Marea Luptă – Ziua 093

Mai târziu, s-a decretat ca bogaţii să fie pedepsiţi cu pierderea a jumătate din avere şi, în cele din urmă, dacă sunt încăpăţânaţi, să fie făcuţi robi. Oamenii din clasele de jos urmau să fie exilaţi pentru totdeauna.

Au fost puse în circulaţie şi relatări miraculoase. Printre alte minuni, se povestea că un gospodar se pregătea să are ogorul duminica şi şi-a curăţat plugul cu un fier. Acesta i s-a lipit de mână şi, timp de doi ani, l-a purtat cu el, „spre nespus de marea lui durere şi ruşine” (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord’s Day, p. 174).

Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoţii de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii şi să-i îndemne să meargă la biserică şi să-şi spună rugăciunile, ca nu cumva să atragă vreo mare calamitate asupra lor şi asupra semenilor lor. Un conciliu ecleziastic a adus argumentul, folosit de atunci la scară largă inclusiv de protestanţi, că, deoarece trăsnetul lovise nişte oameni în timp ce lucrau duminica, aceasta trebuie să fie ziua de sabat. „Este evident”, spuneau prelaţii, „cât de mare a fost neplăcerea lui Dumnezeu faţă de cei care au călcat această zi.” Apoi s-a făcut un apel ca preoţii şi slujitorii, regii, prinţii şi toţi oamenii credincioşi „să depună toate eforturile şi să manifeste toată grija ca această zi să-şi recâştige locul de cinste şi, pentru bunul nume al creştinătăţii, să fie păzită cu mai multă evlavie în viitor” (Thomas Morer, Discourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord’s Day, p. 271).

Întrucât decretele conciliilor se dovediseră insuficiente, s-a făcut un apel ca autorităţile civile să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor şi să-i forţeze să se abţină de la lucru duminica. La un conciliu ţinut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu mai mare putere şi solemnitate. Ele au fost incluse şi în legile bisericeşti şi impuse de autorităţile civile în aproape întreaga lume creştină (vezi Heylyn, History of the Sabbath, punctul 2, cap. 5, secţ. 7).

Totuşi lipsa autorităţii Scripturii pentru păzirea duminicii a avut nu puţine inconveniente. Oamenii puneau la îndoială dreptul învăţătorilor lor de a anula declaraţia categorică a lui Iehova: „Ziua a şaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău”, şi aceasta doar pentru a cinsti Ziua Soarelui. Pentru a suplini lipsa mărturiei biblice, a fost necesar să se apeleze la alte mijloace. Un apărător fervent al duminicii, care vizita bisericile din Anglia la sfârşitul secolului al XII-lea, a întâmpinat opoziţie din partea martorilor devotaţi ai adevărului. 

-474-

Eforturile lui au fost atât de neroditoare, încât a părăsit ţara pentru un timp şi a căutat în toate părţile un mijloc pentru a-şi impune teoriile. Când s-a întors, lipsa a fost completată, iar în activitatea lui ulterioară a avut mai mult succes. A adus cu el un sul, despre care susţinea că este de la Însuşi Dumnezeu şi conţine porunca pentru păzirea duminicii şi ameninţări cumplite pentru a-i speria pe cei neascultători. Se spunea că acest document preţios – o contrafacere josnică, la fel ca instituţia pe care o susţinea – a căzut din cer şi a fost găsit în Ierusalim pe altarul Sfântului Simeon de pe Golgota. Dar, în realitate, locul din care provenea era palatul pontifical de la Roma. Fraudele şi falsificările, folosite pentru creşterea puterii şi prosperităţii bisericii, au fost considerate legitime de autoritatea papală în toate timpurile.

Sulul interzicea lucrul de sâmbăta de la ceasul al nouălea, adică ora trei după-amiază, până luni la răsăritul soarelui, susţinându-se că autoritatea acestui sul era confirmată de mai multe minuni. Se spunea că persoane care au lucrat în timpul pus deoparte au fost lovite de paralizie. Un morar care a încercat să-şi macine grâul a văzut curgând un şuvoi de sânge în loc de făină, iar roata morii s-a oprit, în ciuda curentului puternic de apă. O femeie care şi-a pus aluatul în cuptor l-a găsit necopt când l-a scos, deşi cuptorul era foarte fierbinte. O alta, care pregătise aluatul pentru copt în ceasul al nouălea, dar care s-a hotărât să-l lase deoparte până luni, l-a găsit a doua zi făcut pâini şi copt de puterea divină. Un bărbat care a copt pâine sâmbătă după ceasul al nouălea, când a rupt-o a doua zi dimineaţa, a constatat că din ea curgea sânge. Prin asemenea născociri absurde şi bazate pe superstiţii s-au străduit apărătorii duminicii să-i întărească sfinţenia (vezi Roger de Hoveden, Annals, vol. 2, p. 528-530).

