Capitolul 40 — Poporul lui Dumnezeu salvat
Când cei care păzesc Legea lui Dumnezeu nu vor mai beneficia de protecţia legilor civile, în diferite ţări va lua naştere concomitent o mişcare în vederea anihilării lor. Pe măsură ce
termenul-limită stabilit de acest decret se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini secta pe care o urăsc atât de mult. Se va lua hotărârea ca lovitura decisivă, care să-i aducă la tăcere pe cei care nu se conformează credinţei majoritare şi care sunt o continuă mustrare, să fie dată într-o anumită noapte.
Copiii lui Dumnezeu – unii în celulele închisorilor, alţii ascunşi în păduri şi munţi – se roagă pentru protecţie divină, în timp ce oameni înarmaţi, îndemnaţi de îngerii răi, se pregătesc să-i ucidă. Acum, în acest ceas de pericol extrem, Dumnezeu va interveni şi-i va scăpa pe aleşii Săi. Domnul spune: „Voi însă veţi cânta ca în noaptea când se prăznuieşte sărbătoarea, veţi fi cu inima veselă ca cel ce merge… ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ, Îşi va arăta braţul gata să lovească, în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, al furtunii şi al pietrelor de grindină” (Isaia 30:29,30).
Mulţimi de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii cu strigăte de triumf, cu batjocuri şi blesteme, când, deodată, asupra pământului cade un întuneric dens, mai adânc decât întunericul nopţii. Apoi, strălucind de slava tronului lui Dumnezeu, un curcubeu străbate cerul, părând să înconjoare fiecare grupă care se roagă. Mulţimile înfuriate se opresc dintr-odată. Strigătele batjocoritoare încetează.
-523-
Ţintele furiei lor sunt pierdute din vedere. Privesc simbolul legământului lui Dumnezeu cu presimţiri sumbre şi îşi doresc să găsească un scut împotriva strălucirii lui orbitoare.
Copiii lui Dumnezeu aud o voce clară şi melodioasă spunând: „Priviţi în sus!”. Ridicându-şi ochii către ceruri, văd curcubeul făgăduinţei. Norii negri şi ameninţători se despart şi, asemenea lui Ştefan, primul martir creştin, ei privesc spre cer şi văd slava lui Dumnezeu şi pe Fiul omului stând pe tronul Său (vezi Faptele 7:55,56). Pe chipul Său divin văd semnele umilinţei, iar de pe buzele Lui aud cererea pe care El o rosteşte înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Din nou se aude o voce plăcută şi triumfătoare: „Iată-i, vin! Sfinţi, nevinovaţi şi fără pată. Au păzit cuvântul răbdării Mele, aşa că vor umbla printre îngeri.” Buzele palide şi tremurânde ale celor care şi-au păstrat credinţa scot un strigăt de victorie. La miezul nopţii, Dumnezeu Îşi manifestă puterea, eliberându-Şi poporul. Soarele apare strălucind în toată puterea lui. Se arată apoi semne şi minuni, într-o succesiune rapidă. Păcătoşii privesc această scenă cu groază şi uimire, în timp ce neprihăniţii privesc cu o solemnă bucurie semnele eliberării lor. Totul în natură pare ieşit din făgaşul normal. Râurile încetează să curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul cerului înfuriat se află un colţ senin, de o slavă de nedescris, de unde se aude vocea lui Dumnezeu, ca sunetul multor ape, zicând: „S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17).
