Apoi, când îngerii conducători dau tonul, toate mâinile ating coardele harpelor cu măiestrie, producând o muzică dulce, cu acorduri melodioase şi bogate. O fericire de nedescris cuprinde toate inimile şi toate vocile se înalţă într-o laudă plină de recunoştinţă: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 1:5,6).
În faţa mulţimii celor mântuiţi este cetatea sfântă. Iisus deschide larg porţile de perle, iar cei care au păzit adevărul intră în ea. Acolo văd Paradisul lui Dumnezeu, căminul lui Adam în nevinovăţia lui. Apoi se aude din nou acea voce, mai amplă decât orice muzică auzită vreodată de o ureche muritoare, spunând: „Lupta voastră s-a sfârşit.” „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34).
Acum se împlineşte rugăciunea Mântuitorului pentru ucenicii Săi: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Hristos îi prezintă Tatălui pe cei pe care i-a răscumpărat prin sângele Său, „fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24), declarând: „Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a[i] dat!” „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat” (Evrei 2:13; Ioan 17:12). O, minuni ale iubirii răscumpărătoare! Ce fericit va fi momentul în care Tatăl cel infinit, privind la cei răscumpăraţi, va vedea în ei chipul Său, pata păcatului fiind înlăturată, iar umanitatea fiind din nou în armonie cu Divinitatea!
Iisus îi invită pe credincioşii Săi, cu o dragoste inexprimabilă, să ia parte la bucuria Lui, care este aceea de a vedea în Împărăţia slavei sufletele care au fost salvate prin agonia şi umilinţa Sa. Cei răscumpăraţi vor lua parte la această bucurie, văzându-i pe cei care au fost câştigaţi pentru Hristos prin rugăciunile, eforturile şi sacrificiul lor iubitor. Când se vor aduna în jurul marelui tron alb, o fericire de nespus le va umple inimile văzându-i pe cei pe care ei i-au câştigat pentru Hristos şi văzând că aceştia i-au câştigat pe alţii, iar aceia, la rândul lor, pe alţii, toţi ajunşi acum la limanul odihnei, ca să îşi aşeze coroanele la picioarele lui Iisus şi să-L laude de-a lungul eternităţii. Când celor salvaţi li se urează bun venit în Cetatea lui Dumnezeu, se aude un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt aproape să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschise ca să-l primească pe tatăl familiei umane – cel pe care l-a creat, care a păcătuit împotriva Creatorului Său şi pentru păcatul căruia
-532-
Mântuitorul poartă în trupul Său semnele răstignirii. Când zăreşte urmele cuielor, Adam nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la picioarele Sale strigând: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!” (Apocalipsa 5:12). Mântuitorul îl ridică plin de blândeţe şi îl îndeamnă să privească iarăşi la casa din Eden, din care a fost alungat cu atât de multă vreme în urmă. Din momentul izgonirii sale din Eden, viaţa lui Adam pe pământ a fost plină de tristeţe. Fiecare frunză veştejită, fiecare animal jertfit, fiecare pată din natură şi de pe curăţia omului, toate erau noi amintiri ale păcatului său. Cumplită a fost agonia remuşcării când vedea nedreptatea răspândindu-se, iar, ca răspuns la avertizările lui, i se imputa că el este cauza păcatului. A îndurat cu umilinţă şi răbdare aproape 1.000 de ani pedeapsa neascultării. S-a pocăit cu sinceritate de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului promis şi a murit cu speranţa învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greşeala şi căderea omului, iar acum, prin ispăşirea pe care El a realizat-o, Adam este repus în poziţia lui de la început.
Entuziasmat şi plin de bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui şi pe ale căror roade le culesese în zilele nevinovăţiei şi bucuriei sale. Vede viţa-de-vie pe care propriile mâini au cultivat-o şi florile pe care îi plăcea cândva să le îngrijească. Mintea lui înţelege că totul este real şi că acesta este, într-adevăr, Edenul restaurat, mai frumos acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieţii, rupe fructul acestuia şi îl îndeamnă să mănânce. Apoi Adam priveşte în jur şi vede că o mulţime de oameni răscumpăraţi din familia sa stau în Paradisul lui Dumnezeu. Atunci îşi ia coroana strălucitoare, o aşază la picioarele lui Iisus şi, căzând pe pieptul Său, Îl îmbrăţişează pe Răscumpărătorul lui. Atinge harpa de aur şi bolţile cerului răsună de triumfătorul imn: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat şi trăieşte iarăşi!” Familia lui Adam se alătură cântecului său şi îşi aşază coroanele la picioarele Mântuitorului, plecându-se înaintea Sa în adorare.