În Scoţia, ca şi în Anglia, duminica s-a bucurat de un respect mai mare când i s-a adăugat o parte din vechiul Sabat. Însă timpul care se cerea sfinţit era altul. Un edict al regelui Scoţiei stipula că „sâmbăta, de la ora 12 ziua, ar trebui socotită sfântă” şi niciun om nu ar trebui să se angajeze în activităţi lumeşti din acel moment până luni dimineaţa (Morer, p. 290, 291).

În ciuda tuturor eforturilor de a imprima sfinţenie duminicii, înşişi susţinătorii papalităţii au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului şi originea umană a instituţiei prin care fuse­se înlocuit. În secolul al XVI-lea, un conciliu papal a declarat clar: „Toţi creştinii să-şi aducă aminte că ziua a şaptea a fost sfinţită de Dumnezeu şi a fost primită şi păzită nu numai de iudei, ci şi de toţi ceilalţi oameni care pretind că se închină lui Dumnezeu; totuşi noi, creştinii, am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului” (Idem, p. 281, 282). 

-475-

Cei care au schimbat Legea divină nu au fost inconştienţi de caracterul acţiunii lor. Ei s-au aşezat în mod deliberat mai presus de Dumnezeu.

O ilustrare frapantă a politicii Romei faţă de cei care nu erau de acord cu ea o constituie persecuţia îndelungată şi sângeroasă asupra valdenzilor, dintre care unii erau păzitori ai Sabatului. Alţii au suferit într-un mod asemănător pentru devotamentul lor faţă de porunca a patra. Istoria bisericilor din Etiopia este deosebit de semnificativă. În mijlocul întunericului Evului Mediu, creştinii din Africa Centrală, pierduţi din vedere şi uitaţi de lume, s-au bucurat multe secole de libertatea exercitării credinţei lor. În cele din urmă, Roma a aflat de existenţa lor şi, curând după aceea, împăratul Etiopiei a fost momit să-l recunoască pe papă ca vicar al lui Hristos. Au urmat apoi alte concesii. A fost emis un edict care interzicea păzirea Sabatului sub ameninţarea celor mai severe pedepse (vezi Michael Geddes, Church History of Ethiopia, p. 311, 312). Dar tirania papală a devenit în scurt timp un jug atât de chinuitor, încât etiopienii s-au hotărât să scape de el. După o luptă teribilă, catolicii au fost alungaţi, iar vechea credinţă a fost reinstaurată. Bisericile s-au bucurat din nou de libertate şi n-au uitat niciodată lecţia învăţată cu privire la amăgirea, fanatismul şi puterea despotică a Romei. S-au mulţumit să rămână în ţara lor retrasă, necunoscute de restul lumii creştine.

Bisericile din Africa au păzit Sabatul aşa cum fusese păzit de biserica papală înainte de apostazia ei deplină. Deşi ţineau ziua a şaptea în ascultare de porunca lui Dumnezeu, nu lucrau nici duminica, în conformitate cu datina bisericii. După obţinerea puterii supreme, Roma a călcat în picioare Sabatul lui Dumnezeu pentru a-l înălţa pe al ei. Dar bisericile din Africa, ascunse timp de aproape 1.000 de ani, nu au luat parte la această apostazie. Când au fost aduse sub stăpânirea Romei, au fost constrânse să renunţe la adevăratul Sabat şi să-l adopte pe cel fals, însă, imediat ce şi-au recâştigat independenţa, au revenit la ascultarea de porunca a patra. (Vezi Apendicele.)

Aceste consemnări ale trecutului scot la lumină ostilitatea Romei faţă de adevăratul Sabat şi apărătorii lui, precum şi mijloacele pe care le foloseşte pentru a onora instituţia pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că aceste scene se vor repeta atunci când romano-catolicii şi protestanţii se vor uni pentru impunerea duminicii.

Profeţia din Apocalipsa 13 declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca „pământul şi locuitorii lui” să se închine papalităţii – simbolizată prin fiara care semăna cu un leopard. Fiara cu două coarne le va spune „locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei”. Mai mult, le va porunci tuturor, „mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi”, să primească semnul fiarei (Apocalipsa 13:11-16). S-a arătat că Statele Unite este puterea simbolizată prin fiara cu coarne de miel şi că această profeţie se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca pe o recunoaştere specială a supremaţiei ei. Dar, în acest omagiu faţă de papalitate, Statele Unite nu vor fi singure. Influenţa Romei în ţările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea este departe de final. Profeţia precizează o restaurare a puterii ei. „Unul dintre capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară” (Apocalipsa 13:3). Rana mortală se referă la căderea papalităţii în anul 1798. Apoi profetul adaugă: „Rana de moarte a fost vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” Pavel afirmă clar că „omul fărădelegii” va dăinui până la a doua venire (2 Tesaloniceni 2:3-8). El va continua să inducă lumea în eroare până la sfârşitul timpului. Ioan, referindu-se tot la papalitate, declară: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat” (Apocalipsa 13:8). Atât în Europa, cât şi în Lumea Nouă, papalitatea va primi închinare prin respectarea instituţiei duminicii, care are la bază numai autoritatea Bisericii Catolice.

