Tânjea după asigurarea că Domnul Oştirilor va fi cu el. În chinul său sufletesc, s-a aruncat cu faţa la pământ şi a scos acele strigăte sfâşietoare pe care nimeni nu le poate înţelege pe deplin decât Dumnezeu.
„O, Dumnezeule atotputernic şi veşnic,” se ruga el, „cât de teribilă este lumea aceasta! Iată, îşi deschide gura să mă înghită şi eu am atât de puţină încredere în Tine… Dacă ar trebui să-mi pun încrederea numai în puterea lumii acesteia, totul s-a sfârşit… Ultimul meu ceas a sosit, condamnarea mea a fost pronunţată… O, Dumnezeule, ajută-mă împotriva întregii înţelepciuni a lumii. Doar Tu poţi face asta… căci aceasta nu este lucrarea mea, ci a Ta. Eu nu am nimic pentru care să lupt cu aceşti oameni mari ai lumii… Dar cauza este a Ta… şi este o cauză dreaptă şi veşnică. O, Doamne, ajută-mă! Dumnezeule credincios şi neschimbător, nu-mi pun încrederea în niciun om… Tot ce este omenesc este nesigur, tot ce vine de la om dă greş… Tu m-ai ales pentru această lucrare… Stai lângă mine, pentru Numele preaiubitului Tău Fiu, Iisus Hristos, care este apărarea, scutul şi turnul meu cel tare” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Dumnezeu, în providenţa Sa înţeleaptă, i-a îngăduit lui Luther să-şi dea seama de pericol, astfel încât să nu se încreadă în puterea proprie şi să nu se avânte cu îngâmfare spre pericol. Totuşi nu teama de suferinţă şi spaima de tortură sau de moarte, care păreau iminente, îl copleşeau de groază. Ajunsese într-o criză pe care nu se simţea capabil s-o înfrunte. Din cauza slăbiciunii sale, cauza adevărului ar fi avut de suferit. Luther nu s-a luptat cu Dumnezeu pentru propria siguranţă, ci pentru triumful Evangheliei. Chinul şi frământarea sufletului său erau asemănătoare cu cele ale lui Iacov, în noaptea când a luptat cu Dumnezeu lângă pârâul singuratic. Ca şi Israel, a câştigat lupta. În ceasul de neajutorare maximă, credinţa lui s-a prins de Hristos, puternicul Eliberator. A fost întărit de asigurarea că nu se va înfăţişa singur înaintea conciliului. Pacea i s-a reîntors în suflet şi s-a bucurat pentru că fusese ales să înalţe Cuvântul lui Dumnezeu înaintea liderilor naţiunilor.
Cu mintea ancorată în Dumnezeu, Luther s-a pregătit pentru lupta care-i stătea în faţă. Şi-a planificat răspunsul, a examinat pasaje din scrierile lui şi a scos din Sfintele Scripturi dovezi potrivite pentru a-şi susţine poziţia. Apoi, punându-şi mâna stângă pe Cartea Sacră, care era deschisă înaintea lui, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat „să rămână credincios Evangheliei şi să-şi mărturisească liber credinţa, chiar dacă va trebui să-şi pecetluiască mărturia cu sânge” (Idem, vol. 7, cap. 8).
-129-
Când a fost condus din nou înaintea Dietei, faţa sa nu arăta nicio urmă de teamă sau jenă. Calm şi liniştit, însă curajos şi nobil, a stat ca martor al lui Dumnezeu înaintea mai-marilor pământului. Ofiţerul imperial i-a cerut să-şi spună hotărârea: dacă era dispus sau nu să-şi retracteze învăţăturile. Luther a răspuns pe un ton umil şi supus, fără violenţă sau patimă. A fost respectuos şi sfios, dând pe faţă însă o încredere şi o bucurie care au surprins adunarea.
„Prealuminate împărate, iluştri principi şi stimaţi lorzi”, a zis Luther, „mă înfăţişez înaintea voastră astăzi şi, în conformitate cu porunca ce mi-a fost dată ieri şi prin harul lui Dumnezeu, conjur pe Maiestatea Voastră şi Înălţimile Voastre auguste să asculte cu bunăvoinţă apărarea unei cauze despre care sunt sigur că este dreaptă şi adevărată. Dacă, din neştiinţă, aş încălca bunele maniere şi obiceiurile curţilor, vă rog să mă iertaţi, căci n-am fost crescut în palatele regilor, ci în singurătatea unei mănăstiri” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Apoi, răspunzând la întrebare, a declarat că lucrările publicate de el nu aveau toate acelaşi caracter. În unele, se ocupase de credinţă şi de faptele bune – pe acestea chiar duşmanii le declaraseră nu numai nepericuloase, ci chiar utile. Să le retracteze ar fi însemnat să condamne adevărurile pe care toţi le admiteau. Scrierile din a doua categorie expuneau corupţiile şi abuzurile papalităţii. Să retracteze aceste lucrări ar fi însemnat să întărească tirania Romei şi să deschidă o uşă şi mai largă pentru multe şi mari impietăţi. În a treia categorie intrau cărţile în care atacase persoane care apăraseră relele existente. În dreptul acestora, a mărturisit sincer că fusese mai violent decât s-ar fi cuvenit. N-a pretins că este fără greşeală, dar nu putea revoca nici aceste cărţi, căci, astfel, i-ar fi încurajat pe duşmanii adevărului, iar aceştia ar fi folosit ocazia pentru a-i zdrobi cu o cruzime şi mai mare pe copiii lui Dumnezeu.
