Luther îi scria unui prieten al Reformei: „Nu putem ajunge să înţelegem Scripturile nici prin studiu, nici prin inteligenţă. Prima ta datorie este să începi printr-o rugăciune. Roagă-L pe Domnul să-ţi acorde, în marea Sa îndurare, adevărata înţelegere a Cuvântului Său. Nu există alt interpret al Cuvântului lui Dumnezeu decât Autorul lui, după cum El Însuşi a spus: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu» (Ioan 6:45). Nu-ţi pune speranţele în eforturile proprii, în raţiunea ta, ci încrede-te numai în Dumnezeu şi în puterea Duhului Său. Crede acest lucru, căci ţi-l spune un om care a trecut prin această experienţă” (Idem, vol. 3, cap. 7). Aici este o lecţie de o importanţă vitală pen- tru cei care simt că Dumnezeu i-a chemat să le prezinte şi altora adevărurile solemne pentru timpul acesta, adevăruri care vor trezi duşmănia lui Satana şi a oamenilor cărora le plac născocirile lui. În lupta cu puterile răului, este nevoie de ceva mai mult decât de putere intelectuală şi de înţelepciune omenească.
Când duşmanii lui Luther au apelat la datină şi la tradiţie sau la afirmaţiile şi autoritatea papei, el i-a întâmpinat cu Biblia, şi numai cu Biblia. În ea găsea argumente cărora ei nu puteau să le răspundă. De aceea, sclavii formalismului şi ai superstiţiei cereau sângele lui, după cum iudeii ceruseră sângele lui Hristos. „Este un eretic”, strigau adepţii fanatici ai Romei. „A-i permite unui eretic atât de oribil să mai trăiască măcar o oră înseamnă înaltă trădare împotriva bisericii. Să fie înălţat imediat eşafodul pentru el!” (Idem, vol. 3, cap. 9). Dar Luther n-a căzut pradă furiei lor. Dumnezeu avea pentru el o lucrare de îndeplinit şi îngeri din cer au fost trimişi să-l ocrotească. Totuşi mulţi care primiseră de la Luther lumina preţioasă au devenit obiectul mâniei lui Satana şi au suferit fără teamă tortura şi moartea pentru cauza adevărului.
Învăţăturile lui Luther au atras atenţia minţilor luminate din toată Germania. Din predicile şi din scrierile lui izvorau raze de lumină care trezeau şi iluminau mii de oameni. O credinţă vie lua locul formalismului mort în care fusese ţinută biserica timp îndelungat. Oamenii îşi pierdeau zilnic încrederea în superstiţiile romano-catolicismului. Barierele prejudecăţii se prăbuşeau. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther testa orice doctrină şi orice afirmaţie, era ca o sabie cu două tăişuri, croindu-şi drum spre inimile oamenilor. Pretutindeni se trezea o dorinţă după creştere spirituală.
-109-
Pretutindeni erau o foame şi o sete după neprihănire cum nu mai fuseseră de secole. Ochii oamenilor, îndreptaţi atât de mult spre ritualuri omeneşti şi mijlocitori pământeşti, se întorceau acum, în pocăinţă şi credinţă, spre Hristos cel răstignit.
Interesul larg răspândit a făcut să crească şi mai mult temerile autorităţilor papale. Luther a primit somaţia să meargă la Roma pentru a răspunde acuzaţiei de erezie. Această poruncă i-a umplut de groază pe prietenii lui. Ei cunoşteau prea bine pericolul care-l ameninţa în acel oraş corupt, care era deja îmbătat de sângele martirilor lui Iisus. Aşa că au protestat împotriva plecării lui la Roma şi au cerut să fie cercetat în Germania.
În cele din urmă, cererea lor s-a aprobat şi legatul papei a fost numit să cerceteze cazul. În instrucţiunile pe care pontiful i le dăduse se specifica faptul că Luther deja fusese declarat eretic. De aceea legatul era însărcinat „să-l judece şi să-l aresteze fără întârziere”. Dacă Luther avea să rămână statornic, iar legatul nu putea pune mâna pe el, acesta era împuternicit „să-l proscrie în toate părţile Germaniei şi să-i exileze, să-i blesteme şi să-i excomunice pe toţi aceia care sunt de partea lui” (Idem, vol. 4, cap. 2). Mai mult, pentru a dezrădăcina complet erezia otrăvitoare, papa îi dăduse ordin legatului său ca, în afară de împărat, indiferent de rangul bisericesc sau civil al persoanelor în cauză, să îi excomunice pe toţi cei care vor neglija să-l aresteze pe Luther şi pe adepţii lui şi să-i predea răzbunării Romei.