De la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite au existat cercetători ai profeţiei care au adus la cunoştinţa lumii această mărturie. În evenimentele care au loc în prezent, se vede o îndreptare în direcţia împlinirii acestei profeţii. Predicatorii protestanţi susţin aceeaşi idee, şi anume că păzirea duminicii are la bază autoritatea divină, dar şi lor le lipsesc dovezile din Scriptură, ca şi conducătorilor papali, care au inventat minuni pentru a ţine locul unei porunci de la Dumnezeu. Se va susţine din nou ideea că judecăţile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical – şi deja a început să fie susţinută. Mişcarea pentru impunerea păzirii duminicii câştigă teren cu rapiditate.

-477-

Uimitoare este biserica Romei, cu perspicacitatea şi şiretenia ei. Ea întrevede ce va urma. Văzând că bisericile protestante îi aduc omagiu prin acceptarea sabatului fals şi că se pregătesc să-l impună prin aceleaşi mijloace pe care le-a folosit ea cândva, papalitatea aşteaptă momentul potrivit. Cei care resping lumina adevărului vor cere ajutor chiar de la această putere ce se pretinde infailibilă, cu scopul de a impune instituţia înfiinţată de ea. Nu este greu de presupus cu câtă promptitudine va veni ea în ajutorul protestanţilor în acest demers. Cine ştie mai bine decât conducătorii papali cum să procedeze cu cei care nu ascultă de biserică?

Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificaţiile ei din lumea întreagă, formează o organizaţie vastă, sub conducerea scaunului papal, destinată să slujească intereselor acestuia. Milioanele de credincioşi din toate ţările de pe glob sunt învăţaţi să considere că este obligaţia lor să se supună faţă de papă. Oricare le-ar fi naţionalitatea sau oricare ar fi forma de guvernământ din ţara lor, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de toate celelalte. Deşi pot depune jurământ de credinţă faţă de stat, mai presus de acesta este votul de supunere faţă de Roma, care îi dezleagă de oricare alt angajament ostil intereselor ei.

Istoria dă mărturie despre eforturile ingenioase şi perseverente ale Romei de a se infiltra în treburile interne ale ţărilor şi de a-şi promova propriile scopuri, după ce-şi va fi consolidat poziţia, chiar cu preţul ruinării conducătorilor şi poporului. În anul 1204, Papa Inocenţiu al III-lea a smuls de la Petru al II-lea, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: „Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc şi promit să fiu întotdeauna credincios şi supus domnului meu, Papa Inocenţiu, urmaşilor lui catolici şi Bisericii Romane şi să păstrez cu credincioşie regatul în ascultare de el, apărând credinţa catolică şi persecutând ticăloşia eretică” (John Dowling, The History of Romanism, cartea 5, cap. 6, secţ. 55). Toate acestea sunt în armonie cu pretenţiile la putere ale pontifului roman, „pentru el [fiind] legal să-i detroneze pe împăraţi” şi „el [putând] să-i dezlege pe supuşi de loialitatea faţă de conducători nedrepţi” (Mosheim, vol. 3, cent. 11, pt. 2, cap. 2, secţ. 9, note 17; vezi şi Apendicele pentru p. 46).

Să ne amintim că Roma se mândreşte că nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore al VII-lea şi ale lui Inocenţiu al III-lea încă sunt principiile Bisericii Romano-Catolice. Dacă ar avea putere, le-ar pune în practică în prezent cu tot atâta energie ca şi în secolele trecute. 

-478-

Protestanţii nu ştiu ce fac când îşi propun să accepte ajutorul Romei în încercarea de înălţare a duminicii. În timp ce ei sunt concentraţi asupra atingerii scopului lor, Roma aspiră să-şi redobândească puterea, să-şi refacă supremaţia pierdută. Să se adop­te în Statele Unite principiul că biserica poate folosi sau controla puterea statului, că ceremoniile religioase pot fi impuse prin legi civile, pe scurt, că autoritatea bisericii şi cea a statului pot domina conştiinţa, şi atunci triumful Romei va fi asigurat în această ţară!

Cuvântul lui Dumnezeu conţine avertizări în legătură cu acest pericol iminent. Dacă nu sunt luate în considerare, lumea protestantă va afla care sunt în realitate scopurile Romei, dar atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte în putere pe tăcute. Doctrinele ei îşi exercită influenţa în săli legislative, în biserici şi în inima oamenilor. Ea îşi înalţă edificiile masive şi semeţe în ale căror încăperi secrete se vor repeta persecuţiile din trecut. În secret şi pe nesimţite, îşi întăreşte forţele pentru a-şi promova propriile planuri, atunci când va veni timpul să dea lovitura. Tot ce doreşte Roma este o poziţie avantajoasă, şi aceasta îi este dată deja. Curând, vom vedea şi vom simţi care este planul Bisericii Catolice. Oricine va crede şi va asculta de Cuvântul lui Dumnezeu va atrage asupra sa ocara şi persecuţia.