Dragi prieteni,
mulțumită puterii și dragostei lui Dumnezeu am ajuns la finalul primei probe de lectură a celor noua volume a Mărturiilor pentru comunitate. Vă mulțumim că ați fost alături de noi. Dorința de a fi în prezența mantuitorului nostru e mai presus de toate și vă invităm pentru o perioadă de trei luni să citiți impreună cu noi Viața Lui Isus sau Hristos Lumina Lumii. În luna august vom începe din nou citirea Mărturiilor pentru Comunitate in mai multe limbi. Administratorii și coloboratorii proiectului de redeșteptare continue sa lucreze la dezvoltarea altor web-situri in alte limbi ca și alte țări să bineficieze de aceasta frumoasa binecuvântare. Dacă acest proiect este o binecuvântare pentru dumneavoastră va rugăm să transmite-ți și prietenilor dumneavoastră acest frumos plan. Dacă doriți să colaborați cu noi contactați-ne la [email protected]
Capitolul 1 — “Dumnezeu cu noi”
“Îi vor pune numele Emanuel … Dumnezeu cu noi.” “Lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu” se vede “pe fața lui Isus Hristos”. Din zilele veșniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl; El era “chipul lui Dumnezeu”, chipul măreției și maiestății Sale, “strălucirea slavei Lui”. Și tocmai pentru a manifesta această slavă a venit El în lumea noastră. Pe acest pământ întunecat de păcat, El a venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi “Dumnezeu cu noi”. De aceea, despre El s-a profetizat că “Îi vor pune numele Emanuel”.
Venind să locuiască aici, cu noi, Isus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât și îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu — gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În rugăciunea Sa pentru ucenicii Săi, El spunea: “Le-am făcut cunoscut Numele Tău” — “plin de îndurare și milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate și adevăr” — “ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei”. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pe pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească și care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârșite. Atât cei răscumpărați, cât și ființele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos știința și cântecul lor. Se va vedea că slava ce strălucește pe fața lui Isus este slava iubirii ce se jertfește pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunță la sine este legea vieții pentru pământ și pentru cer; că iubirea care “nu caută folosul său” își are izvorul în inima lui Dumnezeu și că în Cel blând și smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuiește în lumina de care nici un om nu se poate apropia.
-20-
La început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate lucrările creațiunii. Hristos a fost Acela care a întins cerurile și a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a așezat lumile în spațiu și a modelat florile câmpului. “El întărește munții prin tăria Lui.” “A Lui este marea, El a făcut-o.” (Psalmii 65, 6; 95, 5.) El a fost cel care a umplut pământul cu frumusețe și văzduhul cu cântece. Și pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh și cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui.
Cu toate că păcatul a mânjit opera desăvârșită a lui Dumnezeu, inscripția încă rămâne. Chiar și acum toate lucrurile create proclamă gloria Celui Preaînalt. Nu este nimic, afară de sufletul egoist al omului, care să trăiască pentru sine. Nici o pasăre care spintecă văzduhul, nici un animal care se mișcă pe pământ nu slujește decât pentru binele altuia. Nu este nici o frunză a pădurii ori firicel firav de iarbă care să nu aibă de făcut o lucrare. Fiecare copac, arbust și frunză pulsează acel element al vieții fără de care nici omul, nici animalele n-ar putea trăi; iar omul și animalele, la rândul lor, slujesc viețuirii copacului, arbustului și frunzei. Florile își răspândesc parfumul și își expun frumusețea pentru fericirea omenirii. Soarele își revarsă lumina spre a înveseli nenumăratele lumi. Oceanul, el însuși sursa tuturor izvoarelor și fântânilor noastre, primește torentele de apă de pe întregul pământ, dar primește ca să dea. Aburii care se ridică din adâncul său se transformă și cad în ploi pentru a uda pământul, făcându-l să încolțească și să odrăslească.
-21-
Îngerii slavei se bucură atunci când oferă dragostea și grija lor neobosită ființelor căzute și nesfinte. Ființele cerești apelează stăruitor la inima oamenilor; ele aduc acestei lumi întunecate lumină din curțile de sus și, printr-o slujire stăruitoare și plină de iubire, mișcă sufletul omului, pentru a-l aduce pe cel pierdut în comuniune cu Hristos, legătură care este chiar mai intimă decât cea pe care ele însele o pot cunoaște.
Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârșite, noi Îl vedem pe Dumnezeu în Isus. Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. “Nu fac nimic de la Mine Însumi”, zice Hristos. “Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine și Eu trăiesc prin Tatăl.” “Eu nu caut slava Mea”, ci slava Celui ce M-a trimis. (Ioan 8, 28; 6, 57; 8, 50; 7, 18.) În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieții pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot așa procedează El și în curțile cerești, în slujirea Sa pentru toate ființele create: prin Fiul iubit, viața Tatălui se revarsă peste toți și tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă și de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Și astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieții.
Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naștere prin înălțarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câștige controlul asupra ființelor cerești, să le despartă de Creatorul lor și să le câștige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorința de înălțare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înșelat el pe îngeri. Tot așa i-a înșelat și pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu și să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și de o extraordinară măreție, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever și neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, și bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
-22-
Pământul s-a întunecat din cauza înțelegerii greșite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înșelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forță. Exercitarea forței este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El dorește numai o slujire din iubire, și iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câștigată prin forță sau autoritate. Numai prin iubire se trezește iubirea. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Ființă din tot universul. Numai Acela care cunoștea înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară “Soarele neprihănirii, și tămăduirea va fi sub aripile Lui.” (Maleahi 4, 2.)
Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan formulat după căderea lui Adam. A fost o descoperire a “tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri.” (Romani 16, 25.) A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea înșelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia ființă, dar i-a prevăzut existența și a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situație. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât Se hotărî să dea pe unicul Său Fiu, “pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3, 16.)
Lucifer zisese: “Îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu … voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14, 13.14.) Dar Hristos, deși “avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Filipeni 2, 6.7.)
Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Isus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească și închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea înapoi sceptrul în mâinile Tatălui și să coboare de pe tronul universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinși de întuneric și viață celor ce pier.
-23-
Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificație tainică s-a auzit în cer, de la tronul lui Dumnezeu: “Iată, Eu vin”. “Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup…. Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10, 5-7.) În aceste cuvinte, se anunță împlinirea scopului ce fusese ascuns din veacuri veșnice. Hristos era gata să vină în lumea noastră și să Se întrupeze. El zicea: “Tu Mi-ai pregătit un trup”. Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenței Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi nimiciți, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc — slava invizibilă în chip omenesc, vizibil.
Această țintă măreață fusese prefigurată prin tipuri și simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiș neînsemnat, ce aparent n-avea nici o atracție. Acesta însă cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător și-a ascuns slava într-o înfățișare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi și să trăiască. Tot așa, în stâlpul de nor ziua și în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, comunicând cu Israel, le descoperea oamenilor voința Sa și le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită și maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiți s-o poată privi. În același mod Hristos urma să vină în “trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3, 21), “făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El n-avea nici o frumusețe ca ei să-L dorească; și totuși El era Dumnezeu întrupat, Lumina cerului și a pământului. Slava Sa era învăluită, măreția și maiestatea Sa erau ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristați și ispitiți.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: “Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8) și El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenței Sale a fost cu ei. Tot așa Hristos și-a așezat sălașul în mijlocul taberei noastre omenești. El și-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa divină. “Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1, 14.)
-24-
De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, știm că Dumnezeu cunoaște încercările noastre și are compasiune pentru noi în suferințele noastre. Fiecare fiu și fiică a lui Adam poate înțelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoșilor. Deoarece în fiecare învățătură despre har, în fiecare făgăduință a bucuriei, în fiecare acțiune a iubirii, în fiecare atracție divină prezentată în viața Mântuitorului pe pământ, noi vedem pe “Dumnezeu cu noi”.
Satana înfățișează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susține că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noștri părinți, cu toate nenorocirile care au rezultat, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinței și al morții. Isus a trebuit să demaște această înșelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră și a trecut prin experiențele noastre. “Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile.” (Evrei 2, 17.) Dacă noi am avea de suportat ceva ce Isus n-a îndurat atunci, în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Isus “în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” (Evrei 4, 15.) El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuși. Și El n-a exercitat în folosul Său nici o putere care să nu ne fie și nouă oferită în dar. Ca om, El a înfruntat ispita și a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 8.) În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine și vindecând pe toți cei chinuiți de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu și natura slujirii Sale. Viața Sa dovedește că este cu putință ca și noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.