Aici se vede adevăratul spirit al papalităţii. Nicio urmă de principiu creştinesc sau chiar de dreptate elementară nu se află în tot acest document. Luther se găsea la mare depărtare de Roma. Nu avusese ocazia să se explice sau să-şi apere poziţia. Cu toate acestea, înainte de a fi fost cercetat cazul său, fusese deja declarat eretic şi, în aceeaşi zi, avertizat, acuzat, judecat şi condamnat. Toate acestea, din partea celui care pretindea că este sfântul părinte, singura autoritate supremă şi infailibilă în biserică sau stat! În acest timp, când Luther avea atât de mare nevoie de înţelegerea şi de sfatul unui prieten adevărat, Dumnezeu, în providenţa Lui, i l-a trimis la Wittenberg pe Melanchthon. Era un tânăr modest şi sfios în maniere. Judecata sănătoasă, cunoştinţele vaste şi elocvenţa impresionantă, alături de cinstea şi curăţia de caracter i-au câştigat admiraţia şi respectul general. Deşi talentat, era în aceeaşi măsură şi amabil. Curând, a devenit un ucenic zelos al Evangheliei, prietenul cel mai de încredere şi susţinătorul cel mai preţuit al lui Luther. Amabilitatea, prudenţa şi precizia lui erau complementare curajului şi energiei lui Luther. Unirea lor în lucrare a adăugat forţă Reformei şi a fost o sursă de mare încurajare pentru Luther.
-110-
Oraşul Augsburg fusese stabilit ca loc al procesului şi reformatorul a pornit pe jos până acolo. Apropiaţii lui se temeau pentru el. Fusese ameninţat în mod deschis că va fi prins şi ucis pe cale, iar prietenii l-au implorat să nu se expună. Au insistat pe lângă el să părăsească Wittenbergul pentru un timp şi să-şi găsească un adăpost sigur la persoane care l-ar fi ocrotit cu bucurie. Dar el nu şi-a părăsit locul în care îl aşezase Dumnezeu. Trebuia să apere în continuare adevărul cu credincioşie, în ciuda furtunilor care-l loveau. Luther spunea: „Sunt ca Ieremia, un om al luptei şi al discordiei, dar, cu cât ameninţările lor se înmulţesc, cu atât îmi sporeşte bucuria… Mi-au distrus deja onoarea şi reputaţia. Mi-a rămas un singur lucru: trupul acesta ticălos. Să-l ia! Astfel îmi vor scurta viaţa cu câ- teva ore. Dar, în ce priveşte sufletul, nu mi-l pot lua. Cel ce doreşte să predice cuvântul lui Hristos lumii trebuie să se aştepte la moarte în orice moment” (Idem, vol. 4, cap. 4).
Vestea sosirii lui Luther în Augsburg i-a adus o mare satisfacţie legatului papal. Ereticul turbulent care atrăgea atenţia lumii întregi părea să se afle acum în puterea Romei şi legatul s-a hotărât să nu-l lase să scape. Reformatorul nu reuşise să facă rost de bilet de liberă trecere. Prietenii l-au sfătuit să nu apară înaintea legatului fără acest bilet şi ei înşişi s-au angajat să i-l procure de la împărat. Legatul intenţiona, pe cât posibil, să-l constrângă pe Luther să re- tracteze sau, dacă nu reuşea, să facă să fie dus la Roma pentru a împărtăşi soarta lui Hus şi a lui Ieronim. De aceea, prin agenţii lui, s-a străduit să-l convingă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere şi să se încreadă în îndurarea lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a primit documentul care-i garanta protecţia împăratului, n-a apărut în faţa ambasadorului papal.
Din motive diplomatice, adepţii Romei au hotărât să încerce să-l câştige pe Luther printr-o aparentă amabilitate. În întrevederile cu el, legatul a avut o atitudine prietenoasă, însă i-a cerut să se supună necondiţionat autorităţii bisericii şi să renunţe la toate afirmaţiile sale, fără argumentare sau discuţii. Însă el nu apreciase corect caracterul celui cu care avea de-a face. În răspunsul lui, Luther şi-a exprimat respectul faţă de biserică, dorinţa de adevăr, dispoziţia de a răspunde tuturor obiecţiilor faţă de ceea ce predicase şi de a supune doctrinele lui deciziei anumitor universităţi renumite. În acelaşi timp însă, a protestat împotriva procedeului cardinalului de a-i cere să retracteze fără să-i fi dovedit că greşea.
