Dumnezeu a îngăduit ca o mare lumină să strălucească asupra minţilor acestor bărbaţi aleşi, descoperindu-le multe dintre erorile Romei, dar ei n-au primit toată lumina care trebuia dată lumii. Prin intermediul lor, Dumnezeu scotea poporul din întunericul romano-catolicismului, dar mai existau obstacole mari şi multe pe care oamenii urmau să le întâmpine. El i-a condus înainte, pas cu pas, pe măsură ce puteau suporta lumina, căci ei nu erau pregătiţi să o primească dintrodată pe toată. Dacă le-ar fi fost prezentată, i-ar fi făcut să se îndepărteze de ea, având acelaşi efect pe care îl are strălucirea soarelui de amiază asupra celor care au stat îndelung în întuneric. De aceea, El le-a descoperit-o conducătorilor puţin câte puţin, în măsura în care putea fi acceptată de oameni. De la un secol la altul, alţi lucrători credincioşi aveau să vină după ei pentru a-i conduce pe oameni mai departe pe calea reformei.
Schisma din biserică continua. Trei papi se luptau acum pentru supremaţie, iar lupta lor umplea creştinătatea de crimă şi de tulburare. Nemaifiind mulţumiţi doar să arunce anateme, au recurs la arme. Fiecare s-a grăbit să-şi cumpere arme şi să strângă soldaţi. Desigur că era nevoie de bani şi, pentru a-i procura, darurile, slujbele şi binecuvântările bisericii erau oferite spre vânzare (Vezi Apendicele pentru p. 47). Preoţii, la rândul lor, imitându-i pe superiori, au recurs la simonie şi război pentru a-şi umili rivalii şi a-şi întări puterea. Cu o îndrăzneală tot mai mare, pe zi ce trecea, Hus tuna împotriva monstruozităţilor care erau tolerate în numele religiei, iar poporul îi acuza în mod deschis pe conducătorii de la Roma că sunt cauza nenorocirilor care invadaseră creştinătatea.
Praga părea că se află din nou pe marginea unui conflict sângeros. Ca şi în vechime, slujitorul lui Dumnezeu a fost acuzat că el era „acela care nenoroceşt[e] pe Israel” (1 Împăraţi 18:17). Oraşul a fost pus din nou sub interdicţie, iar Hus s-a retras în satul său natal. Mărturia dată cu atâta credincioşie din iubita lui capelă Betleem se încheiase. Înainte de a-şi da viaţa pentru adevăr, el urma să vorbească întregii creştinătăţi de la o tribună mai înaltă.
-85-
Pentru a pune capăt relelor care tulburau Europa, la cererea împăratului Sigismund, a fost convocat un conciliu general la Konstanz de către unul dintre cei trei papi rivali, Ioan al XXIII-lea. Convocarea unui conciliu nu era câtuşi de puţin pe placul papei Ioan, ale cărui caracter şi comportament cu greu puteau suporta cercetarea, chiar şi din partea unor prelaţi cu o moralitate îndoielnică, aşa cum erau preoţii din acele timpuri, însă n-a îndrăznit să se împotrivească voinţei lui Sigismund. (Vezi Apendicele.)
Obiectivele majore care trebuiau îndeplinite în cadrul acestui conciliu erau încetarea schismei din biserică şi dezrădăcinarea ereziei. Ca urmare, au fost somaţi să apară înaintea conciliului cei doi antipapi, precum şi propagatorul principal al noilor idei, Jan Hus. Cei dintâi, gândindu-se la propria siguranţă, n-au participat în persoană, ci au fost reprezentaţi prin delegaţi. Papa Ioan, deşi oficial era cel care convocase Conciliul, a venit cu multe presimţiri rele, bănuind planul ascuns al împăratului de a-l demite şi temându-se că va trebui să dea socoteală pentru viciile care profanaseră tiara şi pentru crimele cu ajutorul cărora şi-o câştigase. Cu toate acestea, şi-a făcut intrarea în oraşul Konstanz cu mare pompă, însoţit de prelaţi şi urmat de o suită de curteni. Tot clerul şi demnitarii oraşului, împreună cu o mulţime imensă de orăşeni au ieşit să-l salute. Deasupra capului avea un baldachin de aur, purtat de patru magistraţi de frunte. Înaintea lui era dusă ostia, iar veşmintele bogate ale cardinalilor şi ale nobililor ofereau o privelişte impunătoare.
