În momentul când cărţile cu rapoartele vieţii sunt deschise şi Iisus Îşi roteşte privirea asupra păcătoşilor, ei îşi aduc aminte de fiecare păcat pe care l-au făcut vreodată. Îşi amintesc momentul în care picioarele lor s-au abătut de pe calea purităţii şi a sfinţeniei şi văd cât de departe i-au dus mândria şi revolta lor în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat îngăduind păcatul în viaţa lor, binecuvântările rău folosite, cuvintele de batjocură adresate mesagerilor lui Dumnezeu, avertizările respinse, valurile de milă pe care inimile lor încăpăţânate şi nepocăite le-au refuzat – toate acestea le apar ca şi când ar fi scrise cu litere de foc.
Deasupra tronului se arată crucea. Ca într-o panoramă, apar scenele ispitirii şi căderii lui Adam şi etapele succesive ale marelui plan de răscumpărare.
Naşterea umilă a Mântuitorului, viaţa de simplitate şi de ascultare pe care a dus-o, botezul în Iordan, postul şi ispitirea din pustie, activitatea publică, prin care le-a descoperit oamenilor cele mai preţioase binecuvântări ale cerului, zilele pline de fapte de iubire şi îndurare, nopţile de rugăciune şi veghere în singurătatea munţilor, uneltirile pline de invidie, de ură şi de răutate cu care a fost răsplătit pentru binefacerile Sale, agonia înspăimântătoare şi misterioasă din Ghetsimani sub greutatea zdrobitoare a păcatelor lumii întregi, trădarea Lui în mâinile gloatei ucigaşe, evenimentele teribile din acea noapte de groază (arestatul care nu a opus rezistenţă, abandonat de ucenicii Săi, târât cu brutalitate pe străzile Ierusalimului, Fiul lui Dumnezeu expus în mod triumfător în faţa lui Ana, judecat în palatul marelui-preot, în sala de judecată a lui Pilat şi înaintea lui Irod cel crud şi laş, batjocorit, insultat, torturat şi condamnat la moarte) – toate acestea sunt prezentate în culori vii. Apoi, în faţa mulţimii impresionate se desfăşoară scenele finale: Victima răbdătoare mergând pe calea spre Calvar, Prinţul cerului atârnând pe cruce, preoţii îngâmfaţi şi gloata batjocoritoare ridiculizându-I agonia morţii, întunericul supranatural, cutremurul de pământ, stâncile despicate şi mormintele deschise, care au marcat momentul în care Răscumpărătorul lumii Şi-a dat viaţa. Spectacolul îngrozitor este prezentat exact aşa cum a fost. Satana, îngerii şi supuşii lui nu au putere să-şi întoarcă privirile de la acest tablou. Fiecare participant îşi aminteşte rolul pe care l-a îndeplinit. Irod, care a ucis copiii nevinovaţi din Betleem ca să-L poată distruge pe Împăratul lui Israel, Irodiada cea josnică, al cărei suflet este mânjit de sângele lui Ioan Botezătorul, oportunistul şi slabul Pilat, soldaţii batjocoritori, preoţii, conducătorii şi mulţimea înfuriată, care striga: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27:25) – toţi văd enormitatea vinei lor. În zadar încearcă ei să se ascundă de grandoarea divină a feţei Sale, care întrece strălucirea soarelui, în timp ce răscumpăraţii îşi pun coroanele la picioarele Mântuitorului, exclamând: „El a murit pentru mine!” Printre cei răscumpăraţi se numără apostolii lui Hristos: curajosul Pavel, înflăcăratul Petru, Ioan cel iubitor şi iubit, fraţii lor credincioşi şi, împreună cu ei, mulţimea vastă de martiri. În acelaşi timp, în afara zidurilor, alături de cele mai oribile şi mai josnice lucruri, sunt cei care i-au persecutat, i-au întemniţat şi i-au ucis. Acolo este Nero, acel monstru de cruzime şi viciu, care priveşte bucuria şi onoarea de care au parte cei pe care, în trecut, i-a torturat şi în a căror suferinţă găsea o plăcere satanică. Acolo este mama lui, care îşi vede propria lucrare, care vede cum trăsăturile negative de caracter transmise fiului ei şi patimile încurajate şi dezvoltate prin influenţa şi exemplul ei au avut ca rezultat crime ce au făcut lumea să se cutremure.
-548-
Acolo sunt preoţii şi prelaţii catolici, care au pretins că sunt ambasadorii lui Hristos, dar care au folosit scaunul de tortură, temniţa şi rugul pentru a-I subjuga poporul. Acolo sunt pontifii aroganţi, care s-au înălţat mai presus de Dumnezeu şi s-au încumetat să schimbe Legea Celui Preaînalt. Aceşti pretinşi părinţi ai bisericii au de dat socoteală înaintea lui Dumnezeu, însă tare bucuroşi ar fi dacă ar putea scăpa de aceasta. Ei înţeleg că Dumnezeul atotştiutor ţine la Legea Sa, dar este deja prea târziu. Află acum că în niciun caz El nu-l socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat. Înţeleg, de asemenea, că Domnul Hristos S-a identificat cu interesele copiilor Săi care suferă. Acum pricep ei semnificaţia cuvintelor Sale: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25:40).