„Totuşi eu sunt un simplu om, nu Dumnezeu”, a continuat el, „de aceea mă voi apăra ca Hristos: «Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău.» (…) Prin îndurarea lui Dumnezeu vă conjur, prealuminate împărate, şi pe voi, iluştri principi, şi pe toţi oamenii de orice rang, să-mi dovediţi din scrierile profeţilor şi ale apostolilor că am greşit. Îndată ce voi fi convins de aceasta, voi retracta orice greşeală şi voi fi cel dintâi care voi lua cărţile mele şi le voi arunca în foc.
Sper că ceea ce am spus acum arată clar că am cântărit cu grijă şi am ţinut seama de pericolele la care mă expun, dar, departe de a fi descurajat, mă bucur să văd că Evanghelia este şi astăzi, ca şi în vechime, o cauză de tulburare şi discordie.
-130-
Acesta este caracterul, acesta este destinul Cuvântului lui Dumnezeu. «N-am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabia», a spus Iisus Hristos. Dumnezeu este minunat şi înfricoşat în sfaturile Sale. Feriţi-vă ca nu cumva, sub pretextul că aplanaţi disensiunile, să persecutaţi Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu şi să atrageţi asupra voastră un potop teribil de pericole de neînvins, de dezastre prezente şi de pustiire veşnică… Aş putea să citez multe exemple din Cuvântul lui Dumnezeu. Aş putea să vorbesc despre faraoni, despre împăraţii Babilonului şi despre regii lui Israel, ale căror eforturi n-au contribuit niciodată mai eficient la propria distrugere decât atunci când au căutat, prin hotărâri în aparenţă foarte înţelepte, să-şi întărească stăpânirea. «Dumnezeu mută munţii şi ei nu ştiu»” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Luther vorbise în germană. I s-a cerut apoi să repete aceleaşi cuvinte în latină. Deşi epuizat de efortul anterior, s-a conformat şi a repetat discursul cu aceeaşi claritate şi energie ca şi prima dată. Providenţa lui Dumnezeu era la cârma lucrurilor. Minţile multora dintre principi erau atât de orbite de rătăcire şi superstiţie, încât, atunci când Luther s-a adresat prima dată, n-au văzut forţa raţionamentului lui, dar, când a repetat, au înţeles în mod clar argumentele prezentate.
Cei care îşi închiseseră cu încăpăţânare ochii în faţa luminii şi care se hotărâseră să nu se lase convinşi de adevăr s-au înfuriat când au văzut câtă putere era în cuvintele lui Luther. Când a terminat de vorbit, purtătorul de cuvânt al Dietei a spus mânios: „N-ai răspuns la întrebarea care ţi-a fost pusă… Ţi se cere să dai un răspuns clar şi precis… Retractezi sau nu?”
Reformatorul a răspuns: „Pentru că Maiestatea Voastră prealuminată şi Alteţele Voastre îmi cereţi un răspuns clar, simplu şi precis, vi-l voi da şi este acesta: Nu pot să-mi supun credinţa nici papei şi nici conciliilor, deoarece este limpede ca lumina zilei că au greşit deseori şi s-au contrazis unii pe alţii. De aceea, dacă nu mă vor convinge cu mărturia Scripturii, prin cel mai clar raţionament sau cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat şi dacă nu vor reuşi să-mi constrângă conştiinţa prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nu voi retracta, căci este periculos pentru un creştin să vorbească împotriva conştiinţei lui. Aici stau, nu pot face altfel! Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin” (Idem, vol. 7, cap. 8).
Astfel, acest bărbat a rămas ferm pe temelia sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina cerului i-a luminat faţa. Măreţia şi curăţia caracterului lui, pacea şi bucuria inimii sale au fost văzute de toţi în timp ce dădea mărturie împotriva erorii şi în favoarea superiorităţii acelei credinţe care învinge lumea.
-131-
Întreaga adunare a rămas câtva timp mută de uimire. Când dăduse primul răspuns, Luther vorbise pe un ton scăzut, cu o atitudine respectuoasă, aproape docilă. Reprezentanţii Romei interpretaseră aceasta ca un semn că începuse să-şi piardă curajul. Au considerat cererea pentru amânare mai degrabă ca pe un preludiu al retractării. Însuşi împăratul Carol, remarcând, pe jumătate dispreţuitor, figura istovită a călugărului, îmbrăcămintea lui uzată şi simplitatea cuvântării lui, declarase: „Niciodată nu va face acest călugăr un eretic din mine.” Curajul şi hotărârea de care a dat dovadă acum, precum şi forţa şi claritatea raţionamentului său i-au surprins pe toţi. Împăratul, mişcat până la admiraţie, a exclamat: „Acest călugăr vorbeşte cu o inimă neînfricată şi cu un curaj neclintit.” Mulţi dintre principii germani priveau cu mândrie şi cu bucurie la acest reprezentant al naţiunii lor.
