Capitolul 6 — Huss și Ieronim
Evanghelia fusese sădită în Boemia încă din secolul al IX-lea. Biblia fusese tradusă, iar slujbele religioase se ţineau în limba poporului. Dar, pe măsură ce puterea papei creştea, Cuvântul lui Dumnezeu era tot mai puţin cunoscut. Grigore al VII-lea, care îşi asumase misiunea de a umili mândria regilor, urmărea în aceeaşi măsură să subjuge şi poporul şi, ca urmare, a emis o bulă care interzicea oficierea slujbelor religioase în limba boemă. Papa declara că „Celui Atotputernic Îi place ca slujba închinată Lui să fie oficiată într-o limbă necunoscută şi că multe rele şi rătăciri se iviseră din cauză că nu se respectase această regulă” (Wylie, vol. 3, cap. 1). Astfel, Roma a hotărât ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie stinsă şi poporul să fie ţinut în întuneric. Dar Cerul s-a îngrijit să existe alte mijloace pentru continuitatea bisericii. Mulţi dintre valdenzii şi albigenzii alungaţi de persecuţie din casele lor din Franţa şi Italia au venit în Boemia. N-au îndrăznit să predice pe faţă, dar au lucrat cu zel în ascuns. Astfel, credinţa adevărată a fost păstrată de la un secol la altul.
Înainte de Hus, au existat în Boemia bărbaţi care s-au ridicat să condamne în mod deschis corupţia din biserică şi imoralitatea poporului. Activitatea lor a stârnit un mare interes. Temerile ierarhiei papale au fost trezite şi împotriva discipolilor Evangheliei s-a dezlănţuit persecuţia. Obligaţi să se închine în păduri şi în munţi, au fost vânaţi de soldaţi şi mulţi au fost omorâţi. După un timp, s-a decretat ca toţi cei care s-au îndepărtat de modul de închinare al Romei să fie arşi. Însă, în timp ce îşi dădeau viaţa, creştinii priveau în viitor la triumful cauzei lor.
-80-
Unul dintre cei care „predicaseră că mântuirea poate fi obţinută numai prin credinţa în Mântuitorul răstignit” a declarat în timp ce murea: „Furia duşmanilor adevărului triumfă acum asupra noastră, dar nu va fi pentru totdeauna aşa. Se va ridica unul dintre oamenii de rând, fără sabie sau autoritate, şi nu-l vor putea învinge” (Ibidem). Vremea lui Luther era încă departe, dar deja se ridica cineva a cărui mărturie împotriva Romei urma să trezească naţiunile.
Jan Hus era de origine umilă şi rămăsese orfan de timpuriu, în urma morţii tatălui său. Mama lui evlavioasă, considerând educaţia şi temerea de Dumnezeu drept cele mai preţioase comori, a căutat să-i asigure fiului ei această moştenire. Hus a studiat la şcoala din zonă, iar după aceea s-a dus la Universitatea din Praga, unde a fost admis ca student bursier. În călătoria spre Praga, a fost însoţit de mama lui. Văduvă şi săracă, ea nu putea să-i ofere fiului ei bogăţii materiale, dar, când s-au apropiat de oraş, a îngenuncheat lângă tânărul orfan şi a cerut asupra lui binecuvântarea Tatălui lor ceresc. Puţin îşi dădea seama acea mamă cum urma să primească răspuns la rugăciunea ei.
La universitate, Hus s-a distins repede prin zelul cu care se de- dica studiului şi progresele sale rapide, în timp ce viaţa lui fără reproş şi purtarea lui amabilă şi atrăgătoare i-au câştigat respectul unanim. Era un adept sincer al Bisericii Romano-Catolice şi depunea toate eforturile pentru a găsi binecuvântările spirituale pe care ea pretindea că le revarsă. Cu ocazia unui jubileu, a mers să se spovedească, a dăruit cei din urmă bănuţi din punga lui săracă şi s-a alăturat procesiunilor religioase pentru a avea parte de iertarea promisă. După terminarea colegiului, a intrat în preoţie şi, urcând repede treptele ierarhice, a fost chemat la curtea regelui. De asemenea, a fost numit profesor şi, mai târziu, rector al universităţii pe care o urmase. În câţiva ani, modestul student bursier a devenit mândria ţării sale, numele lui fiind cunoscut în întreaga Europă.