Toţi păcătoşii stau în faţa lui Dumnezeu şi sunt judecaţi pentru acuzaţia de înaltă trădare faţă de Cer. Nu au pe nimeni care să le pledeze cauza, nu au nicio scuză, iar împotriva lor se pronunţă sentinţa morţii veşnice. Acum este clar pentru toţi că plata pentru păcat nu înseamnă independenţă nobilă şi viaţă eternă, ci sclavie, dezastru şi moarte. Păcătoşii văd ce au pierdut în urma răzvrătirii lor. Ei au dispreţuit greutatea veşnică de slavă (vezi 2 Corinteni 4:17) când le-a fost oferită, dar cât de demnă de dorit li se pare acum! „Toate aceste lucruri”, strigă sufletul pierdut, „puteau fi ale mele, dar am ales să mă îndepărtez de ele. O, cât de orb am fost! Am dat pacea, fericirea şi onoarea pe nefericire, ruşine şi disperare.” Toţi aceştia admit că excluderea lor din cer este corectă. Prin viaţa pe care au dus-o au declarat: „Nu vrem ca acest om [Iisus] să domnească peste noi.”
Ca fermecaţi, păcătoşii privesc încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Văd în mâinile Sale tablele Legii divine, poruncile pe care le-au dispreţuit şi le-au călcat. Sunt martori la explozia de uimire, fericire şi adorare a celor mântuiţi; când reverberaţiile melodiei ajung la masele din afara cetăţii, toţi exclamă într-un glas: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15:3). Căzând cu faţa la pământ, ei se închină Prinţului vieţii. Satana pare paralizat când priveşte la slava şi maiestatea lui Hristos. Cândva un heruvim ocrotitor, îşi aminteşte acum de unde a căzut.
-549-
Cândva un heruvim strălucitor, un „fiu al zorilor” (Isaia 14:12), cât de schimbat, cât de decăzut a ajuns! Acum este exclus pentru totdeauna din consiliul în care odinioară era onorat. Vede acum pe altcineva stând lângă Tatăl. Un înger cu o statură impunătoare şi o înfăţişare maiestuoasă Îi pune lui Hristos coroana pe cap, iar Satana ştie că poziţia înaltă a acestui înger putea fi a lui.
Îşi aduce aminte de căminul inocenţei şi purităţii lui, de pacea şi mulţumirea pe care le-a avut până când şi-a permis să murmure împotriva lui Dumnezeu şi să-L invidieze pe Hristos. Acuzaţiile, rebeliunea şi minciunile prin care a căutat să câştige simpatia şi sprijinul îngerilor, încăpăţânarea de a nu face niciun efort de schimbare când Dumnezeu i-ar fi oferit iertarea – toate acestea îi vin cu claritate în minte. Îşi revede activitatea pe care a desfăşurat-o printre oameni şi rezultatele acesteia: duşmănia omului faţă de semenii lui, teribilele pierderi de vieţi, ridicarea şi căderea imperiilor, detronările împăraţilor, lunga succesiune a tulburărilor, conflictelor şi revoluţiilor. Îşi aminteşte eforturile permanente de a se opune lucrării lui Hristos şi de a-l afunda pe om din ce în ce mai mult. Vede că intrigile lui diabolice nu i-au putut distruge pe cei care şi-au pus încrederea în Iisus. Privindu-şi împărăţia, rodul muncii sale, vede numai eşec şi ruină. A făcut ca mulţimile să creadă că cetatea lui Dumnezeu va fi o pradă uşoară, dar el ştie că aceasta este o minciună. Pe parcursul marii lupte a fost mereu învins şi constrâns să cedeze, prin urmare cunoaşte prea bine puterea şi maiestatea Celui Veşnic. Scopul marelui rebel a fost întotdeauna acela de a se justifica şi de a demonstra că guvernarea divină este responsabilă pentru răzvrătirea lui. În scopul acesta, a folosit toată puterea vastei sale inteligenţe. A acţionat în mod premeditat, sistematic şi cu un succes uimitor, făcându-i pe mulţi oameni să accepte versiunea lui despre marea luptă care s-a desfăşurat timp atât de îndelungat. Pe parcursul a mii de ani, acest cap al conspiraţiei a vândut minciuni drept adevăruri. Dar acum a venit timpul ca rebeliunea să fie definitiv înfrântă, ca faptele şi caracterul lui Satana să fie dezvăluite. Prin ultimul lui mare efort de a-L detrona pe Hristos, de a-I distruge poporul şi de a cuceri cetatea lui Dumnezeu, arhiamăgitorul s-a demascat complet. Cei care i s-au alăturat îşi dau seama de eşecul total al cauzei lui. Urmaşii lui Hristos şi îngerii loiali văd adevărata dimensiune a uneltirilor lui împotriva guvernării lui Dumnezeu, iar el devine obiectul repulsiei universale.
