„Principiile cuprinse în acest Protest celebru… constituie însăşi esenţa protestantismului. Acest Protest se declară împotriva a două abuzuri ale omului în materie de credinţă. Primul este amestecul puterii civile, iar al doilea este autoritatea arbitrară a bisericii. În locul acestor abuzuri, protestantismul aşază puterea conştiinţei mai presus de autoritatea civilă, şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, mai presus de biserica vizibilă. În primul rând, protestantismul respinge amestecul puterii civile în lucrurile sfinte şi declară, ca şi profeţii şi apostolii: «Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» [Faptele 5:29]. În prezenţa coroanei lui Carol al V-lea, el înalţă coroana lui Iisus Hristos. Însă merge şi mai departe, stabilind principiul că orice învăţătură omenească trebuie subordonată Cuvântului lui Dumnezeu” (Idem, vol. 13, cap. 6). În plus, protestatarii îşi afirmau dreptul de a-şi exprima liber convingerile cu privire la adevăr. Ei nu voiau numai să creadă şi să asculte, ci să şi predice ceea ce prezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi negau dreptul preoţilor sau al magistraţilor de a se amesteca. Astfel, Protestul din Speier a fost o mărturie solemnă împotriva intoleranţei religioase şi o revendicare a dreptului tuturor oamenilor de a se închina lui Dumnezeu după îndemnurile propriei conştiinţe.
Declaraţia fusese făcută. Fusese scrisă în memoria a mii de oameni şi înregistrată în cărţile cerului, de unde niciun efort omenesc nu poate să o şteargă. Întreaga Germanie evanghelică a adoptat Protestul ca o expresie a credinţei ei. Pretutindeni, oamenii vedeau în această declaraţie speranţa unei ere noi şi mai bune. Unul dintre principi le-a spus protestanţilor din Speier: „Cel Atotputernic, Acela care v-a dat harul să daţi mărturie energic, liber şi fără teamă, să vă ţină în această statornicie creştină până în ziua veşniciei” (Idem, vol. 13, cap. 6).
Dacă reformatorii, după ce obţinuseră un oarecare succes, ar fi fost de acord să încetinească lucrarea pentru a câştiga favoarea lumii, ar fi fost nesinceri faţă de Dumnezeu şi faţă de ei înşişi şi astfel ar fi cauzat distrugerea Reformei însăşi. Experienţa acestor nobili reformatori conţine o lecţie pentru toate secolele viitoare. Modul lui Satana de acţiune împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său nu s-a schimbat; tot atât de mult ca în secolul al XVI-lea, el se opune şi astăzi ca Scripturile să fie călăuza vieţii. În timpul nostru, oamenii au deviat de la doctrinele şi învăţăturile lor şi este nevoie de o reîntoarcere la marele principiu protestant – Biblia, şi numai Biblia, ca regulă a credinţei şi datoriei.
-167-
Satana acţionează neîntrerupt, prin toate mijloacele de care dispune, ca să distrugă libertatea religioasă. Puterea anticreştină pe care au respins-o protestatarii din Speier caută cu o energie reînnoită să-şi recâştige supremaţia pierdută. Acelaşi ataşament ferm faţă de Cuvântul lui Dumnezeu manifestat în acea criză a Reformei este singura speranţă pentru reforma din zilele noastre. Pentru protestanţi au apărut semne ale pericolului, dar erau, de asemenea, semne că mâna divină se întinsese să-i ocrotească pe cei credincioşi. Cam în acest timp, „Melanchthon îl conducea în grabă pe străzile din Speier pe prietenul lui, Simon Grynaeus, spre Rin, zorindu-l să traverseze fluviul. Acesta era mirat de o aşa mare grabă. «Un bătrân cu aer solemn şi grav, dar pe care nu-l cunosc», i-a spus Melanchthon, «mi s-a arătat şi mi-a spus că dintr-o clipă în alta, funcţionarii justiţiei vor fi trimişi de Ferdinand să-l aresteze pe Grynaeus.»” În decursul aceleiaşi zile, Grynaeus se scandalizase din cauza unei predici a lui Faber, un doctor (în teologie) catolic renumit. La încheiere, l-a mustrat pentru că apărase „anumite erori detestabile”. „Faber şi-a ascuns mânia, dar imediat s-a dus la rege, de la care a obţinut un ordin împotriva profesorului incomod de la Heidelberg. Melanchthon nu se îndoia că Dumnezeu îi salvase prietenul, trimiţând unul dintre sfinţii Săi îngeri să-l avertizeze. „A aşteptat nemişcat pe malul Rinului, până când apele fluviului l-au salvat pe Grynaeus de persecutorii lui. «În sfârşit», a strigat Melanchthon când l-a văzut pe malul celălalt, «în sfârşit este smuls din fălcile crude ale acelora care sunt setoşi de sânge nevinovat.» Când s-a întors acasă, Melanchthon a fost informat că, în căutarea lui Grynaeus, ofiţerii i-au scotocit casa de sus până jos” (Idem, vol. 13, cap. 6).
