Capitolul 39 — Criza finală
În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1).
După ce mesajul îngerului al treilea se încheie, harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Trimişii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit misiunea. Au primit, „ploaia târzie”, înviorarea care vine de la Domnul, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care îi aşteaptă (Deuteronomul 11:14; Faptele 3:19). Îngerii se grăbesc în toate direcţiile în ceruri. Unul dintre îngeri, întorcându-se de pe pământ, anunţă că şi-a încheiat misiunea. Testul final a venit asupra lumii şi toţi cei care s-au dovedit devotaţi principiilor divine au primit „pecetea Dumnezeului celui viu” (Apocalipsa 7:2). Atunci, Iisus Îşi încetează activitatea de mijlocire în Sanctuar. El Îşi ridică mâinile şi spune cu voce puternică: „S-a isprăvit!” Toţi îngerii îşi scot coroanele când El anunţă solemn: „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe, cine este întinat să se întineze şi mai departe, cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană, şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 21:6; 22:11). În dreptul fiecărui caz s-a hotărât: viaţa sau moartea. Hristos a făcut ispăşire pentru credincioşii Săi şi le-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi s-a completat, iar „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri” sunt pregătite pentru a le fi date moştenitorilor mântuirii şi Iisus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.
Când El iese din Sanctuar, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului. În acel timp înfricoşător, cei neprihăniţi trebuie să trăiască fără mijlocitor înaintea unui Dumnezeu sfânt.
-505-
Limitele impuse celor răi sunt ridicate, iar Satana are controlul total asupra celor care au rămas până la urmă nepocăiţi. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-a sfârşit. Lumea I-a respins harul, I-a dispreţuit iubirea şi I-a călcat în picioare Legea. Cei răi au trecut limita timpului lor de probă. Duhul lui Dumnezeu, căruia I s-au împotrivit continuu, a fost în cele din urmă retras. Neprotejaţi de harul divin, ei nu au nicio apărare în faţa celui rău. Satana îi va arunca atunci pe locuitorii pământului într-o ultimă şi mare perioadă de criză. Când îngerii lui Dumnezeu încetează să mai ţină în frâu vânturile aprige ale patimii omeneşti, toate elementele de luptă se vor dezlănţui. Întreaga lume va fi cuprinsă de un dezastru mai teribil decât cel care a venit peste Ierusalimul din vechime. Un singur înger i-a omorât pe toţi primii născuţi ai egiptenilor şi a umplut ţara de jale. Când David a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, prin numărarea poporului, un singur înger a adus la îndeplinire acea cumplită distrugere prin care i-a fost pedepsit păcatul. Aceeaşi putere de distrugere exercitată de îngerii sfinţi atunci când porunceşte Dumnezeu va fi exercitată de îngerii răi atunci când tot El le va permite. În prezent, există forţe gata pregătite care aşteaptă doar permisiunea divină să răspândească dezastrul pretutindeni.
Cei care respectă Legea lui Dumnezeu sunt acuzaţi că au atras aceste pedepse asupra lumii şi sunt consideraţi cauza calamităţilor teribile ale naturii, cauza luptei şi a vărsării de sânge dintre oameni, care umplu pământul de nenorocire. Puterea care a însoţit ultima avertizare îi înfurie pe cei răi. Mânia lor se aprinde împotriva tuturor celor care au acceptat mesajul, iar Satana va provoca şi mai mult spiritul de ură şi de persecuţie.
Când prezenţa lui Dumnezeu a fost retrasă, în cele din urmă, din dreptul naţiunii iudaice, preoţii şi poporul n-au ştiut nimic. Deşi erau sub stăpânirea lui Satana şi erau mânaţi de patimile cele mai îngrozitoare şi mai dăunătoare, ei încă se considerau aleşii lui Dumnezeu. Slujba la Templu continua; jertfele erau aduse pe altarele lui profanate şi zilnic era invocată binecuvântarea divină asupra unui popor vinovat de sângele scumpului Fiu al lui Dumnezeu, popor care acum căuta să-i ucidă pe slujitorii şi pe apostolii Săi. În acelaşi fel, locuitorii pământului nu vor şti când se va pronunţa sentinţa irevocabilă în Sanctuarul ceresc şi când soarta lumii va fi decisă pentru totdeauna. Formele religioase vor fi continuate de un popor căruia i-a fost retras, în final, Duhul lui Dumnezeu. Zelul satanic, pe care prinţul răului îl va insufla oamenilor în vederea împlinirii planurilor lui malefice, se va asemăna cu zelul pentru Dumnezeu.
