Capitolul 36 — Iminentul conflict
Încă de la începutul marii lupte din cer, scopul lui Satana a fost acela de a desfiinţa Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a-şi atinge acest obiectiv s-a revoltat împotriva Creatorului şi, deşi a fost expulzat din cer, a continuat acelaşi război pe pământ. Scopul urmărit în mod constant a fost acela de a-i induce în eroare pe oameni şi a-i determina să calce Legea lui Dumnezeu. Fie că acest lucru se realizează prin respingerea Legii în întregime, fie prin eliminarea unuia dintre principiile ei, rezultatul va fi acelaşi în final. Omul care calcă „o singură poruncă” manifestă dispreţ faţă de toată Legea, iar influenţa şi exemplul lui sunt în direcţia neascultării. El „se face vinovat de toate” (Iacov 2:10).
Încercând să genereze dispreţ faţă de poruncile divine, Satana a falsificat doctrinele Bibliei şi, astfel, în credinţa a mii de oameni care pretind că se bazează pe Scriptură au fost strecurate erori. Ultimul mare conflict dintre adevăr şi eroare nu este decât faza finală a unei îndelungi controverse cu privire la Legea lui Dumnezeu. În această luptă urmează să intrăm – o luptă între legile oamenilor şi principiile lui Iehova, între religia Bibliei şi religia miturilor şi a tradiţiei.
Forţele care se vor uni împotriva adevărului şi a neprihănirii în acest conflict sunt deja active. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost transmis cu preţul atâtor suferinţe şi al sângelui curs, este prea puţin apreciat. Biblia este la dispoziţia tuturor, dar puţini sunt cei care o acceptă cu adevărat ca ghid pentru viaţă. Necredinţa predomină într-o măsură alarmantă, nu numai în lume, ci şi în biserică. Mulţi au ajuns să nege doctrinele care constituie stâlpii credinţei creştine. Marile adevăruri ale creaţiei, aşa cum sunt prezentate de scriitorii inspiraţi, căderea omului, ispăşirea, caracterul imuabil al Legii lui Dumnezeu, toate sunt practic respinse, fie în întregime, fie parţial, de o mare parte din lumea pretinsă creştină.
-480-
Mii de oameni care se laudă cu înţelepciunea şi independenţa lor consideră că e o dovadă de slăbiciune să aibă încredere necondiţionată în Biblie. Ei cred că este o dovadă de superioritate şi cultură să găsească greşeli în Scriptură, să spiritualizeze şi să denatureze cele mai importante adevăruri ale ei. Mulţi predicatori le spun enoriaşilor şi mulţi profesori şi educatori îi învaţă pe elevii lor că Legea lui Dumnezeu a fost schimbată sau desfiinţată, iar cei care consideră că cerinţele ei sunt încă valabile şi trebuie respectate la literă sunt priviţi ca nemeritând altceva decât ironie şi desconsiderare.
Respingând adevărul, oamenii Îl resping pe Autorul lui. Călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, ei neagă autoritatea Legiuitorului. A face un idol din doctrine şi teorii false este la fel de uşor ca a realiza un idol din lemn sau din piatră. Prezentând în mod fals trăsăturile lui Dumnezeu, Satana îi face pe oameni să înţeleagă greşit caracterul Său. În viaţa multora, idolul filosofiei ocupă locul datorat lui Iehova. În acelaşi timp, doar puţini I se închină viului Dumnezeu în modul arătat în Cuvântul Său, în Hristos şi în lumea creată. Mii de oameni divinizează natura, în timp ce Îl neagă pe Dumnezeul naturii. Deşi într-o formă diferită, idolatria există în lumea creştină contemporană în aceeaşi măsură în care exista în vechiul Israel din timpul lui Ilie. Dumnezeul multora dintre pretinşii înţelepţi, filosofi, poeţi, politicieni, ziarişti – dumnezeul cercurilor rafinate din multe colegii şi universităţi, chiar şi din unele instituţii teologice – este doar cu puţin mai bun decât Baal, zeul-soare al Feniciei.
Nicio eroare acceptată de lumea creştină nu loveşte cu mai multă impertinenţă în autoritatea Cerului, niciuna nu se opune mai direct principiilor raţiunii, niciuna nu este mai dăunătoare prin consecinţele ei decât doctrina modernă care câştigă rapid teren – şi anume că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie pentru oameni. Orice ţară îşi are legile ei, care cer respect şi supunere. Nicio formă de guvernământ nu poate exista fără ele. Aşadar despre Creatorul cerurilor şi al pământului se poate oare concepe că nu are nicio lege care să conducă fiinţele pe care le-a creat? Să presupunem că predicatori renumiţi ar afirma că legile care le conduc ţara şi le asigură cetăţenilor drepturile n-ar mai fi obligatorii, că ele restrâng libertăţile oamenilor şi de aceea n-ar trebui respectate. Cât timp ar fi toleraţi asemenea oameni la amvon? Dar oare a desconsidera legile statului şi ale poporului este mai grav decât a călca în picioare acele reguli divine care reprezintă baza tuturor formelor de conducere?