Reforma însă urma să fie pusă şi mai mult în evidenţă înaintea mai-marilor pământului. Regele Ferdinand refuzase audierea principilor evanghelici, dar acestora urma să li se ofere o altă ocazie să-şi prezinte cauza înaintea împăratului şi a adunării demnitarilor bisericii şi ai statului. Pentru a linişti neînţelegerile care tulburau imperiul, Carol al V-lea, în anul următor declaraţiei solemne de la Speier, a convocat o Dietă la Augsburg, făcându-şi cunoscută in- tenţia de a o prezida personal. Acolo au fost invitaţi şi conducătorii protestanţilor.
-168-
Reforma era ameninţată de mari pericole. Dar apărătorii ei I-au încredinţat lui Dumnezeu cauza lor şi s-au hotărât să stea fermi de partea Evangheliei. Electorul de Saxonia a fost sfătuit de consilierii lui să nu se ducă la Dietă. Ei i-au spus că împăratul a cerut participarea principilor pentru a-i atrage într-o cursă. „Nu înseamnă să rişti totul mergând să te închizi între zidurile unui oraş cu un duşman puternic?” Dar alţii declarau cu nobleţe: „Prinţii să fie curajoşi, cauza lui Dumnezeu va fi salvată.” „Dumnezeu este credincios, El nu ne va părăsi”, spunea Luther (Idem, vol. 14, cap. 2). Prinţul elector a plecat împreună cu suita sa la Augsburg. Toţi îşi dădeau seama de pericolele care-l ameninţau şi mulţi mergeau cu faţa întunecată şi cu inima tulburată. Dar Luther, care i-a însoţit până la Coburg, le-a înviorat credinţa slăbită, cântând imnul scris în timpul călătoriei: „Cetate tare-i Dumnezeu”. Multe presimţiri sumbre au fost alungate, multe inimi apăsate au fost uşurate la sunetul melodiei inspiratoare. Principii reformaţi se hotărâseră să pregătească o declaraţie care să conţină convingerile lor într-o formă sistematică şi cu dovezi din Scriptură, ca s-o prezinte Dietei, iar sarcina pregătirii ei le-a fost încredinţată lui Luther, Melanchthon şi colaboratorilor lor. Această Mărturisire de credinţă a fost acceptată de protestanţi ca o expunere a credinţei lor şi s-au întrunit să semneze acest document important. Era un timp solemn şi critic. Reformatorii doreau să nu fie amestecată cauza lor cu problemele politice. Ei erau de părere că Reforma nu trebuie să exercite nicio altă influenţă decât aceea care izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu. Când prinţii creştini s-au apropiat să semneze Mărturisirea de credinţă, Melanchthon a intervenit, spunând: „Misiunea de a propune aceste lucruri le revine teologilor şi pastorilor. Pentru alte chestiuni, să le lăsăm celor cu putere autoritatea de a se pronunţa.” „Ferească Dumnezeu”, a răspuns Johann de Saxonia, „să mă excludeţi. Sunt hotărât să fac ce este drept, fără să mă îngrijorez de coroana mea. Vreau să-L mărturisesc pe Domnul. Pălăria mea de elector şi mantia de hermină nu-mi sunt atât de scumpe cum îmi este crucea lui Iisus Hristos.” Spunând acestea, şi-a pus semnătura. Când a luat pana, un alt prinţ a spus: „Dacă onoarea lui Iisus Hristos, Domnul meu, o cere, sunt gata… să renunţ la bunurile mele şi chiar la viaţă.” „Mai degrabă voi renunţa la statele mele şi la supuşii mei; mai degrabă voi părăsi ţara părinţilor mei cu toiagul în mână”, a continuat el, „decât să primesc o altă învăţătură, decât aceea care este cuprinsă în această Mărturisire” (Idem, vol. 14, cap. 6).