-506-
Pentru că Sabatul va deveni punctul special de dispută în lumea creştină, iar autorităţile religioase şi civile se vor uni să impună păzirea duminicii, refuzul persistent al unei mici minorităţi de a se supune cerinţei generale va face din ea obiectul repulsiei universale. Se va susţine că puţinii oameni care se opun unei instituţii a bisericii şi unei legi a statului nu mai trebuie toleraţi, că este mai bine ca ei să sufere decât ca ţări întregi să fie aruncate în anarhie şi confuzie. Acelaşi argument a fost adus acum 20 de secole împotriva lui Hristos de către „mai-marii poporului”. „Oare nu vă gândiţi că este în folosul nostru”, a spus vicleanul Caiafa, „să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?” (Ioan 11:50). Acest argument va părea convingător. În cele din urmă, se va emite un decret împotriva celor care sfinţesc Sabatul conform poruncii a patra, decret prin care se va stabili că merită pedeapsa cea mai severă şi care le va da oamenilor libertatea ca, după un anumit timp, să-i omoare. Catolicismul din Lumea Veche şi protestantismul apostat din Lumea Nouă vor adopta poziţii similare împotriva celor care respectă toate principiile divine. Poporul lui Dumnezeu va fi atunci cufundat în acele scene de chin şi suferinţă descrise de profet drept „timpul strâmtorării lui Iacov”. „Aşa vorbeşte Domnul: «Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace!… S-au îngălbenit toate feţele. Vai! Căci ziua aceea este mare. Niciuna n-a fost ca ea? Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea»” (Ieremia 30:5-7).
Noaptea de chin sufletesc a lui Iacov, când s-a luptat în rugăciune pentru a fi eliberat din mâna lui Esau (Geneza 32:24-30), ilustrează experienţa poporului lui Dumnezeu din timpul marii crize finale. Din cauza înşelăciunii la care recursese pentru a obţine binecuvântarea pe care tatăl său intenţiona să i-o dea lui Esau, Iacov fugise ca să-şi scape viaţa, speriat de ameninţările cu moartea din partea fratelui său. După mulţi ani petrecuţi în exil, la porunca lui Dumnezeu a pornit cu soţiile şi copiii, cu turmele şi cirezile, spre ţara natală. Ajungând la hotarele ţării, s-a îngrozit la vestea apropierii lui Esau, care era la conducerea unei cete de războinici, hotărât, fără îndoială, să se răzbune. Caravana lui Iacov, neînarmată şi fără apărare, părea victima sigură şi neajutorată a violenţei şi măcelului. La povara neliniştii şi fricii se adăuga greutatea zdrobitoare a remuşcării că propriul păcat generase acest pericol.
-507-
Singura lui speranţă era în harul lui Dumnezeu; singura lui apărare trebuia să fie rugăciunea. Cu toate acestea, a făcut tot ce a putut pentru a repara răul cauzat fratelui său şi a îndepărta pericolul care îl ameninţa. La fel şi urmaşii lui Hristos, când se vor apropia de „vremea de strâmtorare”, vor depune toate eforturile pentru a se prezenta într-o lumină adecvată înaintea oamenilor, pentru a dezarma prejudecata şi a elimina pericolul care ameninţă libertatea de conştiinţă.