-111-
Singurul răspuns pe care l-a primit a fost: „Retractează, retractează!” Luther a arătat că poziţia lui era susţinută de Scripturi şi a declarat ferm că nu poate să renunţe la adevăr. Legatul, nefiind în stare să răspundă argumentelor sale, l-a copleşit cu o furtună de reproşuri, batjocuri şi linguşiri, presărate cu citate din tradiţie şi din declaraţiile sfinţilor părinţi, neacordându-i reformatorului nicio ocazie să vorbească. Văzând că întrevederea, dacă avea să fie continuată astfel, urma să fie cu totul inutilă, Luther a obţinut în cele din urmă, nu fără opoziţie, permisiunea să-şi prezinte răspunsul în scris.
„Făcând astfel”, îi scria el unui prieten, „cel oprimat are un dublu câştig: mai întâi, ceea ce este scris poate fi supus şi judecăţii altora şi, în al doilea rând, cel care scrie are o şansă mai bună de a avea influenţă asupra temerilor, dacă nu chiar a conştiinţei unui despot arogant şi vorbăreţ, care, altfel, ar domina prin vorbirea lui tiranică” (Martyn, The Life and Times of Luther, p. 271, 272).
La întrevederea următoare, Luther a prezentat o expunere clară, concisă şi convingătoare a concepţiilor sale, susţinută pe deplin cu multe citate din Scriptură. După ce a citit această expunere cu voce tare, i-a înmânat-o cardinalului, care a aruncat-o cu dispreţ deoparte, declarând că este o înşiruire de cuvinte fără rost şi de citate irelevante. Luther, profund indignat, l-a întâmpinat acum pe înfumuratul prelat pe propriul lui teren – tradiţiile şi învăţăturile bisericii – şi i-a demolat complet pretenţiile.
Când a văzut că nu poate răspunde argumentaţiei lui Luther, prelatul şi-a pierdut stăpânirea de sine şi, plin de furie, a strigat: „Retractează sau te trimit la Roma, ca să apari înaintea judecătorilor care au fost numiţi să ia cunoştinţă de cazul tău. Te voi excomunica pe tine, iar pe toţi partizanii tăi şi pe toţi cei care te vor sprijini vreodată îi voi da afară din biserică.” Şi, în cele din urmă, a declarat pe un ton îngâmfat şi plin de mânie: „Retractează sau nu te mai întorci acasă!” (D’Aubigné, London ed., vol. 4, cap. 8).
Reformatorul s-a retras imediat împreună cu prietenii lui, declarând astfel clar că nu avea să facă nicio retractare. Nu aceasta intenţionase cardinalul. El se măgulise cu ideea că, prin violenţă, ar putea să-l înspăimânte pe Luther şi să-l determine să se supună. Acum, rămas singur cu susţinătorii lui, îi privea când pe unul, când pe altul, plin de ciudă din cauza neaşteptatului eşec al planurilor sale.
-112-
Eforturile lui Luther n-au rămas fără rezultate pozitive. Cei care au fost de faţă au avut ocazia să-i compare pe cei doi bărbaţi şi să judece singuri ce spirit manifestase fiecare, precum şi forţa şi veridicitatea poziţiilor lor. Ce contrast izbitor! Reformatorul – simplu, modest, hotărât – stătea în puterea lui Dumnezeu, având adevărul de partea lui. Reprezentantul papei – plin de sine, arogant, înfumurat şi iraţional –, neavând niciun argument din Scripturi, striga totuşi cu vehemenţă: „Retractează sau vei fi trimis la Roma pentru a fi pedepsit!”
Deşi Luther obţinuse un bilet de liberă trecere, trimişii papei complotau să-l prindă şi să-l întemniţeze. Deoarece era inutil să mai rămână acolo, prietenii l-au sfătuit să se întoarcă imediat la Wittenberg şi să ia toate măsurile de precauţie pentru a-şi ascunde intenţiile. Ca urmare, a părăsit Augsburgul înainte de revărsatul zorilor, călare, însoţit numai de o călăuză pusă la dispoziţie de magistratul oraşului. A străbătut în taină străzile întunecate şi tăcute ale oraşului, plin de presimţiri rele. Duşmanii, vigilenţi şi cruzi, puneau la cale distrugerea lui. Avea să scape oare de cursele care îi fuseseră pregătite? Acelea au fost momente de îngrijorare şi de rugăciune serioasă. A ajuns la o poartă mică în zidul oraşului. I s-a deschis şi a trecut împreună cu călăuza fără nicio piedică. Odată aflaţi în siguranţă afară, fugarii au grăbit pasul şi, înainte ca legatul să afle despre plecarea lui, Luther era departe de persecutorii săi. Satana şi emisarii lui au fost înfrânţi. Omul pe care-l credeau în mâna lor fugise, scăpase ca o pasăre din laţul păsărarului.