În acelaşi timp, de Konstanz se apropia un alt călător. Hus era conştient de primejdiile care-l ameninţau. S-a despărţit de prieteni ca şi când urma să nu-i mai vadă niciodată şi a pornit în călătorie cu simţământul că aceasta îl va duce la rug. Cu toate că obţinuse un bilet de liberă trecere de la regele Boemiei şi altul de la împăratul Sigismund pentru toată durata călătoriei, şi-a făcut toate aranjamentele în eventualitatea morţii.
Într-o scrisoare adresată prietenilor din Praga, spunea: „Fraţii mei, (…) plec cu un bilet de liberă trecere de la rege pentru a mă întâlni cu numeroşii mei duşmani de moarte… Mă încred însă în Atotputernicul Dumnezeu, în Mântuitorul meu; cred că El va asculta rugăciunile voastre fierbinţi, că va pune înţelepciunea şi prevederea Sa în gura mea, ca să mă pot împotrivi lor, şi că îmi va da Duhul Său cel Sfânt ca să mă întărească în adevărul Său, astfel încât să pot înfrunta cu mult curaj ispitele, închisoarea şi, dacă va fi necesar, chiar o moarte crudă. Iisus Hristos a suferit pentru cei iubiţi ai Lui, prin urmare ar trebui oare să ne mire faptul că ne-a lăsat exemplul Său, ca să suferim şi noi cu răbdare toate lucrurile pentru mântuirea noastră? El este Dumnezeu, iar noi suntem făpturile Sale; El este Domnul, iar noi suntem slujitorii Săi; El este Stăpânul lumii, iar noi suntem muritori vrednici de dispreţ.
-86-
Şi, cu toate acestea, El a suferit! De ce atunci să nu suferim şi noi, îndeosebi atunci când suferinţa este pentru curăţirea noastră? De aceea, dragii mei, dacă moartea mea poate contribui la slava Sa, rugaţi-vă ca ea să vină cât mai repede, ca Dumnezeu să mă facă în stare să suport toate nenorocirile cu statornicie. Dar, dacă este mai bine să mă reîntorc între voi, să ne rugăm lui Dumnezeu să mă întorc fără pată – adică să nu retrag nicio iotă din adevărul Evangheliei, pentru a le lăsa fraţilor mei un exemplu desăvârşit de urmat. S-ar putea deci să nu-mi mai vedeţi faţa la Praga niciodată, dar, dacă voia Dumnezeului celui atotputernic va găsi de cuviinţă să mă redea vouă, atunci să mergem înainte cu o inimă mai hotărâtă în cunoaşterea şi în iubirea Legii Sale” (Bonnechose, vol. 1, p. 147, 148)
Într-o altă scrisoare, către un preot care devenise ucenicul Evangheliei, Hus vorbea cu profundă umilinţă despre propriile greşeli, acuzându-se „de a fi simţit plăcere în purtarea de haine bogate şi de a fi irosit ore întregi în ocupaţii uşuratice”. Apoi a adăugat aceste sfaturi mişcătoare: „Fie ca slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor să-ţi ocupe mintea, şi nu deţinerea de bunuri şi averi. Fereşte-te să-ţi împodobeşti casa mai mult decât sufletul şi, mai presus de orice, acordă toată atenţia clădirii spirituale. Fii evlavios şi smerit cu cei săraci şi nu-ţi folosi averea în petreceri. Dacă nu-ţi vei îndrepta viaţa şi nu te vei înfrâna de la excese, mă tem că vei fi aspru pedepsit, aşa cum sunt şi eu… Tu cunoşti învăţătura mea, căci ai primit îndemnurile mele din copilăria ta, de aceea nu este de folos să-ţi scriu mai mult, dar te conjur, prin îndurarea Domnului nostru, să nu mă imiţi în niciuna dintre deşertăciunile în care m-ai văzut căzând.” Pe plicul scrisorii a adăugat: „Te conjur, prietenul meu, să nu rupi acest sigiliu până când nu vei avea certitudinea că sunt mort” (Idem, vol. 1, p. 148).