Partizanii Romei fuseseră înfrânţi. Cauza lor apăruse în lumina cea mai defavorabilă. Ei căutau să-şi menţină puterea nu apelând la Scripturi, ci recurgând la ameninţări, argumentul infailibil al Romei. Purtătorul de cuvânt al Dietei i-a zis: „Dacă nu retractezi, împăratul şi statele din imperiu se vor sfătui ce măsură să ia împotriva unui eretic incorigibil ca tine.”
Prietenul lui Luther, care ascultase cu mare bucurie nobila sa apărare, a tremurat la auzul acestor cuvinte, dar reformatorul a răspuns calm: „Dumnezeu să-mi ajute, dar eu nu pot să retractez nimic” (Idem, vol. 7, cap. 8).
I s-a ordonat să se retragă din Dietă, în timp ce principii urmau să se consfătuiască. Se simţea că venise o mare criză. Refuzul ferm al lui Luther de a se supune putea afecta istoria bisericii pentru secole întregi. S-a luat hotărârea să i se mai dea o ocazie de a retracta. A fost adus pentru ultima dată în sală. A fost întrebat din nou dacă va renunţa la învăţăturile lui. „Nu am alt răspuns de dat”, a spus el, „decât acela pe care l-am dat deja.” Era evident că nu putea fi convins să se supună ordinului Romei nici prin promisiuni, nici prin ameninţări.
Conducătorii romano-catolici erau negri de supărare că puterea lor, care îi făcuse pe regi şi pe nobili să tremure, era dispreţuită de un biet călugăr şi doreau să-l facă să le simtă mânia, torturându-l până la moarte. Însă Luther, înţelegând pericolul, le vorbise tuturor cu demnitate şi cu mult calm creştin.
-132-
În cuvintele sale nu existase mândrie, nici patimă sau minciuni. El se pierduse din vedere pe sine şi pe oamenii mari care-l înconjurau şi simţise doar că se afla în prezenţa Unuia infinit superior papilor, prelaţilor, regilor şi împăraţilor. Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere şi o măreţie care, pentru moment, le-a inspirat atât prietenilor, cât şi duşmanilor teamă şi uimire. Duhul lui Dumnezeu fusese prezent în acel conciliu, influenţând inimile conducătorilor imperiului. Câţiva dintre principi au recunoscut cu îndrăzneală dreptatea cauzei lui Luther. Mulţi s-au convins de partea cui e adevărul, dar la unii aceste impresii n-au durat. Mai era o altă categorie de principi care nu şi-au exprimat imediat convingerile, dar care, cercetând perso- nal Scripturile, au devenit mai târziu susţinători neînfricaţi ai Reformei.
Electorul Frederic aşteptase cu nerăbdare înfăţişarea lui Luther înaintea Dietei şi i-a ascultat discursul cu mari emoţii. A privit cu bucurie şi mândrie curajul, fermitatea şi stăpânirea de sine a doctorului şi s-a hotărât să-l apere şi mai hotărât. A observat contrastul dintre părţile aflate în conflict şi a văzut că înţelepciunea papilor, a regilor şi a prelaţilor fusese anulată de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care urma să fie resimţită în toate ţările şi în toate secolele.
Când şi-a dat seama de efectul pe care l-au avut vorbele lui Luther, legatul papal s-a temut pentru siguranţa puterii papale ca niciodată mai înainte şi s-a hotărât să facă uz de toate mijloacele de care dispunea pentru a-l înfrânge pe reformator. Cu toată elocvenţa şi abilitatea diplomatică prin care se distingea, i-a prezentat tânărului împărat nesăbuinţa şi primejdia de a sacrifica, pentru cauza unui călugăr neînsemnat, prietenia şi sprijinul puternicului scaun al Romei.
Cuvintele lui n-au rămas fără efect. A doua zi, împăratul Carol a luat măsuri ca în faţa Dietei să se citească un mesaj prin care îşi anunţa hotărârea de a urma tradiţia predecesorilor lui, de a menţine şi a proteja religia catolică. Întrucât Luther refuzase să renunţe la rătăcirile lui, contra lui şi a ereziilor pe care le predica trebuiau luate cele mai aspre măsuri. „Un singur călugăr, indus în eroare de propria nebunie, s-a ridicat împotriva credinţei creştinătăţii. Pentru a pune capăt acestei impietăţi, îmi voi sacrifica regatele, comorile, prietenii, trupul, sângele, sufletul şi chiar viaţa. Îl voi destitui pe călugărul augustin Luther, interzicându-i să mai provoace dezordine printre oameni, şi apoi îi voi pedepsi pe el şi pe adepţii lui ca pe nişte eretici încăpăţânaţi cu excomunicarea, cu interdicţia şi cu toate mijloacele menite să-i distrugă.