După ce a fost împodobit în felul acesta, „prelaţii au spus: «Acum predăm sufletul tău diavolului». «Şi eu», a spus Jan Hus, ridicându-şi ochii spre ceruri, «îmi încredinţez duhul în mâinile Tale, o, Doamne Iisuse, căci Tu m-ai răscumpărat»” (Wylie, vol. 3, cap. 7).
A fost predat apoi autorităţilor civile şi condus la locul de execuţie. O procesiune imensă îl urma: sute de bărbaţi înarmaţi, preoţi şi episcopi în veşmintele lor scumpe şi locuitori ai oraşului Konstanz. Când a fost legat de rug şi totul era gata pentru ca focul să fie aprins, martirul a fost îndemnat încă o dată să se salveze renunţând la rătăcirile lui. „La ce rătăciri să renunţ?” a spus Hus. „Nu mă ştiu vinovat de niciuna. Îl iau martor pe Dumnezeu că tot ce am scris şi am predicat a fost cu scopul de a salva sufletele din păcat şi de la pierzare. De aceea, voi pecetlui foarte bucuros cu sânge adevărul pe care l-am scris şi predicat” (Idem, vol. 3, cap. 7). Când flăcările s-au aprins în jurul lui, a început să cânte: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” şi a continuat aşa până când glasul i-a fost adus la tăcere pentru totdeauna.
Chiar şi duşmanii lui au fost impresionaţi de acest comportament eroic. Un catolic zelos, descriind martirajele lui Hus şi Iero- nim, care a murit curând după aceea, spunea: „Amândoi au păstrat o atitudine fermă când li s-a apropiat ceasul din urmă. S-au pregătit pentru foc ca şi când ar fi mers la un ospăţ de nuntă. N-au scos niciun strigăt de durere. Când flăcările s-au ridicat, ei au început să cânte imnuri, şi doar furia flăcărilor le-a oprit cântarea” (Idem, vol. 3, cap. 7).
Când trupul lui Hus a ars complet, cenuşa şi pământul de sub ea au fost luate şi aruncate în Rin, fiind purtate astfel până la ocean. Persecutorii lui şi-au imaginat în zadar că au reuşit să dezrădăcineze adevărurile predicate de el. Nici nu visau ei că cenuşa dusă în ziua aceea în mare urma să fie o sămânţă semănată în toate ţările pământului şi că din ea, în ţinuturi încă necunoscute, aveau să răsară mulţimi de martori pentru adevăr. Glasul care a vorbit în sala conciliului din Konstanz a trezit ecouri care urmau să fie auzite în toate secolele următoare. Hus nu mai era, dar adevărurile pentru care murise nu aveau să piară niciodată. Exemplul lui de credincioşie şi statornicie avea să încurajeze mulţimi de oameni să stea hotărâţi de partea adevărului în faţa torturii şi a morţii. Executarea lui a dovedit lumii întregi cruzimea perfidă a Romei. Fără să-şi dea seama, duşmanii adevărului au contribuit la progresul cauzei pe care căutau în zadar să o distrugă.
-90-
La Konstanz urma să fie înălţat un alt rug. Sângele unui alt martor trebuia să dea mărturie pentru adevăr. Ieronim, luându-şi rămas-bun de la Hus, care pleca spre conciliu, îl îndemnase să fie curajos şi ferm, declarând că, dacă se va afla în pericol, el însuşi se va grăbi să-i vină în ajutor. Când a auzit de întemniţarea reformatorului, ucenicul credincios s-a pregătit imediat să-şi împlinească promisiunea. A plecat fără bilet de liberă trecere, cu un singur însoţitor, până la Konstanz. Ajungând acolo, s-a convins că nu făcuse decât să se expună pericolului, fără să poată face ceva pentru eliberarea lui Hus. A fugit din oraş, dar a fost arestat în drum spre casă şi adus înapoi, legat cu cătuşe şi pus sub supravegherea unui grup de soldaţi. La prima înfăţişare înaintea conciliului, încercările lui de a răspunde acuzaţiilor care i se aduseseră au fost întâmpinate cu strigătele: „La flăcări cu el! La flăcări!” (Bonnechose, vol. 1, p. 234). A fost aruncat într-o temniţă, legat cu lanţuri într-o poziţie care-i producea mari suferinţe şi hrănit cu pâine şi apă. După câteva luni, cruzimile întemniţării i-au provocat o boală care-i ameninţa viaţa, iar duşmanii lui, temându-se că le-ar putea scăpa, l-au tratat cu mai puţină asprime, deşi a mai rămas în închisoare încă un an.