În timpul călătoriei, Hus vedea pretutindeni semne ale răspândirii învăţăturilor sale şi ale bunăvoinţei cu care era privită cauza lui. Oamenii se înghesuiau să-l întâlnească şi, în câteva oraşe, magistraţii l-au însoţit pe străzi.
La sosirea în Konstanz, lui Hus i s-a dat deplină libertate. La biletul de liberă trecere al împăratului s-a adăugat o asigurare personală de ocrotire din partea papei. Dar, în ciuda tuturor acestor declaraţii solemne şi repetate, reformatorul a fost curând arestat, din ordinul papei şi al cardinalilor, şi aruncat într-o temniţă dezgustătoare. Mai târziu a fost transferat într-un castel întărit, dincolo de Rin, şi ţinut prizonier acolo.
-87-
Această perfidie nu i-a ajutat la nimic papei, deoarece în scurtă vreme a fost şi el trimis în aceeaşi închisoare (Idem, vol. 1, p. 247). Înaintea conciliului, fusese dovedit vinovat de cele mai josnice crime: pe lângă ucidere, simonie şi adul- ter, comisese „păcate care nu se pot rosti”. Conciliul s-a pronunţat şi, în cele din urmă, a fost deposedat de tiară şi aruncat în închisoare. Cei doi antipapi au fost, de asemenea, destituiţi şi a fost ales un nou pontif.
Deşi papa fusese vinovat de crime mai mari decât cele de care îi acuzase Hus pe preoţi şi pentru care ceruse o reformă, acelaşi conciliu care l-a destituit pe pontif a pornit să-l zdrobească pe reformator. Întemniţarea lui Hus a provocat o mare indignare în Boemia. Nobili puternici au adresat conciliului proteste energice contra acestui abuz. Împăratul, care nu voia să permită violarea unui bilet de liberă trecere, s-a opus acţiunilor întreprinse împotriva lui. Dar duşmanii reformatorului erau plini de răutate şi hotărâţi. Ei au făcut apel la prejudecăţile împăratului, la temerile lui, la râvna lui pentru biserică. Au argumentat îndelung pentru a dovedi că „nu trebuie păstrat cuvântul dat faţă de eretici şi nici faţă de persoanele suspectate de erezie, chiar dacă sunt înzestrate cu bilete de liberă trecere din partea împăratului şi a regilor” (Jacques Lenfant, History of the Council of Constance, vol. 1, p. 516). În felul acesta au avut câştig de cauză.
Slăbit de boală şi de întemniţare, căci umezeala şi aerul viciat al închisorii îi provocaseră o febră care era aproape să-i pună capăt vieţii, Hus a fost adus, în cele din urmă, înaintea conciliului. Stătea legat cu lanţuri în faţa împăratului, a cărui onoare şi bună-credinţă fuseseră garanţia protecţiei lui. Pe tot parcursul îndelungatului său proces, a susţinut cu fermitate adevărul şi, în faţa demnitarilor reuniţi ai bisericii şi ai statului, a rostit un protest solemn şi credincios împotriva corupţiei clerului. Când i s-a cerut să aleagă între a-şi renega doctrinele sau a suferi moartea, a ales martirajul.