Hus şi-a început lucrarea de reformă în alt domeniu. La câţiva ani după ce a intrat în rândurile preoţiei, a fost numit predicator al capelei Betleem. Ctitorul acestei capele susţinuse, ca un lucru de mare importanţă, predicarea Scripturii în limba poporului. În ciuda opoziţiei Romei, practica aceasta nu fusese cu totul întreruptă în Boemia. Însă Biblia nu era cunoscută, iar printre oamenii bogaţi şi săraci deopotrivă, predominau cele mai josnice vicii. Hus a condamnat aceste rele fără cruţare, apelând la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a da forţă principiilor adevărului şi ale curăţiei pe care el le susţinea.
-81-
Un învăţat din Praga, cu numele Ieronim, care mai târziu a devenit un colaborator apropiat al lui Hus, întorcându-se din Anglia, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Regina Angliei, care se convertise la învăţăturile lui Wycliffe, era o prinţesă originară din Boemia şi, prin influenţa ei, scrierile reformatorului au fost larg răspândite în ţara ei natală. Hus a citit aceste lucrări cu interes. Considera că autorul lor era un creştin sincer şi era înclinat să privească cu ochi buni reformele pe care acesta le susţinea. Fără să-şi dea seama, Hus in- trase deja pe calea care avea să-l ducă departe de Roma.
Cam în acelaşi timp, în Praga au sosit doi străini din Anglia, oameni de cultură, care primiseră lumina şi veniseră să o răspândească în această ţară îndepărtată. Deoarece au început cu un atac deschis contra supremaţiei papei, autorităţile i-au adus rapid la tăcere, dar, nevrând să renunţe la scopul lor, au recurs la alte mijloace. Fiind şi pictori, nu doar predicatori, şi-au folosit talentul. Într-un loc deschis publicului, au expus două tablouri. Unul reprezenta intrarea lui Iisus în Ierusalim, „blând şi călare pe un măgar” (Matei 21:5), urmat de ucenicii Săi îmbrăcaţi în haine uzate de călătorie şi desculţi. Celălalt tablou reprezenta o procesiune pontificală, papa purtând hainele lui bogate şi întreita sa coroană, călare pe un cal împodobit excesiv, precedat de trâmbiţaşi şi urmat de cardinali şi prelaţi în veşminte strălucitoare.
Mesajul acesta a atras atenţia tuturor categoriilor de oameni. Mulţimile veneau să privească picturile. Nu era nimeni care să nu priceapă morala şi mulţi au fost profund impresionaţi de contrastul dintre blândeţea şi umilinţa lui Hristos, Domnul, şi mândria şi aroganţa papei, pretinsul Său slujitor. S-a produs o mare tulburare în Praga şi, după un timp, cei doi străini au considerat necesar, pentru propria siguranţă, să plece. Dar lecţia pe care ei o predicaseră n-a fost uitată. Tablourile au lăsat o impresie profundă asupra minţii lui Hus şi l-au condus la un studiu mai atent al Bibliei şi al scrierilor lui Wycliffe. Cu toate că nu era pregătit încă să accepte toate reformele susţinute de acesta, a văzut mai clar adevăratul caracter al papalităţii şi, cu un zel şi mai mare, a denunţat mândria, ambiţia şi corupţia clerului.
Din Boemia, lumina s-a extins în Germania, pentru că tulburările de la universitatea din Praga au provocat retragerea a sute de studenţi germani. Mulţi dintre ei primiseră de la Hus primele cunoştinţe despre Biblie şi, la întoarcere, au răspândit Evanghelia în patria lor.
-82-
Veştile despre lucrarea din Praga au fost duse la Roma, şi Hus a fost curând somat să se prezinte înaintea papei. Să se supună ordinului ar fi însemnat să se expună la o moarte sigură. Regele şi regina Boemiei, universitatea, nobilii şi oficialii guvernului s-au unit într-un apel adresat pontifului prin care se cerea să i se îngăduie să rămână la Praga şi să trimită răspuns la Roma printr-un delegat. În loc să aprobe această cerere, papa a procedat la judecarea şi condamnarea lui şi apoi a declarat oraşul Praga sub interdicţie.
În acea epocă, ori de câte ori se pronunţa o astfel de sentinţă, se crea groază pretutindeni. Ceremoniile de care era însoţită erau în aşa fel concepute, încât să umple de teroare un popor care îl considera pe papă reprezentantul lui Dumnezeu care ţine cheile cerului şi ale iadului şi are puterea să pronunţe judecăţi atât civile, cât şi spirituale. Se credea că porţile cerului erau închise pentru regiunea lovită de interdicţie şi că, până când papa binevoia să ridice anatema, morţii erau împiedicaţi să intre în sălaşurile fericirii. Ca semn al acestei teribile calamităţi, toate slujbele religioase erau suspendate. Bisericile erau închise. Căsătoriile erau oficiate în curtea bisericii. Morţii, a căror înmormântare în cimitir era interzisă, erau îngropaţi, fără niciun fel de slujbă, în şanţuri sau pe câmp. Astfel, prin măsuri care făceau apel la imaginaţie, Roma încerca să controleze conştiinţele oamenilor.