Acea voce zguduie cerurile şi pământul. Se produce „un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare” (Apocalipsa 16:18). Cerul pare să se deschidă şi să se închidă. Slava tronului lui Dumnezeu parcă străluceşte prin el. Munţii se clatină ca o trestie bătută de vânt şi stânci colţuroase sunt împrăştiate pretutindeni. Se aude un vuiet ca de furtună. Marea se dezlănţuie cu furie. Urletul uraganului pare o voce de demon aflat într-o misiune de distrugere. Întreg pământul se ridică şi se coboară ca valurile mării. Suprafaţa lui se crapă şi pare că temeliile îi cedează. Lanţuri de munţi se scufundă. Insule populate dispar. Oraşele portuare, care au devenit ca Sodoma din cauza depravării, sunt înghiţite de apele furioase. „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” Pietre mari de grindină, fiecare cântărind „aproape
-524-
un talant”, cad din cer şi distrug totul (Apocalipsa 16:19,21). Cele mai impozante oraşe ale pământului sunt acum culcate la pământ. Palate maiestuoase, în care bogaţii şi-au risipit averile pentru a se slăvi pe ei înşişi, se prăbuşesc înaintea ochilor lor. Zidurile închisorilor sunt spulberate, iar copiii lui Dumnezeu, închişi pentru credinţa lor, sunt eliberaţi. Mormintele se deschid şi „mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii, pentru ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12:2). Toţi cei care au murit crezând ferm în mesajul celui de-al treilea înger ies din morminte într-un corp nou, ca să audă legământul de pace al lui Dumnezeu cu cei care au păzit Legea Sa. „Cei ce L-au străpuns” (Apocalipsa 1:7), cei care au ridiculizat agonia morţii lui Hristos, precum şi cei mai violenţi oponenţi ai adevărului şi ai poporului Său sunt înviaţi ca să-L vadă în glorie şi să vadă onoarea care li se acordă celor credincioşi şi ascultători. Nori groşi acoperă încă cerul. Totuşi soarele pătrunde din loc în loc, părând un ochi răzbunător al lui Iehova. Fulgere înspăimântătoare ţâşnesc din cer, învăluind pământul într-o pânză de flăcări. Peste zgomotul infernal al tunetului, voci misterioase şi terifiante anunţă soarta păcătoşilor. Cuvintele nu sunt inteligibile pentru toţi, dar sunt clar înţelese de învăţătorii falşi. Cei care cu puţin timp înainte erau atât de îndrăzneţi, de lăudăroşi şi de sfidători şi atât de cruzi cu credincioşii care au păzit poruncile lui Dumnezeu sunt acum copleşiţi de groază şi se cutremură de frică. Bocetele lor acoperă zgomotul elementelor naturii. Demonii Îi recunosc divinitatea lui Hristos şi tremură înaintea puterii Sale, în timp ce oamenii cer îndurare şi se târăsc într-o groază disperată. Profeţii din vechime, când au privit în viziune sfântă ziua lui Dumnezeu, au spus: „Gemeţi, căci ziua Domnului este aproape; ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!” (Isaia 13:6). „Intră în stânci şi ascunde-te în ţărână de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui! Omul va trebui să-şi plece privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă ca să fie plecat. În ziua aceea, oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur pe care şi-i făcuseră ca să se închine la ei, îi vor arunca la şobolani şi la lilieci şi vor intra în găurile stâncilor şi în crăpăturile pietrelor de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească pământul” (Isaia 2:10-12,20,21).
-525-
Printr-o deschizătură în nori luminează o stea, care, din cauza contrastului cu întunericul, străluceşte de patru ori mai intens. Ea le inspiră speranţă şi bucurie celor credincioşi, dar asprime şi groază celor care au călcat Legea lui Dumnezeu. Cei care au sacrificat totul pentru Hristos sunt acum în siguranţă, ocrotiţi în „coliba Domnului” (vezi Psalmii 27:5). Ei au fost încercaţi şi, în faţa lumii şi a celor care desconsideră adevărul, şi-au dovedit loialitatea faţă de Acela care a murit pentru ei. Situaţia celor care au rămas fermi şi integri, chiar şi în faţa morţii, s-a schimbat. Au scăpat dintr-odată de tirania întunecată şi groaznică a oamenilor transformaţi în demoni. Feţele lor, până nu demult palide, îngrijorate şi trase, strălucesc acum de uimire, credinţă şi iubire. Vocile lor se înalţă într-un cântec de triumf: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii” (Psalmii 46:1-3).