Harul lui Dumnezeu l-a susţinut. În timpul săptămânilor de suferinţă dinaintea sentinţei finale, pacea cerului i-a umplut sufletul. „Scriu această scrisoare”, îi spunea el unui prieten, „din închisoare, cu mâna încătuşată, aşteptându-mi mâine sentinţa de moarte… Când, cu ajutorul lui Iisus Hristos, ne vom întâlni iarăşi în pacea dulce a vieţii viitoare, vei afla cât de îndurător S-a arătat Dumnezeu faţă de mine, cum m-a susţinut pe deplin în mijlocul ispitelor şi al încercărilor” (Bonnechose, vol. 2, p. 67). În întunericul închisorii, el a prevăzut triumful credinţei adevărate.
-88-
Reîntorcându-se, în visurile sale, la capela din Praga în care predicase Evanghelia, i-a văzut pe papă şi pe episcopii lui ştergând imaginile lui Hristos pe care el le pictase pe pereţi. „Această viziune l-a întristat, dar, în ziua următoare, a văzut în vis mulţi pictori ocupaţi cu restaurarea acestor imagini, în număr mai mare şi în culori mai strălucitoare. Când au terminat, pictorii, care erau înconjuraţi de o mulţime imensă de oameni, au exclamat: «Să vină acum papii şi episcopii! Nu le vor mai şterge niciodată!»” Când şi-a povestit visul, reformatorul a spus: „Cred cu fermitate că imaginea lui Hristos nu va mai fi ştearsă niciodată. Au dorit s-o distrugă, dar ea va fi pictată din nou în toate inimile de nişte predicatori mult mai buni decât mine” (D’Aubigné, vol. 1, cap. 6).
Hus a fost adus pentru ultima dată în faţa conciliului. Era o adunare mare şi strălucită, alcătuită din împărat, prinţi ai imperiului, delegaţi regali, cardinali, episcopi, preoţi şi o mulţime imensă de oameni care veniseră ca spectatori la evenimentele zilei. Din toate părţile creştinătăţii se strânseseră martorii acestei prime mari jertfe din lupta îndelungată în urma căreia avea să se obţină libertatea de conştiinţă.
Fiind somat să-şi spună hotărârea finală, Hus a refuzat să abjure şi, aţintindu-şi privirea pătrunzătoare asupra monarhului, al cărui cuvânt de onoare fusese atât de ruşinos călcat, a declarat: „M-am hotărât de bunăvoie să apar în faţa acestui conciliu, sub ocrotirea publică şi garanţia împăratului aici de faţă” (Bonnechose, vol. 2, p. 84). O roşeaţă profundă i-a inundat faţa lui Sigismund când privirile întregii adunări s-au îndreptat către el.
Sentinţa fiind pronunţată, a început ceremonia degradării. Episcopii l-au îmbrăcat pe prizonier în haine sacerdotale şi, luând roba preoţească, Hus a spus: „Domnul nostru Iisus Hristos a fost îmxbrăcat cu o haină albă, în semn de batjocură, când Irod L-a dus înaintea lui Pilat” (Idem, vol. 2, p. 86). Fiind din nou îndemnat să retracteze, el s-a întors spre public şi a răspuns: „Cu ce faţă aş mai privi atunci cerul? Cum aş mai putea privi acele mulţimi de oameni cărora le-am predicat Evanghelia curată? Nu, preţuiesc mântuirea lor mai mult decât acest sărman trup, dat acum morţii.” Veşmintele i-au fost scoase unul după altul, fiecare episcop pronunţând un blestem când îşi îndeplinea partea din ceremonie. În cele din urmă, „i-au pus pe cap o mitră din hârtie, de formă piramidală, pe care erau pictate chipuri îngrozitoare de demoni şi pe care era scris vizibil în faţă cuvântul «Arhiereticul». «Cu cea mai mare bucurie», a spus Hus, «voi purta această coroană a ruşinii pentru Numele Tău, o, Iisuse, care ai purtat pentru mine o coroană de spini.»”