Trimiţându-şi familia mai departe, ca să nu fie martoră la suferinţa lui, Iacov a rămas singur pentru a mijloci înaintea lui Dumnezeu. El şi-a mărturisit păcatul şi a recunoscut îndurarea lui Dumnezeu faţă de el, în timp ce, cu umilinţă adâncă, a invocat legământul încheiat de Dumnezeu cu părinţii lui şi promisiunile care i-au fost făcute în viziunea din noaptea de la Betel şi în ţara exilului său. Criza din viaţa lui sosise; totul era pus în pericol. A continuat să se roage şi să se smerească înaintea lui Dumnezeu, în singurătate şi întuneric. Deodată, o mână i-a fost pusă pe umăr. Crezând că un duşman încearcă să-i ia viaţa, s-a luptat cu agresorul lui cu toată energia pe care i-o dădea disperarea. Când s-a crăpat de ziuă, străinul şi-a dovedit puterea supraomenească. La atingerea lui, vigurosul bărbat a rămas ca paralizat şi a căzut neputincios, plângând pe umărul misteriosului său adversar. Iacov ştia acum că se luptase cu Îngerul legământului. Deşi infirm şi îndurând cele mai tăioase dureri, el nu a renunţat la scopul pe care îl urmărea. De foarte mult timp avusese frământări, remuşcări şi necazuri din cauza păcatului său; acum trebuia să primească asigurarea că este iertat. Vizitatorul divin părea gata să plece, dar Iacov s-a agăţat de El, implorând binecuvântarea. Îngerul a insistat: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile”, dar patriarhul a exclamat: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Câtă încredere, câtă fermitate şi perseverenţă sunt manifestate aici! Dacă aceasta ar fi fost o cerere arogantă şi obraznică, Iacov ar fi fost distrus pe loc, dar el a primit asigurarea dată celui care îşi mărturiseşte slăbiciunea şi lipsa de merite şi se încrede în îndurarea unui Dumnezeu care Îşi respectă legământul. El „s-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor” (Osea 12:4). Prin umilinţă, pocăinţă şi predare de sine, acest muritor păcătos şi vinovat a reuşit să iasă câştigător în lupta cu Maiestatea cerului. S-a prins cu putere tremurândă de promisiunile lui Dumnezeu şi inima Iubirii Infinite n-a putut să refuze cererea păcătosului. Ca o dovadă a triumfului său şi ca o încurajare pentru alţii să-i urmeze exemplul, numele i-a fost schimbat, dintr-un nume care îi amintea de păcatul său într-un nume care îi comemora victoria.
-508-
Faptul că Iacov a avut câştig de cauză la Dumnezeu era o asigurare că va câştiga şi în lupta cu oamenii. El nu s-a mai temut să ţină piept mâniei fratelui său, pentru că Domnul era apărarea lui. Satana îl acuzase pe Iacov în faţa îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând că are dreptul să-l distrugă din cauza păcatului său. Satana fusese cel care îl determinase pe Esau să pornească împotriva lui. În timpul lungii nopţi de luptă a patriarhului, Satana s-a străduit să-l apese cu sentimentul vinovăţiei, pentru a-l descuraja şi a-i rupe legătura cu Dumnezeu. Iacov a ajuns aproape de disperare, ştiind că fără ajutor din cer avea să piară. El se pocăise sincer de păcatul lui şi a apelat la harul, la îndurarea lui Dumnezeu. N-a putut fi abătut de la ţinta lui, ci s-a ţinut cu tărie de Înger şi a insistat în cererea lui cu strigăte arzătoare, în agonie, până când a învins.