În timp ce aceste cuvinte de încredere sfântă se înalţă către Dumnezeu, norii se retrag şi se vede cerul înstelat, nespus de glorios, în contrast cu firmamentul întunecat şi ameninţător de pe ambele părţi. Slava cetăţii cereşti răzbate prin porţile întredeschise. Apoi apare pe cer o mână care ţine două table de piatră închise ca o carte. Profetul spune: „Atunci, cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă” (Psalmii 50:6). Acea Lege sfântă, neprihănirea lui Dumnezeu, care a fost proclamată de pe Sinai în mijlocul tunetelor şi al focului, este regula pe baza căreia se face judecata. Mâna deschide tablele şi acolo se văd poruncile Decalogului, scrise parcă de o pană de foc. Cuvintele sunt atât de clare încât toţi le pot citi. Memoria este trezită, întunericul superstiţiei şi al ereziei este alungat din toate minţile şi cele zece cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte, cuprinzătoare şi autoritare, sunt expuse privirii tuturor locuitorilor planetei Pământ. Este imposibil de descris groaza şi disperarea celor care au călcat în picioare Legea sfântă a lui Dumnezeu, pe care El Însuşi le-a dat-o. Ar fi putut să-şi compare caracterul cu principiile ei şi să-şi descopere defectele cât încă era timp pentru pocăinţă şi schimbare, însă, ca să fie pe placul lumii, ei i-au dat la o parte normele şi i-au învăţat şi pe alţii să o încalce. Au încercat să-i forţeze pe copiii lui Dumnezeu să-I profaneze Sabatul. Acum sunt condamnaţi chiar de Legea pe care au dispreţuit-o. Cu o claritate înspăimântătoare, înţeleg că nu au nicio scuză.
-526-
Ei au ales cui să slujească şi cui să se închine. „Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel nepri- hănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte” (Maleahi 3:18).
Oponenţii Legii lui Dumnezeu, de la preoţi şi pastori până la cei mai neînsemnaţi oameni, înţeleg într-un mod nou adevărul şi datoria lor. Prea târziu îşi dau seama că Sabatul din porunca a patra este sigiliul viului Dumnezeu. Prea târziu îşi dau seama de adevărata natură a sabatului lor fals şi de faptul că au clădit pe nisip şi au luptat împotriva lui Dumnezeu. Liderii religioşi conduceau sufletele la moarte veşnică în timp ce pretindeau că le îndreaptă spre porţile Paradisului. Abia în ziua socotelilor finale se va şti cât de mare este responsabilitatea clerului şi cât de teribile sunt consecinţele necredinţei lui. Numai de-a lungul eternităţii vom putea aprecia în mod corect ce înseamnă pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta celui căruia Dumnezeu îi va spune: „Pleacă de la Mine, rob rău!” Vocea lui Dumnezeu se aude din cer, anunţând ziua şi ceasul venirii lui Iisus, precum şi legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuiturile unor tunete puternice. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele le sunt luminate de gloria Lui, strălucind ca faţa lui Moise când a coborât de pe Sinai. Păcătoşii nu pot să-i privească. Când Dumnezeu rosteşte binecuvântarea asupra celor care L-au onorat sfinţindu-I Sabatul, se aude un strigăt puternic de triumf. Curând, apare la răsărit un nor mic şi negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care Îl înconjoară pe Mântuitorul şi care, de la distanţă, pare învăluit în întuneric. Copiii lui Dumnezeu ştiu că acesta este semnul Fiului omului. În tăcere solemnă, ei privesc cum se apropie de pământ, făcându-se din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până când devine un nor mare şi alb, la baza căruia se vede o strălucire ca de foc, iar deasupra, curcubeul legământului. Iisus vine acum ca un cuceritor puternic, nu ca un „om al durerii” (Isaia 53:3), ca să bea cupa amară a ruşinii şi a suferinţei; vine biruitor în cer şi pe pământ, ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. „Cel ce Se cheamă «Cel credincios» şi «Cel adevărat»… judecă şi Se luptă cu dreptate”, iar „oştile din cer” Îl urmează (Apocalipsa 19:11,14). Este însoţit de o mulţime imensă de îngeri sfinţi, care intonează imnuri cereşti. Firmamentul pare plin de chipuri strălucitoare – „de zece mii de ori zece mii şi mii de mii” (Apocalipsa 5:11).