-481-
Am concepe mai degrabă ca ţările să-şi abroge legile şi să le permită cetăţenilor să facă ce le place, decât ca Guvernatorul universului să-Şi anuleze Legea şi să lase lumea fără nicio regulă care să-i condamne pe cei vinovaţi şi să le facă dreptate celor ascultători. Am vrea să ştim care sunt consecinţele anulării Legii lui Dumnezeu? Experimentul a fost făcut. Teribile au fost scenele petrecute în Franţa când ateismul a devenit puterea conducătoare. Atunci s-a demonstrat lumii că a înlătura restricţiile pe care le-a impus Dumnezeu înseamnă a accepta conducerea celui mai crud dintre tirani. Când standardul neprihănirii lui Dumnezeu este dat la o parte, se creează condiţiile ca prinţul răului să-şi instaureze puterea pe pământ.
Oriunde sunt respinse principiile divine, păcatul încetează să pară ceva rău şi neprihănirea nu mai este ceva de dorit. Cei care refuză să se supună conducerii lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi să se conducă pe ei înşişi. Prin ideile lor periculoase, este imprimată atitudinea de neascultare în inima copiilor şi a tinerilor care în mod natural nu suportă să fie controlaţi. Drept urmare, ia naştere o societate anarhică şi imorală. În timp ce iau în derâdere credulitatea celor care se supun cerinţelor lui Dumnezeu, masele acceptă, doritoare, amăgirile lui Satana. Dau frâu liber poftelor şi comit păcate care au atras pedepse divine asupra păgânilor.
Cei care îi învaţă pe oameni să nu ia prea în serios poruncile lui Dumnezeu seamănă neascultare şi vor culege tot neascultare. Dacă restricţiile impuse de Legea divină sunt eliminate în întregime, legile omeneşti vor fi în scurt timp ignorate. Deoarece Dumnezeu interzice practicile necinstite, lăcomia, minciuna şi înşelăciunea, oamenii sunt gata să calce în picioare principiile Sale, pentru că le consideră o piedică în calea prosperităţii lor pământeşti, dar consecinţele înlăturării acestor precepte sunt de aşa natură, încât ei nu le pot anticipa. Dacă legea n-ar fi obligatorie, ce motiv ar avea cineva să nu o încalce? Proprietatea oamenilor n-ar mai fi în siguranţă. Unele persoane ar dobândi bunurile semenilor lor prin violenţă, iar cel mai puternic ar deveni cel mai bogat. Viaţa însăşi n-ar fi respectată. Legământul căsătoriei n-ar mai fi o fortăreaţă sfântă pentru ocrotirea familiei. Cel care ar avea puterea, dacă ar vrea, ar lua nevasta aproapelui cu forţa. Porunca a cincea ar fi dată la o parte împreună cu a patra. Copiii nu s-ar da înapoi să le ia viaţa părinţilor, dacă prin aceasta şi-ar putea împlini vreo dorinţă a inimii lor pervertite. Lumea civilizată s-ar transforma într-o hoardă de hoţi şi asasini, iar pacea, liniştea şi fericirea ar dispărea de pe pământ.
-482-
Doctrina că oamenii sunt scutiţi de respectarea legilor lui Dumnezeu a slăbit deja puterea obligaţiei morale şi a deschis stăvilarele unui potop de nelegiuiri asupra lumii. Ignorarea legilor, risipa şi corupţia se năpustesc peste noi ca un val năucitor. Satana acţionează în cadrul familiilor. Steagul lui flutură chiar şi în casele aşa-zise creştine. În ele există invidie, bănuieli, ipocrizie, înstrăinare, rivalitate, ceartă, trădare a datoriilor sfinte, îngăduire a poftelor. Întregul sistem de principii şi doctrine religioase, care ar trebui să constituie temelia şi scheletul vieţii sociale, pare să fie un edificiu care se clatină, gata să se prăbuşească. Cei mai răi dintre criminali, când sunt pedepsiţi cu închisoarea, adesea devin obiectul atenţiei şi al darurilor, de parcă s-ar fi distins printr-un merit de invidiat. Se face mare publicitate în jurul persoanei şi a faptelor lor. Presa face publice amănunte revoltătoare ale viciului, iniţiindu-i astfel şi pe alţii în practicarea fraudei, a hoţiei şi a crimei, iar Satana jubilează datorită succesului planurilor lui diabolice. Patima nebunească a viciului, luarea fără motiv a vieţii, creşterea teribilă a exceselor şi relelor de orice fel şi în orice proporţie ar trebui să-i trezească pe toţi cei care se tem de Dumnezeu şi să-i facă să se întrebe ce se poate face pentru a opri valul răului.