La această întâlnire sunt martori îngerii care au plâns la căderea lui Adam şi s-au bucurat când Iisus S-a înălţat la cer după înviere, deschizând mormântul pentru toţi cei care vor crede în Numele Său. Acum văd lucrarea de răscumpărare încheiată şi îşi unesc vocile în cântarea de laudă. Pe marea de cristal din faţa tronului, acea mare de sticlă ce străluceşte atât de puternic de slava lui Dumnezeu încât pare amestecată cu foc, sunt adunaţi „biruitorii fiarei, ai icoanei ei, ai semnului ei şi ai numărului numelui ei”.
-533-
Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, „cu alăutele lui Dumnezeu în mână”, stau cei 144.000 care au fost răscumpăraţi dintre oameni şi, ca vuietul unor ape mari şi ca bubuitul unui tunet puternic, se aude „glasul… celor ce cântă cu alăuta”. Ei cântă „o cântare nouă” înaintea tronului, o cântare pe care niciun om nu poate s-o cânte, cu excepţia celor 144.000. Este cântarea lui Moise şi a Mielului, cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei 144.000 nu poate să înveţe acea cântare, deoarece este cântarea experienţei lor, o experienţă pe care au avut-o doar ei. „Ei… [Îl] urmează pe Miel oriunde merge El.” Fiind înălţaţi de pe pământ dintre cei vii, ei sunt consideraţi „cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel”. „Aceştia vin din necazul cel mare.” Au trecut printr-un timp de criză cum n-a mai fost de când sunt popoarele pe pământ; au rezistat groazei asemănătoare cu cea din timpul nopţii de luptă a lui Iacov şi au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a pedepselor lui Dumnezeu. Dar au fost eliberaţi, căci „şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”. „În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină” înaintea lui Dumnezeu. „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui.” Ei au văzut pământul devastat de foamete şi epidemii, au văzut soarele dogorindu-i pe oameni cu mare putere şi au suportat necazuri, foamete şi sete. Dar „nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 15:2,3; 14:1-5; 7:14-17).
În toate timpurile, aleşii Mântuitorului au fost educaţi şi disciplinaţi în şcoala încercării. Ei au umblat pe cărările înguste ale pământului; au fost purificaţi în cuptorul suferinţei. Pentru Numele lui Iisus, au îndurat opoziţie, ură, calomnie, renunţare la sine şi amare dezamăgiri. L-au urmat pe El în mijlocul luptelor grele; au dat dovadă de abnegaţie şi au trecut prin dezamăgiri crunte. Au cunoscut, din propria experienţă dureroasă, grozăvia păcatului, puterea, vinovăţia şi nenorocirea lui, de aceea îl privesc cu silă. Înţelegerea sacrificiului infinit făcut pentru tratarea păcatului îi umileşte în propriii ochi şi le umple inima de recunoştinţă şi laudă, sentimente pe care cei care n-au păcătuit niciodată nu le pot percepe. Iubesc mult pentru că li s-a iertat mult (vezi Luca 7:47).
-534-
Părtaşi la suferinţele lui Hristos, ei sunt demni să fie acum părtaşi la slava Sa. Moştenitorii lui Dumnezeu au venit de prin podurile caselor, din cocioabe, din temniţe, de pe eşafoduri, din munţi, din pustiuri, din peşterile pământului şi din grotele mării. Pe pământ au fost „lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi” (Evrei 11:37). Milioane de oameni au coborât în mormânt acoperiţi de ruşine, pentru că au refuzat cu fermitate să accepte afirmaţiile înşelătoare ale lui Satana. Au fost condamnaţi de tribunale omeneşti drept cei mai josnici criminali. Dar acum „Dumnezeu este Cel ce judecă” (Psalmii 50:6). Acum sentinţele omeneşti sunt răsturnate. „Domnul Dumnezeu… îndepărtează… ocara poporului Său” (Isaia 25:8). „Ei vor fi numiţi «Popor sfânt, Răscumpăraţi ai Domnului»” (Isaia 62:12). El a hotărât să le dea „celor întristaţi din Sion… o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (Isaia 61:3). Nu mai sunt slabi, întristaţi, risipiţi şi oprimaţi. De acum înainte vor fi întotdeauna cu Domnul şi vor sta înaintea tronului îmbrăcaţi cu haine mai preţioase decât au purtat vreodată cei mai onoraţi oameni de pe pământ. Vor fi încoronaţi cu diademe mai strălucitoare decât cele puse vreodată pe fruntea monarhilor pământeşti. Zilele de durere şi de plâns s-au sfârşit pentru totdeauna. Împăratul slavei a şters lacrimile de pe toate feţele. Orice motiv de întristare a fost îndepărtat. Fluturând ramuri de palmieri, ei izbucnesc într-un cântec de laudă clar, plăcut şi armonios. Toate vocile se unesc în acest cântec până când imnul de triumf răsună prin bolţile cerului: „Mântuirea este a Dum- nezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” şi toţi locuitorii cerului răspund în adorare: „Amin!” „Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor!” (Apoc. 7:10,12).