-550-
Satana înţelege că, în mod voluntar, prin propria rebeliune, a ajuns să nu mai corespundă cerului. El şi-a exersat puterile pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu; puritatea, pacea şi armonia cerului ar fi pentru el tortura supremă. Acuzaţiile la adresa îndurării şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt acum aduse la tăcere. Vina pe care el s-a străduit să o arunce asupra lui Iehova rămâne în întregime asupra lui. Se înclină în faţa lui Dumnezeu şi recunoaşte justeţea sentinţei pronunţate împotriva lui.
„Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apocalipsa 15:4). Toate întrebările cu privire la adevăr şi eroare care s-au ivit pe parcursul îndelungatei controverse au fost acum clarificate. Consecinţele rebeliunii, efectele înlăturării poruncilor divine au fost expuse în faţa tuturor fiinţelor create. Rezultatele stăpânirii lui Satana, în contrast cu guvernarea lui Dumnezeu, au fost văzute de întregul univers. Pe Satana l-au condamnat propriile fapte. Înţelepciunea lui Dumnezeu, dreptatea şi bunătatea Lui sunt pe deplin reabilitate. Se vede că toate acţiunile Sale din cadrul marii lupte au fost canalizate spre binele veşnic al poporului Său şi spre binele tuturor lumilor create de El. „Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Şi credincioşii Tăi Te vor binecuvânta” (Psalmii 145:10). Istoria păcatului va fi pentru toată veşnicia o dovadă că fericirea tuturor fiinţelor create de Dumnezeu depinde de existenţa Legii Sale. Fiind clarificate toate aspectele marii lupte, întregul univers, atât fiinţele loiale, cât şi cele răzvrătite, declară în unanimitate: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15:3).
Înaintea universului a fost prezentat în mod clar marele sacrificiu făcut de Tatăl şi de Fiul în favoarea omului. A sosit ceasul ca Hristos să ocupe poziţia care I se cuvine şi să fie glorificat mai presus de orice domnie, de orice stăpânire şi de orice nume. Pentru bucuria de a le oferi cât mai multor oameni gloria cerului, El a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea. Oricât de mari au fost durerea şi ruşinea Lui, bucuria şi slava Sa sunt cu mult mai mari. Acum, El priveşte la cei răscumpăraţi, înnoiţi după chipul Său, toate inimile purtând marca perfectă a divinului, toate feţele reflectând asemănarea cu Împăratul lor. Vede în ei rodul muncii sufletului Său şi este mulţumit (vezi Isaia 53:11). Cu o voce care este auzită atât de cei drepţi, cât şi de cei nelegiuiţi, El declară: „Iată-i pe cei pe care i-am câştigat prin sângele Meu! Pentru ei am suferit, pentru ei am murit, ca să locuiască în prezenţa Mea în veşnicie.
-551-
” De la cei îmbrăcaţi în haine albe din jurul tronului se înalţă imnul de laudă: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apocalipsa 5:12).
Cu toate că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi să se plece în faţa supremaţiei lui Hristos, caracterul lui rămâne neschimbat. Spiritul de revoltă izbucneşte iarăşi ca un torent puternic. Plin de furie, el se hotărăşte să nu abandoneze marea luptă. A sosit timpul pentru ultima bătălie disperată împotriva Împăratului cerului. Se repede în mijlocul supuşilor lui şi încearcă să le insufle propria furie şi să-i instige imediat la luptă. Dar, din milioanele de oameni pe care i-a ademenit la revoltă, nimeni nu-i mai recunoaşte acum supremaţia. Puterea lui a luat sfârşit. Păcătoşii sunt plini de aceeaşi ură faţă de Dumnezeu care-l animă şi pe Satana, dar ei înţeleg că situaţia lor este lipsită de orice speranţă, că nu-L pot învinge pe Iehova. Mânia lor se aprinde împotriva lui Satana şi a celor care au acţionat ca agenţi ai lui atunci când i-au înşelat şi, cu o furie de demoni, se întorc împotriva lor. Domnul spune: „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu, iată că voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare şi-ţi vor pângări frumuseţea. Te vor arunca în groapă. (…) Te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare… De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor… şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc… Eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!” (Ezechiel 28:6-8,16- 19).
„Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări ca să fie arse de foc.” „Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile şi plin de urgie pe toată oştirea lor. El le nimiceşte cu desăvârşire, le măcelăreşte de tot.” „Peste cei răi plouă cărbuni, foc şi pucioasă; un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte” (Isaia 9:5; 34:2; Psalmii 11:6). Din cer, de la Dumnezeu, se coboară foc. Pământul este distrus. Armele ascunse în adâncurile lui sunt scoase la iveală. Flăcări izbucnesc din fiecare crater format. Chiar şi stâncile ard. A venit ziua care arde ca un cuptor.
Elementele naturii se topesc de o căldură atât de mare şi pământul cu tot ce este pe el arde
(Maleahi 4:1; 2 Petru 3:10). Suprafaţa pământului pare o masă topită – un uriaş lac de foc în clocot. Este timpul judecăţii şi al distrugerii păcătoşilor – „este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire şi răzbunare pentru Sion” (Isaia 34:8).