Oraşul Praga era plin de tulburări. Mulţi îl acuzau pe Hus că este cauza tuturor nenorocirilor şi cereau să fie predat răzbunării Romei. Pentru a linişti furtuna, reformatorul s-a retras pentru un timp în satul lui natal. Scriindu-le prietenilor pe care-i lăsase în Praga, spunea: „Dacă m-am retras din mijlocul vostru, am făcut-o pentru a urma învăţătura şi exemplul lui Iisus Hristos, ca să nu dau ocazie celor cu gânduri rele să-şi atragă o condamnare veşnică şi ca să nu fiu pentru cei evlavioşi un motiv de amărăciune şi persecuţie. M-am retras şi pentru că mi-am dat seama că preoţii nelegiuiţi ar putea continua să interzică pentru un timp îndelungat predicarea Cuvân- tului lui Dumnezeu în mijlocul vostru, dar nu v-am părăsit pentru a nega adevărul divin, pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt gata să mor” (Bonnechose, The Reformers Before the Reformation, vol. 1, p. 87). Hus nu şi-a încetat activitatea, ci a călătorit prin regiunile învecinate, predicând mulţimilor doritoare. Astfel, măsurile la care a recurs papa pentru a înăbuşi Evanghelia făceau ca ea să fie şi mai mult răspândită. „N-avem nicio putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Corinteni 13:8).
-83-
„În această etapă a carierei sale, mintea lui Hus părea a fi scena unui conflict dureros. Cu toate că Biserica încerca să-l intimideze cu tunetele ei, el nu renunţase la autoritatea ei. Pentru el, Biserica Romano-Catolică încă era mireasa lui Hristos, iar papa era reprezentantul şi vicarul lui Dumnezeu. El lupta împotriva abuzului de autoritate, şi nu împotriva principiului în sine. Acest fapt a produs un conflict teribil între convingerile raţiunii lui şi cerinţele conştiinţei sale. Dacă autoritatea era dreaptă şi infailibilă, aşa cum considera că este, cum se făcea că el se simţea constrâns să nu i se supună? Să asculte vedea că este păcat, dar cum era posibil ca ascultarea de o biserică infailibilă să-l aducă într-o astfel de situaţie? Aceasta era problema pe care nu putea să o rezolve, aceasta era îndoiala care-l chinuia clipă de clipă. Singura soluţie la care a putut ajunge a fost aceea că se repeta situaţia care existase şi în zilele Mântuitorului, când preoţii deveniseră nişte persoane nelegiuite, care foloseau autoritatea legitimă în scopuri nelegitime. Aceasta l-a făcut să se călăuzească în viaţă şi să le predice altora principiul că învăţăturile Scripturii, înţelese şi asimilate, trebuie să guverneze conştiinţa, cu alte cuvinte, că singurul ghid infailibil este Dumnezeu, care vorbeşte prin Biblie, şi nu biserica, ce vorbeşte prin preoţi” (Wylie, vol. 3, cap. 2).
Când, după un timp, agitaţia din Praga s-a mai potolit, Hus s-a reîntors la capela Betleem pentru a continua cu şi mai mare zel şi curaj predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Duşmanii lui erau activi şi puternici, dar regina şi mulţi nobili îi erau prieteni, iar poporul, în mare număr, era de partea lui. Comparând învăţăturile lui curate şi înălţătoare, precum şi viaţa lui sfântă cu dogmele degradante pe care le predicau preoţii romano-catolici şi cu avariţia şi imoralitatea de care dădeau dovadă, mulţi considerau o adevărată onoare să fie de partea lui.
Până în acest moment, Hus fusese singur în activitatea lui, dar acum, Ieronim, care acceptase învăţăturile lui Wycliffe pe când era în Anglia, i s-a alăturat în lucrarea de reformă. Cei doi urmau să fie de atunci înainte uniţi în viaţă şi nici moartea nu avea să-i despartă. Ieronim era înzestrat cu elocvenţă, cultură şi un geniu strălucitor – calităţi care câştigă favoarea oamenilor – într-o măsură mai mare decât Hus, care, în schimb, avea acele trăsături care conferă adevărata forţă de caracter. Judecata lui calmă era ca o frână pentru spiritul impulsiv al lui Ieronim, care, în adevărată umilinţă, îşi dădea seama de valoarea lui Hus şi se supunea sfaturilor lui. Prin eforturile lor unite, reforma s-a întins mai rapid.