Prin natura Sa omenească, Hristos a venit în legătură cu omenirea; prin divinitatea Sa, El stăpânește pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: “EU SUNT CEL CE SUNT”…. “Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‘Cel ce se numește EU SUNT m-a trimis la voi.’” (Exod 3, 14.) Aceasta a fost garanția eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit “asemenea oamenilor”, El Însuși a declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem, blândul și umilul Mântuitor, este Dumnezeu “arătat în trup.” (1 Timotei 3, 16.) Și nouă ne zice: “EU SUNT Păstorul cel bun”. “EU SUNT Pâinea vie”. “EU SUNT calea, adevărul și viața”. “Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ.” (Ioan 10, 11; 6, 51; 14, 6; Matei 28, 18.) EU SUNT chezășia fiecărei făgăduințe. EU SUNT; nu te teme. “Dumnezeu cu noi” este garanția eliberării noastre din păcat, asigurarea puterii noastre de a asculta de legea cerului.
-25-
Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a dat pe față un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât încă și mai jos pe cărarea umilinței. “La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 8.) După cum marele preot punea la o parte strălucitoarele sale veșminte preoțești și slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obișnuit, tot așa și Hristos a luat înfățișarea de serv și a adus sacrificiul, El Însuși fiind preotul și tot El fiind și jertfa. “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El.” (Isaia 53, 5.)
Hristos a fost tratat așa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi tratați așa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptățiți prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viața care era a Lui. “Prin rănile Lui suntem tămăduiți.”
Prin viața și moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile produse de păcat. Scopul lui Satana era de a produce o despărțire veșnică între Dumnezeu și om; însă în Hristos ajungem mult mai strâns uniți cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veșnicie. “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu.” (Ioan 3, 16.) El L-a dat nu numai ca să poarte păcatele noastre și să moară ca sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferit neamului omenesc decăzut. Ca să ne asigure de planul Său imutabil de pace, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină membru al familiei omenești și să păstreze pentru totdeauna natura Sa omenească. Aceasta era garanția că Dumnezeu Își va împlini Cuvântul. “Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui.” Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său și a dus-o în cerul preaînalt. “Fiul omului” este Cel care are parte la tronul universului. “Fiul omului” este Acela pe care-L vor numi: “Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9, 6.) EU SUNT este Mijlocitorul între Dumnezeu și neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. El, care este “sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”, nu Se rușinează să ne numească frați. (Evrei 7, 26; 2, 11.) În Hristos, familia pământească și familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc și neamul omenesc este strâns la sânul Iubirii Infinite.
-26-
Dumnezeu zice despre poporul Său: “Căci ei sunt pietrele cununii împărătești, care vor străluci în țara Sa! O, cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoși!” (Zaharia 9, 16.17.) Măreția celor răscumpărați va fi o mărturie veșnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta “în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi, în Hristos Isus”, “pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.” (Efeseni, 2, 7; 3, 10.11.)
Prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos se recunoaște justețea guvernării lui Dumnezeu. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca fiind Dumnezeul iubirii. Acuzațiile lui Satana sunt respinse și caracterul său demascat. Niciodată rebeliunea nu se mai poate declanșa. Niciodată păcatul nu mai poate pătrunde iarăși în univers. Pentru veacurile veșnice, toți sunt asigurați împotriva apostaziei. Prin jertfirea de sine a iubirii, locuitorii pământului și ai cerului sunt legați de Creatorul lor cu legăturile unirii indisolubile.
Lucrarea de mântuire va fi desăvârșită. În locul unde păcatul s-a înmulțit, harul lui Dumnezeu se înmulțește și mai mult. Pământul însuși, chiar locul acela pe care Satana îl pretinde a fi al lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci și făcut să strălucească de slavă. Mica noastră lume, devenită sub blestemul păcatului singura pată neagră în măreața Sa creațiune, va fi onorată mai mult decât toate celelalte lumi din universul lui Dumnezeu. Aici, unde Fiul lui Dumnezeu a sălășluit în corp omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferit și a murit — aici, când El va face toate lucrurile noi, cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii și “El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” (Apocalipsa 21, 3.) Iar prin veacurile nesfârșite, când cei răscumpărați vor umbla în lumina Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare.