Viața Lui Isus -Ziua- 03

Capitolul 3 — “Împlinirea vremii”

“Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său … ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” (Galateni 4, 4.5.)

Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată făgăduința, Adam și Eva așteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei au primit cu mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinței a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduința a fost repetată prin patriarhi și profeți, păstrând vie nădejdea arătării Sale; și, cu toate acestea, El nu a venit. Profeția lui Daniel descoperea timpul venirii Sale, dar nu toți au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unul după altul; glasurile proorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra lui Israel și mulți erau gata să zică: “Zilele se lungesc și toate vedeniile rămân neîmplinite.” (Ezechiel 12, 22.)

-32-

Dar, ca și stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă și nici întârziere. Prin simbolurile marii întunecimi și ale cuptorului fumegând, Dumnezeu îi descoperise lui Avraam robia lui Israel în Egipt și declarase că timpul rămânerii lui va fi de patru sute de ani. “Pe urmă”, zise El, “va ieși de acolo cu mari bogății.” (Geneza 15, 14.) Împotriva acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al lui Faraon. “Tocmai în ziua aceea”, rânduită de făgăduința lui Dumnezeu, “toate oștirile Domnului au ieșit din țara Egiptului.” (Exod 12, 41.) Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Isus S-a născut în Betleem.

“Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Providența divină îndrumase mișcările națiunilor, precum și torentul pasiunilor și influenței omenești, până când lumea era gata pentru venirea Mântuitorului. Națiunile erau unite sub o singură cârmuire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară. Iudeii, împrăștiați în toate țările, se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se întorceau în locurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre venirea Mântuitorului.

În vremea aceea, sistemele religioase ale păgânismului își pierdeau influența asupra poporului. Oamenii erau sătui de mituri și de ceremonii fastuoase, dar deșarte. Ei tânjeau după o religie care să le mulțumească inima. Atunci când lumina adevărului părea că dispăruse dintre oameni, existau totuși suflete care căutau lumină și care erau pline de griji și întristare. Ele însetau după o cunoaștere a viului Dumnezeu, după asigurarea în ce privește viața de dincolo de mormânt.

Deoarece iudeii se despărțiseră de Dumnezeu, credința se întunecase și speranța aproape încetase de a mai lumina viitorul. Cuvintele proorocilor erau neînțelese. Pentru mulțimi de oameni, moartea era o taină îngrozitoare; dincolo de ea — nesiguranță și întuneric. Nu numai plânsetul amar al mamelor din Betleem a ajuns la profet prin veacuri, ci și strigătul din inima imensă a omenirii — glasul auzit în Rama, “plângere și bocet mult: Rahela își jelea copiii și nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.” (Matei 2, 18.) În “ținutul umbrelor și al morții”, oamenii ședeau nemângâiați. Cu ochii plini de dor așteptau venirea Eliberatorului, când întunericul avea să fie înlăturat și taina viitorului să fie limpezită.

-33-

În afara națiunii iudaice, au existat bărbați care au prevestit ivirea unui învățător dumnezeiesc. Oamenii aceștia cercetau adevărul și lor le-a fost împărtășit Spiritul Inspirației divine. Unul după altul, ca stelele pe cerul întunecat, s-au ridicat asemenea învățători. Cuvintele lor profetice aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintre neamuri.

De sute de ani, Biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atunci vorbită de toți în întreg Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiți pretutindeni și așteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură, împărtășită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni, erau și oameni care înțelegeau mai bine profețiile biblice cu privire la Mesia decât învățătorii lui Israel. Erau unii care aveau speranța în venirea Sa ca eliberator de sub robia păcatului. Filozofii timpului se străduiau să pătrundă tainele din învățătura și ritualurile iudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind menținerea separării dintre ei și celelalte națiuni, ei nu erau dispuși să împărtășească și altora cunoștința pe care încă o aveau cu privire la serviciile simbolice. Adevăratul Tălmăcitor trebuia să vină. Acela, pe care toate aceste reprezentări Îl simbolizau, trebuia să explice însemnătatea lor.

-34-

Prin natură, prin tipuri și simboluri, prin patriarhi și profeți, Dumnezeu vorbise lumii. Trebuia ca învățăturile să fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul Său trebuia să fie auzit în templul Său. Hristos trebuia să vină și să exprime cuvinte care să fie înțelese cât se poate de limpede și pe deplin. El, autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava învățăturilor omenești, care îl făceau fără nici un efect. Principiile guvernării lui Dumnezeu și planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite. Învățăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în fața oamenilor.

Printre iudei, se aflau totuși suflete statornice, urmași ai aceluiași neam sfânt prin care fusese păstrată cunoașterea de Dumnezeu. Aceștia așteptau încă nădejdea făgăduinței făcute strămoșilor. Ei își întăreau credința, cercetând asigurarea dată prin Moise: “Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune.” (Faptele Apostolilor 3, 22.) De asemenea, ei citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe Acela care avea “să aducă vești bune celor nenorociți”, “să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor slobozenia” și să vestească “un an de îndurare al Domnului.” (Isaia 61, 1.2.) Ei citeau cum El “va așeza dreptatea pe pământ”, cum “ostroavele vor nădăjdui în legea Lui”, cum “neamuri vor umbla în lumina ta, și împărați în strălucirea razelor tale.” (Isaia 42, 4; 60, 3.)