Aşa cum l-a influenţat pe Esau să pornească împotriva lui Iacov, Satana îi va provoca pe cei răi să distrugă poporul lui Dumnezeu în timpul marii crize finale. După cum l-a acuzat pe Iacov, la fel va acuza şi poporul lui Dumnezeu. El îi consideră pe locuitorii lumii supuşii lui, dar mica grupă care păzeşte poruncile lui Dumnezeu opune rezistenţă în faţa supremaţiei lui. Dacă ar putea să-i şteargă pe cei credincioşi de pe faţa pământului, victoria lui ar fi deplină. El vede că îngeri sfinţi îi ocrotesc şi deduce că păcatele le-au fost iertate, dar nu ştie că situaţia lor a fost hotărâtă în Sanctuarul de sus. El cunoaşte exact păcatele pe care el i-a ispitit să le comită şi le prezintă înaintea lui Dumnezeu într-o lumină exagerată, acuzându-i că merită, exact ca şi el, să nu mai beneficieze de harul lui Dumnezeu. Tot el declară că, potrivit dreptăţii, Domnul nu poate să le ierte lor păcatele, în timp ce pe el şi pe îngerii lui îi distruge. Îi pretinde ca pradă a lui şi cere să fie daţi în mâinile sale ca să-i elimine. În timp ce Satana îi acuză pe cei din poporul lui Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul îi permite să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi perseverenţa lor vor fi crunt testate. Când îşi examinează trecutul, speranţele lor scad, deoarece în întreaga lor viaţă nu văd aproape nimic bun. Sunt pe deplin conştienţi de starea lor nedemnă şi de neputinţa lor. Satana se străduieşte să-i sperie cu gândul că situaţia lor este fără speranţă, că petele lor nu vor fi şterse niciodată. El speră astfel să le distrugă credinţa, ca ei să cedeze ispitelor lui şi să renunţe la loialitatea lor faţă de Dumnezeu.
-509-
Deşi copiii lui Dumnezeu vor fi înconjuraţi de inamici decişi să-i anihileze, ei nu sunt îngroziţi de persecuţia pe care s-ar putea să o suporte pentru adevăr, ci se tem că nu s-au pocăit de toate păcatele şi că, din cauza vreunui defect din caracterul lor, nu se va împlini făgăduinţa Mântuitorului: „Te voi păzi… de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă” (Apocalipsa 3:10). Dacă ar avea siguranţa iertării, nu s-ar da înapoi de la tortură sau moarte, dar, în cazul în care s-ar dovedi nedemni şi şi-ar pierde viaţa din cauza propriilor defecte de caracter, atunci Numele sfânt al lui Dumnezeu ar fi incriminat. Din toate părţile aud veşti despre comploturi, trădări şi văd cum acţionează spiritul de revoltă. În inima lor se naşte o dorinţă intensă, arzătoare, ca această mare apostazie să înceteze, iar nelegiuirii celor răi să i se pună capăt. Dar, în timp ce se roagă lui Dumnezeu să oprească mişcarea de revoltă, ei îşi reproşează cu durere că nu au mai multă putere să se opună şi să respingă valul teribil al răului. Îşi dau seama că, dacă şi-ar fi folosit întotdeauna întreaga capacitate în slujba lui Hristos, mergând înainte din reuşită în reuşită, forţele lui Satana ar avea acum mai puţină putere să triumfe asupra lor.
Ei îşi amărăsc sufletul înaintea lui Dumnezeu, arătând spre pocăinţa lor din trecut pentru numeroasele lor păcate şi invocând în favoarea lor promisiunea Mântuitorului: „Dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5). Credinţa lor nu cedează, în ciuda faptului că rugăciunile lor nu sunt ascultate imediat. Deşi simt la mare intensitate neliniştea, groaza şi tristeţea, nu încetează să se roage. Se prind de puterea lui Dumnezeu cum s-a prins şi Iacov de Înger. Cuvintele sufletului lor sunt: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Dacă Iacov nu ar fi fost deja pocăit de fapta păcătoasă prin care a obţinut dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu l-ar fi lăsat în viaţă. În acelaşi fel, în „vremea de strâmtorare” – în marea criză finală –, dacă ar mai avea păcate nemărturisite care să le vină în minte în timp ce sunt torturaţi de teamă şi chin, cei din poporul lui Dumnezeu ar fi copleşiţi; disperarea le-ar reteza credinţa şi n-ar mai avea curaj să se roage la Dumnezeu pentru eliberare. Deşi au un profund sentiment că nu sunt adecvaţi pentru cer, ei nu au păcate ascunse pe care să le scoată la iveală. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu le mai pot aduce în discuţie.