Curţile de justiţie sunt corupte. Conducătorii sunt mânaţi de dorinţa după câştig şi de iubirea de plăceri senzuale. Excesele au întunecat facultăţile mintale ale multora, astfel încât Satana deţine controlul aproape total asupra lor. Judecătorii sunt corupţi, mituiţi, înşelaţi. Beţia şi petrecerile, patima, invidia şi necinstea sub toate formele se manifestă printre cei care aplică legile. „Dreptatea stă deoparte; adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie” (Isaia 59:14).
Răul generalizat şi întunericul spiritual care au domnit în timpul supremaţiei Romei au fost urmarea inevitabilă a interzicerii Scripturilor. Dar unde trebuie căutată cauza necredinţei larg răspândite, a respingerii Legii lui Dumnezeu şi a decăderii, într-o epocă de libertate religioasă, sub strălucirea deplină a luminii Evangheliei? Acum, pentru că nu mai poate ţine lumea sub stăpânirea lui prin interzicerea Scripturilor, Satana recurge la alte mijloace pentru a-şi atinge acelaşi scop. Distrugerea credinţei în Biblie serveşte scopului său la fel de bine ca distrugerea Bibliei însăşi. Prin introducerea ideii că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie, el îi determină la fel de eficient pe oameni să o calce de parcă nu i-ar cunoaşte deloc principiile.
-483-
Acum, ca şi în secolele trecute, el acţionează prin intermediul bisericii pentru a-şi promova planurile. Organizaţiile religioase contemporane au refuzat să asculte adevărurile nepopulare prezentate clar în Scripturi şi, combătându-le, au adoptat interpretări şi atitudini care au răspândit la scară largă seminţele scepticismului. Rămânând devotate erorii papale a nemuririi naturale a sufletului şi a stării conştiente a omului după moarte, aceste instituţii au respins singura apărare împotriva amăgirilor spiritismului. Doctrina chinurilor veşnice i-a condus pe mulţi să nu creadă în Biblie. Când le sunt prezentate cerinţele poruncii a patra, oamenii constată că se porunceşte păzirea Sabatului în ziua a şaptea. Ca singură cale de a se elibera de o datorie pe care nu sunt dispuşi să o îndeplinească, mulţi predicatori populari declară că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie. Astfel, ei resping Legea şi, odată cu ea, şi Sabatul. Când reforma pentru păzirea Sabatului se va extinde, respingerea Legii divine va deveni aproape universală, cu scopul de a evita cerinţele poruncii a patra. Ideile promovate de conducătorii religioşi au creat condiţiile pentru necredinţă, spiritism şi neascultare de Legea sfântă a lui Dumnezeu, iar asupra acestor conducători stă o înfricoşătoare răspundere pentru ticăloşia care există în lumea creştină.
Totuşi aceşti oameni susţin că răspândirea rapidă a decăderii este cauzată în mare măsură de profanarea aşa-numitului „sabat creştin” şi că impunerea păzirii duminicii ar îmbunătăţi mult starea morală a societăţii. Acest argument este susţinut în special în America, unde doctrina adevăratului Sabat a fost predicată cel mai mult. Aici, mişcarea pentru temperanţă, una dintre cele mai proeminente şi mai importante reforme morale, este adesea asociată cu mişcarea pentru păzirea duminicii, iar apărătorii duminicii se prezintă ca acţionând în vederea promovării celor mai înalte interese ale societăţii. Cei care refuză să se alieze cu ei sunt declaraţi duşmani ai temperanţei şi ai reformei. Dar faptul că o mişcare care susţine o eroare este unită cu o acţiune bună în ea însăşi nu este un argument în favoarea erorii. Putem ascunde o otravă amestecând-o cu un aliment sănătos, dar otrava rămâne otravă. Ba mai mult, devine şi mai periculoasă, întrucât este mult mai probabil să fie consumată de cineva fără să-şi dea seama. Una dintre stratagemele lui Satana este de a amesteca eroarea cu suficient adevăr pentru a o face plauzibilă.