Cuvintele rostite de Iacov înainte de a muri i-au umplut de nădejde: “Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Silo”. (Geneza 49, 10.) Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape. Profeția lui Daniel descria gloria domniei Sale peste o împărăție care trebuia să urmeze după toate împărățiile pământești; și profetul spunea: “Ea însăși va dăinui veșnic.” (Daniel 2, 44.) În timp ce puțini înțelegeau natura misiunii lui Hristos, exista o nădejde larg răspândită că va veni un prinț puternic, care avea să-și stabilească împărăția în Israel și să fie eliberatorul națiunilor.

Împlinirea vremii venise. Omenirea, decăzând tot mai mult în decursul veacurilor de neascultare, striga după venirea Mântuitorului. Satana se străduia să adâncească și să facă de netrecut prăpastia dintre pământ și cer. Prin neadevărurile lui, el îi încurajase pe oameni la păcat. Intenția lui era de a face să înceteze răbdarea lui Dumnezeu și de a stinge iubirea Sa față de om, așa încât El să abandoneze lumea, lăsând-o sub jurisdicția satanică.

-35-

Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoașterea despre Dumnezeu, să le abată atenția de la templul lui Dumnezeu și astfel să-și statornicească propria împărăție. Lupta lui pentru supremație păruse a fi aproape încununată de succes. Este adevărat că în fiecare generație Dumnezeu a avut reprezentanții Săi. Chiar și între păgâni erau persoane prin care Hristos lucra pentru ridicarea oamenilor din mocirla păcatului, din starea lor decăzută. Dar oamenii aceștia erau disprețuiți și urâți. Mulți dintre ei au suferit o moarte violentă. Umbra întunecată pe care Satana o aruncase asupra lumii devenea din ce în ce mai adâncă și tot mai adâncă.

Prin păgânism, Satana, timp de veacuri, îi îndepărtase pe oameni de la Dumnezeu, dar biruința lui cea mare o câștigă prin pervertirea credinței lui Israel. Contemplându-și propriile idei și închinându-se la ele, păgânii pierduseră cunoașterea de Dumnezeu și deveniseră tot mai corupți. Tot astfel s-au petrecut lucrurile și cu Israel. Principiul că omul se poate mântui prin faptele sale stă la baza oricărei religii păgâne; principiul acesta devenise acum și principiul religiei iudaice. Satana inspirase acest principiu. Oriunde se păstrează acest principiu, oamenii nu mai au nici o piedică în fața păcatului.

-36-

Solia mântuirii se vestește oamenilor prin ființe omenești. Dar iudeii căutaseră să monopolizeze adevărul, care este viața veșnică. Ei îngrămădiseră mana vie, și aceasta se stricase. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa și au înșelat lumea prin contrafacerea Evangheliei. Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii și au devenit agenți ai lui Satana pentru distrugerea ei.

Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul și temelia adevărului deveniseră reprezentanții lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greșit caracterul lui Dumnezeu și să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran. Chiar și preoții care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca niște actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuși Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea și de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desființat.

Înșelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferință și mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupți, uciși și pierduți. Ei își aleseseră un conducător care i-a pus în lanțuri la carul lui. Deznădăjduiți și înșelați, ei își continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veșnică — spre o moarte în care nu mai este speranță de viață, spre o noapte în care nu mai apare dimineața. Agenții satanici intraseră în oameni. Trupul ființelor omenești, făcut pentru a fi un locaș al lui Dumnezeu, devenise un locaș al demonilor. Simțurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influențate de agenți supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Fețele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedați. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce priveliște pentru Infinita Puritate!

-37-

Păcatul devenise o știință, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea își înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmășia omului era foarte puternică împotriva cerului. S-a demonstrat în fața universului că, despărțită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălțată. Un nou element de viață și putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea.

Cu mare interes, lumile necăzute așteptau să vadă cum Iehova Se ridică și-i nimicește pe locuitorii pământului. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-și pună în aplicare planul de a-și asigura supunerea ființelor cerești. El declarase că principiile de guvernare ale lui Dumnezeu făceau imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi pretins că acuzațiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui Dumnezeu și să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, în loc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deși corupția și provocarea se puteau vedea pretutindeni pe acest pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. În orice generație și în orice clipă se manifestase iubirea lui Dumnezeu față de neamul omenesc decăzut. În pofida răutății oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Și când a venit împlinirea vremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător, care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când Planul de Mântuire nu avea să fie împlinit.

Satana jubila pentru că reușise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Însă atunci a venit Isus să refacă în om chipul Creatorului său. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voința omului. El a venit să ne ridice din țărână, să refacă, după modelul caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru stricat și să-l înfrumusețeze cu propria Sa glorie.