-749-
Domnul Hristos, suferind și muribund, a auzit fiecare cuvânt rostit de preoți: “Pe alții i-a mântuit, și pe Sine Însuși nu Se poate mântui! Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare de pe cruce, ca să vedem și să credem”. Domnul Hristos ar fi putut coborî de pe cruce. Dar numai pentru faptul că El nu S-a mântuit pe Sine, păcătosul are nădejdea iertării și milei lui Dumnezeu.
În batjocura lor la adresa Mântuitorului, oamenii care mărturiseau a fi tâlcuitori ai profețiilor repetau chiar cuvintele pe care inspirația le profetizase că le vor spune cu ocazia aceasta. Și cu toate acestea, în orbirea lor, ei nu și-au dat seama că împlinesc profeția. Cei care, în bătaie de joc, au rostit cuvintele: “S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: ‘Eu sunt Fiul lui Dumnezeu’” puțin își dădeau seama că mărturia lor avea să răsune de-a lungul veacurilor. Deși rostite în bătaie de joc, aceste cuvinte au determinat pe mulți oameni să cerceteze Scripturile așa cum n-o făcuseră niciodată mai înainte. Bărbați înțelepți au auzit, au cercetat, au judecat și s-au rugat. Ei au fost aceia care n-au cunoscut odihna până când, comparând text cu text, au înțeles misiunea Domnului Hristos. Niciodată mai înainte n-a existat o cunoaștere atât de larg cuprinzătoare a Domnului Hristos ca atunci când El atârna pe cruce. În inimile multora dintre cei care au privit scena crucificării și au auzit cuvintele Domnului Hristos a strălucit lumina adevărului.
Pentru Isus, în agonia Sa pe cruce, a venit o rază de mângâiere. A fost rugăciunea tâlharului pocăit. Amândoi tâlharii, care au fost crucificați cu Domnul Hristos, mai întâi și-au bătut joc de El; unul dintre ei, cu cât suferea mai mult, cu atât era mai disperat și mai batjocoritor. Dar nu așa au stat lucrurile cu tovarășul său. Acest om nu era un criminal împietrit; fusese dus pe căi păcătoase de tovărășii rele, dar era mai puțin vinovat decât mulți dintre aceia care stăteau lângă cruce și își băteau joc de Mântuitorul. El Îl văzuse pe Isus și-L ascultase, fusese convins de învățăturile Lui, dar fusese îndepărtat de la El de către preoți și conducători. Căutând să-și înăbușe convingerile, el se cufundase din ce în ce mai adânc în păcat, până când a fost arestat, judecat ca un criminal și condamnat să moară pe cruce. În sala de judecată și pe drumul spre Golgota, fusese în tovărășia Domnului Hristos. Îl auzise pe Pilat declarând: “Nu găsesc nici o vină în El.” (Ioan 19, 4.) El reținuse comportarea Lui dumnezeiască și iertarea plină de milă acordată chinuitorilor Săi. Pe cruce, a văzut pe mulți așa-ziși mari oameni ai religiei scoțând limba cu dispreț și bătându-și joc de Domnul Hristos. El i-a văzut clătinând din cap. A auzit cuvintele mustrătoare repetate de tovarășul său de vinovăție: “Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-te pe Tine Însuți și mântuiește-ne și pe noi!” Printre trecători a auzit pe mulți luându-I apărarea Domnului Hristos. I-a auzit repetând cuvintele Sale și povestind lucrările Sale. Din nou a pus stăpânire pe el convingerea că acesta este Hristosul. Întorcându-se către tovarășul său de crime, el spuse: “Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă?” Tâlharii muribunzi nu mai aveau de ce să se teamă de oameni. Dar asupra unuia dintre ei apăsa convingerea că există un Dumnezeu de care trebuia să te temi, un viitor ce-l făcea să tremure. Iar acum, așa cum era în totul mânjit de păcat, istoria vieții sale se apropia de încheiere: “Pentru noi este drept”, suspină el, “căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut nici un rău”.