Moartea lui Hus n-a avut urmările pe care le sperau susţinătorii papalităţii. Nerespectarea biletului de liberă trecere crease o furtună de indignare şi, pentru siguranţă, conciliul a hotărât ca, în loc să-l ardă pe Ieronim, să-l forţeze, dacă era posibil, să retracteze. A fost adus în faţa adunării şi i s-a oferit alternativa de a retracta sau de a muri pe rug. La începutul întemniţării sale, moartea ar fi fost mai de dorit, în comparaţie cu suferinţele teribile la care fusese supus, dar acum, slăbit de boală, de severitatea închisorii şi de tortura nesiguranţei şi a frământării, despărţit de prieteni şi descurajat de moartea lui Hus, statornicia lui Ieronim a cedat şi a consimţit să se supună conciliului. S-a angajat să adere la credinţa catolică şi a acceptat acţiunea conciliului de a condamna învăţăturile lui Wycliffe şi Hus, cu excepţia „adevărurilor sfinte” pe care aceştia le predicaseră (Idem, vol. 2, p. 141).
Procedând astfel, Ieronim a încercat să aducă la tăcere glasul conştiinţei şi să scape de moarte. Dar, în singurătatea temniţei, a văzut mai clar ce făcuse. S-a gândit la curajul şi la credincioşia lui Hus, punându-le în contrast cu modul în care el se lepădase de adevăr. S-a gândit la Maestrul divin pe care se angajase să-L slujească şi care suferise pentru el moartea pe cruce.
-91-
Înainte de retractare, el găsise mângâiere, în mijlocul atâtor suferinţe, în siguranţa faptului că Dumnezeu îl aprobă, dar acum, remuşcarea şi îndoielile îi chinuiau sufletul. Ştia că va trebui să facă şi alte retractări înainte de a fi în relaţii paşnice cu Roma. Calea pe care intra nu putea duce decât la apostazie totală. Aşa că s-a hotărât: nu avea să-L renege pe Domnul său pentru a scăpa de o perioadă scurtă de suferinţă.
Curând, a fost adus din nou înaintea conciliului. Supunerea lui nu-i mulţumise pe judecători. Setea lor de sânge, aţâţată de moartea lui Hus, cerea noi victime. Ieronim îşi putea păstra viaţa numai printr-o renunţare completă la adevăr. Dar el se hotărâse să-şi declare deschis credinţa şi să-l urmeze pe fratele lui martir în flăcări.
A renunţat la retractarea anterioară şi, ca un condamnat la moarte, a cerut cu solemnitate dreptul de a se apăra. Temându-se de efectele cuvintelor lui, prelaţii au insistat că el trebuie doar să susţină sau să nege adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui. Ieronim a protestat în faţa unei astfel de cruzimi şi nedreptăţi. „M-aţi ţinut închis trei sute patruzeci de zile într-o închisoare îngrozitoare”, a spus el, „în mizerie, duhoare şi în cea mai cruntă lipsă. Apoi m-aţi adus înaintea voastră şi, plecând urechea la duşmanii mei de moarte, refuzaţi să mă ascultaţi… Dacă sunteţi, într-adevăr, înţelepţi şi lumină a lumii, aveţi grijă să nu păcătuiţi împotriva dreptăţii. În ceea ce mă priveşte, eu sunt un muritor neînsemnat, viaţa mea este de mică importanţă şi, când vă îndemn să nu daţi o sentinţă nedreaptă, vorbesc mai puţin pentru mine şi mai mult pentru voi” (Idem, vol. 2, p. 146, 147).
În cele din urmă, cererea i-a fost aprobată. În prezenţa judecătorilor lui, Ieronim a îngenuncheat şi s-a rugat ca Duhul divin să-i conducă gândurile şi cuvintele, ca nu cumva să vorbească ceva în neconcordanţă cu adevărul sau nedemn de Domnul lui. În ziua aceea, faţă de el s-a împlinit promisiunea lui Dumnezeu făcută primilor ucenici: „Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune, căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10:18-20).
-92-
Cuvintele lui Ieronim au produs uimire şi admiraţie chiar şi printre duşmanii lui. Un an întreg fusese închis într-o temniţă, neavând posibilitatea să citească sau să vadă, în mari suferinţe fizice şi încordare mintală. Cu toate acestea, şi-a prezentat argumentele cu o limpezime şi o putere atât de mare, de parcă ar fi avut ocazia netulburată de a studia. Le-a îndreptat atenţia ascultătorilor la şirul lung de bărbaţi sfinţi care fuseseră condamnaţi de judecători nedrepţi. Aproape în fiecare generaţie au existat bărbaţi care, căutând să-i ridice pe contemporanii lor, au fost defăimaţi şi izgoniţi, dar care, mai târziu, s-a dovedit că erau vrednici de cinste. Hristos Însuşi a fost condamnat ca răufăcător de către un tribunal nedrept.
Când retractase, Ieronim consimţise la justeţea sentinţei de condamnare a lui Hus. Acum şi-a declarat părerea de rău şi a dat mărturie în favoarea nevinovăţiei şi a sfinţeniei martirului. „L-am cunoscut din copilăria sa”, a spus el. „A fost un om cu un caracter ireproşabil, drept şi sfânt. A fost condamnat în ciuda nevinovăţiei lui… Şi eu sunt gata să mor. Nu voi da înapoi în faţa chinurilor pe care mi le-au pregătit duşmanii şi martorii mincinoşi, care într-o zi vor da socoteală de înşelătoriile lor înaintea marelui Dumnezeu, pe care nimic nu-L poate înşela” (Bonnechose, vol. 2, p. 151).