-169-
Atât de mare era credinţa şi îndrăzneala acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu!
Timpul stabilit pentru a se înfăţişa înaintea împăratului a sosit. Carol al V-lea, stând pe tronul său, înconjurat de electori şi prinţi, le-a acordat audienţă reformatorilor protestanţi. A fost citită Mărturisirea lor de credinţă. În acea augustă adunare au fost clar prezentate adevărurile Evangheliei şi au fost expuse erorile bisericii papale. Pe drept cuvânt, ziua aceea a fost declarată „ziua cea mai mare a Reformei şi una dintre cele mai glorioase din istoria creştinătăţii şi a omenirii” (Idem, vol. 14, cap. 7).
Trecuseră doar câţiva ani de când călugărul din Wittenberg stătuse singur la Worms, în faţa consiliului naţional. Acum, în locul lui stăteau cei mai nobili şi mai puternici principi ai imperiului. Lui Luther îi fusese interzis să apară la Augsburg, dar fusese prezent prin cuvintele şi prin rugăciunile lui. „Sunt peste măsură de bucuros”, scria el, „că am trăit până în ceasul acesta, în care Hristos a fost înălţat în mod public de martori atât de iluştri şi într-o adunare atât de măreaţă” (Idem, vol. 14, cap. 7). Astfel s-a împlinit ce zice Scriptura: „Voi vorbi despre învăţăturile Tale înaintea împăraţilor” (Psalmii 119:46).
În zilele lui Pavel, Evanghelia pentru care el fusese întemniţat a fost dusă în acelaşi fel înaintea prinţilor şi nobililor cetăţii imperiale. Tot astfel, cu această ocazie, ceea ce împăratul interzisese să se predice de la amvon a fost vestit din palat. Ceea ce mulţi au considerat ca nepotrivit chiar pentru slugi să asculte a fost auzit cu uimire de către stăpânii şi demnitarii imperiului. Regi şi oameni mari formau auditoriul, prinţii încoronaţi erau predicatorii, iar predica era adevărul împărătesc al lui Dumnezeu. „Din timpul apostolilor”, spunea un scriitor, „n-a fost o lucrare mai mare sau o mărturisire mai măreaţă” (D’Aubigné, vol. 14, cap. 7).
„Tot ce au spus luteranii este adevărat, nu putem să negăm nimic”, a declarat un episcop catolic. „Puteţi să respingeţi printr-o judecată sănătoasă Mărturisirea făcută de elector şi de aliaţii lui?” l-a întrebat un altul pe dr. Eck. „Cu scrierile apostolilor şi ale prorocilor – nu!” a fost răspunsul; „dar cu acelea ale Sfinţilor Părinţi şi ale conciliilor – da!” „Înţeleg”, a răspuns cel ce întrebase. „Luteranii, după părerea dumneavoastră, sunt în cadrul Scripturii, iar noi, în afara ei” (Idem, vol. 14, cap. 8).
Unii dintre prinţii Germaniei au fost câştigaţi la credinţa reformată. Însuşi împăratul a declarat că articolele protestante erau purul adevăr.
-170-
Mărturisirea de credinţă a fost tradusă în multe alte limbi şi răspândită în toată Europa şi a fost acceptată de milioane de oameni din generaţiile următoare ca expresie a credinţei lor. Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu nu au trudit singuri. Când puterile, stăpânirile şi duhurile rele din locurile cereşti s-au unit împotriva lor, Domnul nu l-a părăsit pe poporul Său. Dacă ochii lor ar fi fost deschişi, ar fi văzut o dovadă evidentă a prezenţei şi ajutorului divin, asemănătoare cu aceea dată unui profet din vechime. Când slujitorul i-a arătat lui Elisei armata duşmană care-i înconjura şi le tăia orice posibilitate de scăpare, profetul s-a rugat: „Doamne, deschide-i ochii să vadă” (2 Regi 6:17). Şi iată, muntele era plin cu care şi cai de foc, armata cerului era pregătită pentru a-l ocroti pe omul lui Dumnezeu. Tot astfel i-au păzit îngerii pe apărătorii cauzei Reformei.
