpului Său trăgea de mâinile Lui. Răsuflarea Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă, mai adâncă, pe măsură ce sufletul Său se zbătea sub povara păcatelor lumii. Tot cerul era plin de uimire, atunci când rugăciunea Domnului Isus a fost înălțată în mijlocul groaznicelor Lui suferințe: “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23, 34.) Și cu toate acestea, se aflau acolo oameni făcuți după chipul lui Dumnezeu, unindu-se pentru a zdrobi viața singurului Său Fiu. Ce priveliște pentru universul ceresc!

Stăpânirile și puterile întunericului se adunaseră în jurul crucii, aruncând umbrele necredinței, ale iadului, în inimile oamenilor. Când Domnul a creat aceste ființe ca să stea înaintea tronului Său, ele erau frumoase și pline de slavă. Frumusețea și sfințenia lor erau în armonie cu poziția lor înaltă. Ele erau bogate în înțelepciune dumnezeiască și încinse cu armură cerească. Erau slujitorii lui Iehova. Dar cine putea recunoaște în îngerii căzuți pe serafimii slăviți, care au slujit cândva în curțile cerești?

Agenții lui Satana s-au unit cu oamenii răi pentru a face poporul să creadă că Hristos este cel mai mare dintre păcătoși și pentru a stârni toată ura împotriva Lui. Aceia care și-au bătut joc de Hristos, în timp ce atârna pe lemnul crucii, erau plini de spiritul primului mare rebel. El i-a umplut cu vorbe stricate și murdare. Le-a inspirat batjocurile. Dar, din toate acestea, n-a avut nimic de câștigat.

-761-

Dacă un singur păcat s-ar fi aflat în Hristos, dacă El S-ar fi supus măcar într-un singur lucru lui Satana, pentru a scăpa de acea îngrozitoare tortură, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului ar fi triumfat. Hristos și-a plecat capul și a murit, dar și-a păstrat cu tărie credința și supunerea față de Dumnezeu. “Și am auzit în cer un glas tare, care zicea: ‘Acum, a venit mântuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.’” (Apocalipsa 12, 10.)

Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuți și înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaș. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase de simpatia ființelor cerești. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curțile cerești și înaintea lor să-i acuze pe frații lui Hristos că sunt îmbrăcați în hainele întunecate și murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana și lumea cerească a fost ruptă.

Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înțeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Și, pentru binele omului, existența lui Satana trebuia să continue. Omul, ca și îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prințul vieții și prințul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească.

La începutul marii lupte, Satana declarase că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată, că dreptatea și mila nu se pot împăca și că, dacă legea ar fi călcată, ar fi cu neputință ca păcătosul să fie iertat. Satana susținea că orice păcat trebuie să fie pedepsit și că, dacă Dumnezeu ar ierta vreun păcat, atunci n-ar putea fi un Dumnezeu al adevărului și al dreptății. Când oamenii au călcat Legea lui Dumnezeu și au nesocotit voința Lui, Satana a jubilat. Se dovedea, spunea el, că Legea nu putea fi ascultată; omul nu putea fi iertat. Pentru că el, după răzvrătire, fusese îndepărtat pentru totdeauna din cer, Satana pretindea ca neamul omenesc să fie pentru totdeauna exclus de la mila lui Dumnezeu. Dumnezeu nu putea fi drept și totuși să manifeste milă față de păcătos.

Dar chiar și ca păcătos, omul era într-o poziție cu totul diferită de aceea a lui Satana. În ceruri, Lucifer păcătuise în lumina prezenței lui Dumnezeu. Lui — ca nici unei alte ființe create — i-a fost descoperită iubirea lui Dumnezeu. Cu toate că înțelegea caracterul lui Dumnezeu și știa bunătatea Lui, Satana a ales să urmeze calea propriei voințe egoiste și independente. Alegerea aceasta a fost definitivă. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru salvarea lui. Dar omul a fost înșelat, mintea sa a fost întunecată de sofismele lui Satana. El nu a cunoscut înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Pentru el, nădejdea consta în cunoașterea iubirii lui Dumnezeu. Adâncindu-și privirea în caracterul Său, el putea să fie atras înapoi la Dumnezeu.

-762-

Prin Hristos, oamenilor li s-a descoperit mila lui Dumnezeu; dar mila nu înlătură dreptatea. Legea descoperă atributele caracterului Său și nici o iotă sau o frântură de literă din ea nu poate fi schimbată pentru a se potrivi omului în starea sa căzută. Dumnezeu n-a schimbat Legea Sa, dar El S-a jertfit pe Sine, în Hristos, pentru răscumpărarea omului: “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5, 19.)

Legea cere neprihănire — o viață neprihănită, un caracter desăvârșit; și așa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerințele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos, venind ca om pe pământ, a trăit o viață sfântă și a dezvoltat un caracter desăvârșit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viața Sa stă pentru viața oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o țesătură dumnezeiască de putere și frumusețe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de lege este împlinită în cel ce crede în Hristos. Dumnezeu poate “să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” (Romani 3, 26.)

Iubirea lui Dumnezeu a fost exprimată atât în dreptatea, cât și în mila Sa. A fost planul lui Satana acela de a despărți mila de adevăr și dreptate. El a căutat să demonstreze faptul că neprihănirea Legii lui Dumnezeu este un vrăjmaș al păcii. Dar Hristos a arătat că în planul lui Dumnezeu ele sunt în mod indisolubil legate; că una nu poate exista fără cealaltă. “Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută.” (Psalmii 85, 10.)

Prin viața și moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimicește mila Sa și că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă și că poate fi în mod desăvârșit ascultată. Acuzațiile lui Satana erau astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi de netăgăduit despre iubirea Sa.

O altă rătăcire avea să fie adusă la iveală acum. Satana a declarat că mila nimicește dreptatea, că moartea lui Isus Hristos a desființat Legea Tatălui. Dacă ar fi fost posibil ca Legea să fie schimbată sau desființată, atunci n-ar mai fi fost nevoie ca Isus Hristos să moară. Dar desființarea Legii ar însemna ca păcatul să fie veșnic și ca lumea să ajungă sub controlul lui Satana. Dar pentru că Legea nu putea fi schimbată și pentru că omul putea să fie salvat numai prin ascultarea de preceptele ei, de aceea Hristos Isus a fost ridicat pe cruce. Și totuși, chiar mijlocul prin care Hristos a întărit Legea, Satana îl prezenta ca nimicind-o. Aici, în acest punct, se va da marea bătălie între Hristos și Satana.

-763-

Pretenția pe care Satana o ridică acum este aceea că Legea, care a fost rostită de Dumnezeu cu glasul Său, este plină de greșeli și că unele părți din ea au fost date la o parte. Aceasta este ultima mare amăgire pe care el o va aduce asupra lumii. El n-are nevoie să atace întreaga Lege; dacă el îi poate face pe oameni să nesocotească numai un singur precept, scopul său este atunci atins. Căci “cine păzește toată legea, și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” (Iacov 2, 10.) Consimțind să calce o singură poruncă, oamenii sunt aduși sub puterea lui Satana. Înlocuind Legea lui Dumnezeu cu legea oamenilor, Satana caută să controleze lumea. Lucrarea aceasta este prevestită în profeție. Despre puterea marelui apostat, care este reprezentativă pentru Satana, se spune: “El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt, și se va încumeta să schimbe vremile și legea, și sfinții vor fi dați în mâinile lui.” (Daniel 7, 25.)

Fără îndoială că oamenii vor așeza propriile legi, care să lucreze împotriva Legii lui Dumnezeu. Ei vor căuta să constrângă conștiința altora și, în zelul lor de a impune aceste legi, vor apăsa pe semenii lor.

Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârșitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toți să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcație. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter își va defini poziția; și toți vor arăta dacă au ales să fie de partea loialității sau de partea răzvrătirii.

Atunci va veni sfârșitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa și va elibera pe poporul Său. Satana și toți cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciți. Păcatul și păcătoșii vor pieri cu rădăcină și ramuri (Maleahi 4, 1) — Satana fiind rădăcina, iar urmașii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul prințului răutății: “Pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu … te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare … ești nimicit … ești nimicit, și nu vei mai fi niciodată”. “Încă puțină vreme, și cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, și nu va mai fi.” “Vor fi ca și când n-ar fi fost niciodată.” (Ezechiel 28, 6-19; Psalmii 37, 10; Obadia 16.)

-764-

Acesta nu este un act al puterii arbitrare din partea lui Dumnezeu. Cei ce au respins mila Sa vor culege ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieții; iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu și, în acest fel, nu mai are legătură cu viața. El este străin “de viața lui Dumnezeu”. Hristos spune: “Toți cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc moartea.” (Efeseni 4, 18; Proverbe 8, 36.) Dumnezeu le dă — pentru un timp — viață, pentru ca ei să-și poată dezvolta caracterul și să-și manifeste principiile pe care le au. O dată înfăptuit acest lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri. Printr-o viață de răzvrătire, Satana și toți cei care se unesc cu el ajung în așa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezența Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici.

La începutul marii lupte, îngerii nu înțelegeau aceasta. Dacă Satana și oștile sale ar fi fost lăsați să culeagă pe deplin roadele păcatului lor, ei ar fi pierit; dar ființele cerești n-ar fi înțeles pe deplin că acesta a fost rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor, ar fi rămas o îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânță a răutății, care ar fi dat naștere la ucigătoarele roade ale păcatului și nenorocirii.

Dar lucrurile nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârși. Atunci, planul de mântuire fiind încheiat, caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor ființelor create. Se va vedea că preceptele Legii Sale sunt desăvârșite și neschimbătoare. Păcatul își va descoperi natura și Satana, caracterul său. Nimicirea păcatului va da satisfacție iubirii lui Dumnezeu și va restabili onoarea Sa înaintea unui univers de ființe care îndeplinesc cu plăcere voia Sa și în a căror inimă se află Legea Sa.

Atunci, pe bună dreptate, îngerii puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului, căci, deși nu înțelegeau totul, știau că nimicirea păcatului și a lui Satana era pe deplin sigură și că răscumpărarea omului era neîndoielnică, iar universul era de acum într-o veșnică siguranță. Hristos Însuși înțelegea pe deplin rezultatele jertfei Sale aduse pe Golgota. El privea înainte la toate acestea, când, pe cruce fiind, a strigat cu glas tare: “S-a sfârșit”.

Posted in

Redeșteptare

Leave a Comment