-750-
Acum nu mai exista nici o întrebare. Nu mai existau nici îndoieli, nici reproșuri. Când a fost condamnat pentru crimele sale, tâlharul ajunsese într-o stare de deznădejde și disperare; dar, lucru ciudat, acum au început să apară gânduri duioase. El își reaminti de tot ceea ce a auzit despre Domnul Hristos, cum Acesta i-a vindecat pe bolnavi și le-a iertat păcatele. El a auzit cuvintele acelora care credeau în Isus și-L urmau plângând. A văzut și a citit inscripția de deasupra capului Mântuitorului. I-a auzit pe trecători cum repetau aceste cuvinte, unii cu buzele îndurerate și tremurânde, alții în râs și batjocură. Duhul Sfânt îi lumină mintea și, puțin câte puțin, lanțul dovezilor se legă. În Domnul Isus, zdrobit, batjocorit și atârnând pe cruce, el a văzut pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Nădejdea era amestecată cu durerea în glasul său, când sufletul neajutorat și muribund se sprijini pe un Mântuitor care era pe moarte. “Doamne, adu-ți aminte de mine”, strigă el, “când vei veni în Împărăția Ta.”
Răspunsul veni imediat. Tonul era plăcut și melodios, cuvintele, pline de iubire, de compasiune și putere: “Adevărat îți spun astăzi, că vei fi cu Mine în Paradis”.
În decursul lungilor ore de agonie, la urechile Domnului Hristos au ajuns numai cuvinte de ocară și batjocură. Acum, când atârna pe cruce, sunetul râsetelor și al blestemelor mai ajungeau încă până la El. Cu inima plină de dor, El a fost atent să audă vreo expresie a credinței din partea ucenicilor Săi. Dar El a auzit numai cuvinte de jale: “Noi trăgeam nădejde că El este Acela, care a izbăvit pe Israel”. Cât de mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinței iubirii din partea tâlharului muribund! În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau și chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Lui, sărmanul tâlhar, pe pragul veșniciei, Îl numește Domn pe Isus. Mulți au fost gata să-L numească Domn atunci când făcea minuni sau după ce S-a ridicat din mormânt; dar nimeni altul, în afară de tâlharul pocăit, care a fost salvat în ceasul al unsprezecelea, nu L-a recunoscut atunci când, muribund, atârna pe cruce.
-751-
Cei care se aflau în jur au auzit cuvintele prin care tâlharul Îl numea pe Isus Hristos Domn. Tonul cu care vorbea omul pocăit le-a atras atenția. Aceia care se certaseră la piciorul crucii pentru hainele Domnului Hristos și trăseseră la sorți pentru cămașa Lui s-au oprit să asculte. Vocile lor aspre au amuțit. Cu respirația reținută, ei au privit la Hristos, așteptând răspunsul de pe buzele acelea muribunde.
În timp ce rostea cuvintele de făgăduință, norul cel negru ce părea că înconjoară crucea a fost străpuns de o lumină vie și strălucitoare. Pacea desăvârșită, care vine în urma acceptării lui Dumnezeu, a pus stăpânire pe tâlharul pocăit. Domnul Hristos, în umilința Sa, a fost proslăvit. El, care în ochii tuturor apărea ca un înfrânt, era un Biruitor. El a fost recunoscut ca Purtător de păcate. Oamenii puteau să-și exercite puterea asupra templului Său omenesc. Puteau să străpungă tâmplele Lui sfinte cu o coroană de spini. Puteau să-I smulgă hainele de pe El și să se certe pentru împărțirea lor. Dar nu-L puteau jefui de puterea de a ierta păcatele. Murind, El dădu mărturie despre divinitatea Sa și pentru slava Tatălui Său. Urechea Lui nu este obosită ca să nu ne poată auzi și nici brațul Său prea scurt ca să nu ne poată mântui. Este dreptul Lui împărătesc acela de a mântui în chip desăvârșit pe toți aceia care vin la Dumnezeu prin El.
“Îți spun astăzi, tu vei fi cu Mine în Paradis.” Domnul Hristos nu i-a făgăduit tâlharului că va fi cu El în Paradis în ziua aceea. Nici chiar El nu mergea în ziua aceea în Paradis. El a dormit în mormânt, iar în dimineața învierii a spus: “Nu M-am suit la Tatăl Meu.” (Ioan 20, 17.) Dar în ziua răstignirii, ziua aparentei înfrângeri și întunecimi, a fost dată făgăduința. “Astăzi”, pe când murea ca un răufăcător pe cruce, Domnul Hristos îl asigură pe bietul păcătos: “Tu vei fi cu Mine în Paradis”.