Reproşându-şi propria negare a adevărului, Ieronim a continuat: „Dintre toate păcatele pe care le-am săvârşit din tinereţea mea şi până acum, niciunul nu-mi apasă atât de greu conştiinţa şi nu-mi produce remuşcări atât de sfâşietoare ca acela pe care l-am săvârşit în acest loc fatal, când am aprobat sentinţa nelegiuită dată împotriva lui Wycliffe şi împotriva sfântului martir Jan Hus, maestrul şi prietenul meu. Da, mărturisesc din toată inima şi declar cu groază că mi-am pierdut în mod ruşinos curajul atunci când, de teama morţii, am condamnat învăţăturile lor. De aceea, Îl rog… pe Dumnezeul cel atotputernic să Se îndure să-mi ierte păcatele, şi în mod deosebit pe acesta, cel mai odios dintre toate.” Arătând către judecători, a spus cu hotărâre: „I-aţi condamnat pe Wycliffe şi pe Jan Hus nu pentru că au zdruncinat doctrina bisericii, ci, pur şi simplu, pentru că au înfierat cu putere faptele scandaloase ale clerului – pompa, mândria şi toate viciile prelaţilor şi ale preoţilor. Lucrurile pe care ei le-au afirmat, lucruri, de altfel, de necontestat, le cred şi le afirm ca şi ei.”
Cuvintele i-au fost întrerupte. Prelaţii, tremurând de furie, au strigat: „Ce nevoie mai este de altă dovadă? Îl vedem cu ochii noştri pe cel mai încăpăţânat dintre eretici!” Neintimidat de furtună, Ieronim a exclamat: „Ce, credeţi că mi-e teamă de moarte? M-aţi ţinut un an întreg într-o temniţă înfricoşătoare, mai oribilă decât însăşi moartea.
-93-
M-aţi tratat cu mai multă cruzime decât pe un turc, pe un evreu sau pe un păgân, iar carnea, literalmente, mi-a putrezit de vie pe oase. Cu toate acestea, nu mă plâng, căci lamentarea nu-i stă bine unui om de inimă şi spirit, dar nu pot să nu-mi exprim uimirea înaintea unei atât de mari barbarii arătată faţă de un creştin” (Idem, vol. 2, p. 151-153).
Din nou a izbucnit furtuna mâniei, iar Ieronim a fost dus în grabă înapoi la închisoare. Cu toate acestea, în adunare au fost unii asupra cărora cuvintele lui au făcut o impresie adâncă şi care doreau să-i scape viaţa. A fost vizitat de către demnitarii bisericii şi îndemnat să se supună conciliului. I-au fost prezentate perspectivele cele mai strălucite, ca răsplată pentru renunţarea la opoziţia faţă de Roma. Dar, ca şi Domnul său când I s-a oferit slava lumii, Ieronim a rămas statornic.
„Dovediţi-mi din Sfintele Scripturi că greşesc”, a spus el, „şi voi retracta.”
„Sfintele Scripturi!” a exclamat unul dintre ispititorii lui. „Toate trebuie judecate prin ele? Cine le poate înţelege, dacă nu le interpretează biserica?”
„Sunt tradiţiile oamenilor mai demne de crezut decât Evanghelia Mântuitorului nostru?” a răspuns Ieronim. „Pavel nu îi îndemna pe cei cărora le scria să asculte de tradiţiile oamenilor, ci le zicea: «Cercetaţi Scripturile!»”
„Ereticule!” i s-a răspuns, „îmi pare rău că am insistat atât de mult pe lângă tine. Văd că eşti mânat de Diavolul” (Wylie, vol. 3, cap. 10). Sentinţa de condamnare împotriva lui a fost pronunţată la scurtă vreme. A fost condus în acelaşi loc în care Hus îşi dăduse viaţa. A mers pe drum cântând, cu faţa luminată de bucurie şi de pace. Privirea îi era aţintită către Hristos şi moartea nu-l mai îngrozea. Când executorul a trecut în spatele lui să aprindă rugul, martirul a exclamat: „Vino în faţă cu mult curaj! Aprinde focul în faţa mea. Dacă m-aş fi temut, n-aş fi fost aici.”
Ultimele sale cuvinte, rostite în timp ce flăcările îl învăluiau, au fost o rugăciune: „Doamne, Părinte atotputernic, ai milă de mine şi iartă-mi păcatele, căci Tu ştii că întotdeauna am iubit adevărul Tău!” (Bonnechose, vol. 2, p. 168). Glasul i-a amuţit, dar buzele au continuat să se mişte în rugăciune. După ce focul şi-a făcut lucrarea, cenuşa martirului şi pământul de sub ea au fost strânse, ca şi în cazul lui Hus, şi au fost aruncate în Rin.