În prezent, abia dacă putem să înţelegem minunata temă a răscumpărării. Cu mintea noastră mărginită, putem medita cu adâncă sinceritate la ruşinea şi slava, viaţa şi moartea, dreptatea şi mila care se întâlnesc la cruce. Totuşi nici cu cea mai mare încordare a puterilor noastre mintale nu vom reuşi să înţelegem deplina ei semnificaţie. Lungimea şi lăţimea, adâncimea şi înălţimea iubirii răscumpărătoare sunt înţelese doar în mod limitat. Planul de răscumpărare nu va fi pe deplin înţeles nici chiar atunci când cei mântuiţi vor vedea aşa cum sunt văzuţi şi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi. Dar, de-a lungul veşniciei, noi adevăruri vor fi mereu dezvăluite minţilor uimite şi încântate.
-535-
Deşi întristările, durerile şi ispitele pământului s-au sfârşit şi cauza lor a fost eliminată, copiii lui Dumnezeu vor avea întotdeauna o cunoaştere clară, detaliată, a preţului plătit pentru mântuirea lor. Crucea lui Hristos va constitui obiectul studiului şi al imnurilor celor mântuiţi în toată veşnicia. În Hristos Cel glorios, ei Îl vor vedea pe Hristos Cel răstignit. Nu vor uita niciodată că El, a cărui putere a creat şi a susţinut lumile nenumărate din spaţiul infinit, iubitul Fiul al lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, El, pe care heruvimii şi serafimii strălucitori se bucurau să-L adore, S-a umilit pentru a ridica omenirea căzută. De asemenea, nu vor uita că Iisus a suferit vina şi ruşinea pentru păcat şi că a trebuit să suporte gândul că Tatăl Său Şi-a întors faţa de la El, până când suferinţele unei lumi pierdute I-au sfâşiat inima şi I-au zdrobit viaţa pe crucea de pe Calvar. Creatorul tuturor lumilor, Judecătorul tuturor destinelor, a renunţat la slava Sa şi S-a umilit din dragoste pentru om – iată ce va provoca pentru totdeauna uimirea şi adorarea universului! Când cei mântuiţi Îl privesc pe Salvatorul lor şi văd gloria eternă a Tatălui strălucindu-I pe faţă, când privesc tronul Său veşnic şi ştiu că Împărăţia Sa nu va avea sfârşit, izbucnesc în cântarea entuziastă: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat şi ne-a răscumpărat prin sângele Său preţios pentru Dumnezeu!” Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care izvorăşte de la Calvar, însuşirile lui Dumnezeu, care ne umpluseră de teamă şi de groază, apar frumoase şi atrăgătoare. Îndurarea, bunătatea şi iubirea Lui părintească se împletesc cu sfinţenia, dreptatea şi puterea Lui. În timp ce privim maiestatea tronului Său, vedem manifestările pline de îndurare ale caracterului Său şi înţelegem, ca niciodată înainte, sensul acelui nume drag, Tatăl nostru. Vom înţelege că Acela care este infinit în înţelepciune nu putea întocmi niciun plan pentru salvarea noastră care să nu includă jertfirea Fiului Său. Răsplata pentru sacrificiul Său este bucuria de a vedea pământul locuit de fiinţe răscumpărate, sfinte, fericite şi nemuritoare. Rezultatul luptei Mântuitorului cu puterile întunericului le produce bucurie celor răscumpăraţi, amplificând slava lui Dumnezeu de-a lungul veşniciei. Atât de mare este valoarea unui suflet, încât Tatăl este mulţumit cu preţul plătit. Hristos Însuşi, privind roadele marelui Său sacrificiu, este mulţumit.