Tâlharii crucificați o dată cu Domnul Hristos au fost așezați “unul de o parte, iar altul de cealaltă parte, iar Domnul Hristos la mijloc”. Poziția Domnului Hristos între tâlhari trebuia să arate că El era cel mai mare criminal dintre cei trei. În acest fel s-au împlinit Scripturile: “A fost pus în numărul celor fărădelege.” (Isaia 53, 12.) Dar preoții n-au văzut însemnătatea deplină a actului lor. După cum Domnul Hristos, crucificat împreună cu tâlharii, a fost așezat în mijloc, tot astfel crucea Sa a fost așezată în mijlocul unei lumi care zace în păcat. Iar cuvintele de iertare, adresate tâlharului pocăit, au aprins o lumină care va străluci până la cele mai îndepărtate margini ale pământului.
-752-
Îngerii priveau cu uimire la iubirea nemărginită a Domnului Hristos, care, suferind cea mai grozavă agonie în corp și suflet, Se gândea numai la alții, încurajând sufletul pocăit să creadă. În umilința Sa, El, ca profet, Se adresase fiicelor Ierusalimului; ca Preot și Apărător, El mijlocise înaintea Tatălui pentru iertarea omorâtorilor Săi; ca Mântuitor iubitor, El iertase păcatele tâlharului pocăit.
Pe când Domnul Hristos Își rotea ochii peste mulțimea din jurul Său, o figură Îi atrase atenția. La piciorul crucii stătea mama Sa, sprijinită de ucenicul Ioan. Ea n-a putut suporta să rămână departe de Fiul său; și Ioan, știind că sfârșitul era aproape, a adus-o iarăși la cruce. În ceasul morții Sale, Domnul Hristos și-a adus aminte de mama Sa. Privind la fața ei lovită de durere și apoi la Ioan, El i-a spus: “Femeie, iată fiul tău”, apoi lui Ioan: “Iată mama ta!” Ioan a înțeles cuvintele Domnului Hristos și a primit însărcinarea. De îndată, a luat-o pe Maria la el acasă și din ceasul acela a avut grijă de ea cu multă duioșie. O, ce Mântuitor milostiv și iubitor! În mijlocul durerilor fizice și al chinurilor sufletești, El S-a gândit la mama Sa! Nu avea nici un ban cu care să Se îngrijească de nevoile ei; dar, pentru că Ioan Îl iubea din toată inima, El i-a încredințat-o pe mama Lui ca pe o comoară de preț. În acest fel, El i-a dat ei ceea ce avea cel mai mult nevoie — simpatia plină de gingășie a aceluia care o iubea, pentru că ea Îl iubea pe Isus. Primind-o ca pe o comoară de preț, Ioan a primit o mare binecuvântare. Ea a fost o amintire mereu prezentă a preaiubitului său Învățător.
Exemplul desăvârșit al iubirii filiale a Domnului Hristos strălucește cu putere neînfrântă prin negura veacurilor. Timp de aproape treizeci de ani, Domnul Hristos, prin munca Sa de toate zilele, ajutase la purtarea poverilor căminului. Și acum, chiar în clipa ultimei Sale agonii, n-a uitat să Se îngrijească de mama Sa văduvă și întristată. Același spirit va fi văzut în fiecare ucenic al Domnului nostru. Aceia care Îl urmează pe Domnul Hristos vor simți că este o parte a religiei lor aceea de a-i respecta și a-i îngriji pe părinții lor. Inima în care este cultivată iubirea Lui va oferi întotdeauna tatălui și mamei o îngrijire atentă și plină de o duioasă iubire.
Și acum, Domnul slavei era pe moarte, o jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc. În jertfirea prețioasei Sale vieți, Domnul Hristos nu era susținut de o bucurie a biruinței. Totul era un întuneric apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea și ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prințul celor ce au suferit; dar suferința Sa provenea din faptul că era conștient de răutatea păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb față de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească și cât de puțini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui. El știa că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară și vedea mulțimile pierind, deși aveau la îndemână un ajutor îmbelșugat.