Unul dintre principiile susţinute cel mai hotărât de Luther a fost că nu trebuie să se recurgă la puterea civilă pentru a sprijini Reforma şi nici să se apeleze la arme pentru apărarea ei. El s-a bucurat că Evanghelia a fost mărturisită de către prinţii imperiului. Dar când ei au propus să se unească într-o ligă de apărare, el a declarat că „doctrina Evangheliei trebuie să fie apărată numai de Dumnezeu. (…) Cu cât omul se amestecă mai puţin în această lucrare, cu atât mai evidentă va fi intervenţia lui Dumnezeu în favoarea ei. Toate măsurile politice de precauţie erau, după părerea lui, cauzate de frica nedemnă şi de neîncrederea păcătoasă” (D’Aubigné, London ed., vol. 10, cap.14).
Când duşmani puternici s-au unit pentru a distruge credinţa reformată şi mii de săbii păreau gata să fie scoase din teacă împotriva ei, Luther scria: „Satana îşi arată furia. Prelaţii nelegiuiţi conspiră, iar noi suntem ameninţaţi cu război. Îndemnaţi-i pe oameni să se lupte vitejeşte înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, astfel încât duşmanii noştri, învinşi de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânşi la pace. Principala noastră nevoie, lucrarea noastră de seamă, este rugăciunea. Oamenii să ştie că acum sunt expuşi tăişului sabiei şi furiei lui Satana, de aceea să se roage” (D’Aubigné, vol. 10, cap. 14).
Din nou, cu o ocazie ulterioară, referindu-se la alianţa propusă de prinţii reformaţi, Luther a declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie „sabia Duhului”. El îi scria electorului de Saxonia: „Nu putem să aprobăm cu conştiinţa curată alianţa propusă. Am dori mai degrabă să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure picături de sânge.
-171-
Partea noastră este să fim ca mieii duşi la tăiere. Crucea lui Hristos trebuie purtată. Înălţimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin rugăciunile noastre decât toţi vrăjmaşii noştri, prin lăudăroşiile lor. Numai să nu vă fie mânjite mâinile cu sângele fraţilor voştri. Dacă împăratul cere să fim duşi înaintea tribunalelor lui, suntem gata să ne prezentăm. Alteţa Voastră nu poate să apere credinţa noastră, fiecare trebuie să creadă şi să-şi asume propriul risc şi pericol” (Idem,vol14,cap.1)
Din locul tainic al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în Marea Reformă. Acolo, cu o linişte sfântă, slujitorii lui Dumnezeu şi-au sprijinit picioarele pe stânca făgăduinţelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther „nu a lăsat să treacă nicio zi fără să consacre pentru rugăciune cel puţin trei ore şi alegea orele cele mai favorabile pentru studiu”. În cămăruţa lui retrasă, era auzit revărsându-şi sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte „pline de adorare, teamă şi speranţă, ca atunci când cineva îi vorbeşte unui prieten”. „Ştiu că Tu eşti Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru,” spunea el, „şi că îi vei risipi pe persecutorii copiilor Tăi, căci Tu Însuţi eşti expus împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta şi numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!” (Idem, vol. 14, cap. 6).
Lui Melanchthon, care era zdrobit sub povara neliniştii şi a fricii, îi scria: „Har şi pace în Hristos – în Hristos zic, şi nu în lume. Amin! Urăsc nespus de mult acele griji chinuitoare care te consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăseşte-o; dacă este dreaptă, de ce să dezminţim făgăduinţele Aceluia care ne porunceşte să dormim fără teamă? (…) Hristos nu va abandona lucrarea dreptăţii şi a adevărului. El trăieşte. El domneşte. De ce să ne temem?” (Idem, vol. 14, cap. 6).
Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El le-a dat prinţilor şi slujitorilor Evangheliei harul şi curajul să susţină adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a zis: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine” (1 Petru 2:6). Reformatori protestanţi au clădit pe Hristos şi porţile iadului nu i-au putut birui.