-753-
Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor și garant al nostru, a fost așezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost așezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăția fiecărui urmaș al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale față de nelegiuire umpleau inima Fiului Său de groază. În toată viața Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării și iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăției ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea fața dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înțeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simțită.
Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porțile mormântului. Speranța nu-I înfățișa ieșirea din mormânt ca biruitor și nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărțirea Lor avea să fie veșnică. Domnul Hristos simțea groaza pe care avea s-o simtă păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, și care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar; aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.
Cu uimire, îngerii erau martori la agonia plină de disperare a Mântuitorului. Oștile cerului și-au acoperit fețele înaintea acestei scene îngrozitoare. Natura neînsuflețită și-a manifestat împreuna ei simțire cu batjocoritul și muribundul ei Autor. Soarele a refuzat să privească la această teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de la amiază luminau pământul, când, deodată, parcă cineva le-a luat. O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de înmormântare, a îmbrăcat crucea. “Și s-a făcut întuneric peste toată țara, până la ceasul al nouălea”. N-a avut loc nici o eclipsă și întunericul acesta n-a fost determinat de nici o altă cauză naturală; a fost atât de adânc, ca întunericul de la miezul nopții, fără lună și stele pe cer. Aceasta a fost o mărturie miraculoasă, pe care a dat-o Dumnezeu, pentru ca astfel credința generațiilor următoare să poată fi întărită.
În întunericul acela dens era ascunsă prezența lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său și Își ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu și îngerii Săi sfinți se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezența Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice ființă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Și în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezența Tatălui. El a călcat singur în teasc și din cei ce se găseau acolo nimeni n-a fost cu El.
-754-
Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său. Toți aceia care Îl văzuseră pe Hristos în suferința Sa au fost convinși de dumnezeirea Lui. Fața aceea, privită odată de oameni, avea să nu mai fie uitată. După cum fața lui Cain exprima vina sa ca ucigaș, tot astfel fața Domnului Hristos dovedea nevinovăția, liniștea și bunăvoința — chiar lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu voiau să ia seama la acest semn al cerului. În timpul lungilor ore ale agoniei Sale, Domnul Hristos fusese privit de către mulțimea batjocoritoare. Acum, El a fost ascuns cu milă de mantia lui Dumnezeu.
Tăcerea mormântului se părea că a căzut peste Golgota. O groază necunoscută a pus stăpânire pe mulțimea care era adunată în jurul crucii. Blestemele și batjocurile au încetat în mijlocul frazelor exprimate pe jumătate. Bărbați, femei și copii au căzut cu fața la pământ. Fulgere strălucitoare se iveau din când în când pe cer, luminând crucea și pe Răscumpărătorul crucificat. Preoții, conducătorii, cărturarii, cei ce-L crucificaseră și gloata, toți au socotit atunci că sosise timpul să-și primească răsplata. După câtva timp, cineva a șoptit cu spaimă că acum Hristos avea să coboare de pe cruce. Alții au început să caute bâjbâind, poticnindu-se, drumul spre cetate, bătându-se cu pumnii în piept și bocindu-se plini de teamă.
La ceasul al nouălea, întunericul s-a ridicat de deasupra mulțimii, dar mai acoperea încă pe Mântuitorul. Era un simbol al agoniei și groazei care apăsau asupra inimii Sale. Nici un ochi nu putea străpunge întunericul ce învăluia crucea și nimeni nu putea pătrunde întunericul adânc ce cuprindea sufletul în suferință al Domnului Hristos. Era ca și când fulgere mânioase erau aruncate asupra Lui în timp ce atârna pe cruce. Atunci, “Isus a strigat cu glas tare: ‘Eli, Eli, Lama Sabactani!’ … Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” În timp ce întunericul de afară se așezase asupra Mântuitorului, multe voci s-au auzit exclamând: “Mânia răzbunătoare a cerului este asupra Lui. Fulgerele mâniei lui Dumnezeu sunt aruncate asupra Lui, pentru că a pretins că este Fiul lui Dumnezeu”. Mulți dintre cei care au crezut în El au auzit strigătul Său disperat. Speranța i-a părăsit. Dacă Dumnezeu L-a uitat pe Domnul Hristos, în cine ar mai putea să se încreadă urmașii Săi?
Când întunericul s-a ridicat de pe duhul apăsat al Domnului Hristos, El și-a revenit, simțind suferința fizică, și a zis: “Mi-e sete!” Unul dintre soldații romani, mișcat și plin de milă la vederea buzelor Lui arse, a luat un burete, l-a înfipt într-o nuia de isop și, înmuindu-l într-un vas cu oțet, I l-a oferit Domnului Hristos. Dar preoții își băteau joc de suferințele Lui. Când întunericul a acoperit pământul, ei s-au înspăimântat; când groaza lor s-a mai risipit, i-a apucat din nou temerea că Hristos avea să le scape. Ei au interpretat greșit cuvintele Lui: “Eli, Eli, Lama Sabactani”. Cu dispreț înverșunat și scârbă, ei au spus: “Iată, cheamă pe Ilie”. Au respins ultima ocazie pe care au avut-o de a-I ușura suferințele. “Lăsați să vedem dacă va veni Ilie să-L pogoare de pe cruce!”
-755-
Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau țintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Și toate suferințele îndurate — picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile și picioarele Sale, chinurile care au zguduit ființa Sa și durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl și-a ascuns fața de El — vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimțit să poarte această povară a vinovăției; pentru tine El a nimicit împărăția morții și a deschis porțile Paradisului. El, care a liniștit valurile furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care a făcut pe demoni să tremure și boala să înceteze, El, care a deschis ochii orbilor și care a chemat pe morți la viață, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce și a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecății divine și, pentru tine, S-a făcut păcat.
-756-
Tăcuți, privitorii urmăreau sfârșitul acestei scene îngrozitoare. Soarele strălucea, dar crucea era încă învăluită în întuneric. Preoții și conducătorii priveau spre Ierusalim și iată că norul cel des se așezase deasupra orașului și a câmpiei Iudeii. Soarele Neprihănirii, Lumina lumii, Își retrăgea razele de la Ierusalimul care fusese cândva un oraș favorit. Fulgerele înspăimântătoare ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetății blestemate.
Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii și, în tonuri clare, asemenea unei trâmbițe ce părea să răsune prin toată creațiunea, Domnul Isus a strigat: “S-a sfârșit!” “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” O lumină a înconjurat crucea și fața Mântuitorului strălucea ca lumina soarelui. Apoi El și-a plecat capul pe piept și a murit.
În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparență uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omenești. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. El cunoștea caracterul Tatălui Său, înțelegea dreptatea, mila și marea Sa iubire. Prin credință, El Se baza pe Acela pe care totdeauna L-a ascultat cu bucurie. Și, în supunere, El S-a încredințat pe Sine lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său L-a părăsit. Prin credință, Domnul Hristos a fost biruitor.
Niciodată până atunci pământul nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulțimea stătea ca paralizată și privea la Mântuitorul cu respirația întretăiată. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului și un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiți și trântiți la pământ. A avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie și panică. Stânci s-au desprins din munții din împrejurimi, prăvălindu-se și sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte s-au deschis și morții au fost aruncați afară din locurile lor. Creațiunea părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoții, conducătorii, soldații, cei ce L-au omorât și gloata, muți de groază, zăceau cu fața la pământ.
Când strigătul “S-a sfârșit” a ieșit de pe buzele Domnului Hristos, preoții oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentând pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie junghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase și pline de însemnătate, preotul stătea cu cuțitul ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie și să tremure; căci Domnul Însuși Se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută, permițând mulțimii să privească un loc ce era odată plin de prezența lui Dumnezeu. În acest loc sălășluia șechina. Aici și-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra milostivitorului. Nimeni, în afară de marele preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care despărțea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispășire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt.
-757-
Totul este cuprins de groază și confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima; dar cuțitul cade din mâna sa fără putere și mielul scapă. Tipul întâlnește antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta sfintelor este liber. Se pregătește o cale nouă și vie pentru toți. Nu mai era deloc nevoie ca toți cei păcătoși și întristați să aștepte venirea marelui preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot și apărător în curțile cerești. Era ca și când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele și darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: “Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. “Cu însuși sângele Său”, “El a intrat în Locul Preasfânt … după ce a căpătat o răscumpărare veșnică.” (Evrei 10, 7; 9, 12.)