Marea Luptă – Ziua 092

 Îi va îndruma spre orice alt lucru care ar putea să-L înlocuiască pe Acela care a zis: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).

Efortul permanent al lui Satana este acela de a prezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele mize ale marii lupte dintre ei. Sofismele lui minimalizează obligativitatea Legii divine şi le dau oamenilor permisiunea să păcătuiască. În acelaşi timp, îi determină să adopte concepţii greşite despre Dumnezeu, astfel încât să-L privească mai degrabă cu teamă şi ură decât cu iubire. Cruzimea inerentă propriului caracter o atribuie Creatorului. Aceasta este încorporată în sistemele religioase şi exprimată în modurile de închinare. Astfel, mintea oamenilor este orbită, iar Satana îi câştigă de partea lui în lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepţii greşite privind atributele divine, popoarele păgâne au fost făcute să creadă că sunt necesare sacrificii umane pentru a obţine favoarea Divinităţii. Astfel au fost comise cruzimi oribile sub diferite forme de idolatrie.

Biserica Romano-Catolică, îmbinând creştinismul cu forme de păgânism, şi, asemenea păgânismului, reprezentând greşit carac­terul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puţin crude şi revoltătoare. În zilele supremaţiei Romei existau instrumente de tortură menite să-i constrângă pe oameni să adere la doctrinele ei. Pentru cei care nu-i recunoşteau pretenţiile, era rezervat rugul. Au avut loc masacre de proporţii, care vor fi cunoscute abia când vor fi dezvăluite la judecată. Demnitarii bisericii au studiat, sub călăuzirea lui Satana, stăpânul lor, cum să inventeze mijloace care să cauzeze cel mai mare chin posibil fără să pună capăt vieţii victimei. În multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a rezistenţei umane, până când natura umană renunţa la luptă, iar victima saluta moartea ca pe o dulce eliberare.

Aceasta a fost soarta celor care se opuneau Romei. Pentru adepţii ei, avea rezervată disciplina biciului, a înfometării, a privaţiunilor fizice în toate formele imaginabile şi dezgustătoare. Pentru a obţine favoarea Cerului, penitenţii călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii. Erau învăţaţi să rupă legăturile menite de Dumnezeu să binecuvânteze şi să bucure viaţa pământească a omului. Cimitirele sunt pline de milioane de victime care şi-au petrecut viaţa în eforturi inutile de a-şi supune sentimentele naturale, de a-şi reprima, sub motivul că sunt ofensatoare pentru Dumnezeu, orice gând şi manifestare de milă faţă de semeni.

-469-

Dacă vrem să înţelegem cruzimea intenţionată a lui Satana, manifestată sute de ani nu printre aceia care n-au auzit niciodată de Dumnezeu, ci în inima lumii creştine şi pe tot cuprinsul ei, trebuie numai să privim la istoria catolicismului. Prin acest sistem gigantic de amăgire, prinţul răului îşi atinge scopul de a aduce dezonoare lui Dumnezeu şi nenorocire omului. Iar când vedem cum reuşeşte să se deghizeze şi să-şi aducă la îndeplinire planurile prin conducătorii bisericii, înţelegem mai bine de ce are o antipatie atât de mare faţă de Biblie. Dacă această Carte va fi citită, oamenii vor descoperi îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu, vor vedea că El nu pune asupra lor niciuna dintre aceste poveri grele. Tot ce ne cere El este o inimă frântă şi pocăită, un spirit ascultător.

Prin viaţa pe care a dus-o, Hristos nu a dat niciun exemplu în virtutea căruia bărbaţii şi femeile să se închidă în mănăstiri pentru a se pregăti pentru cer. El n-a predicat niciodată că dragostea şi atracţia trebuie reprimate. Inima Mântuitorului era plină de iubire. Cu cât omul se apropie mai mult de perfecţiunea morală, cu atât mai fine sunt sensibilităţile lui, cu atât mai acută este conştientizarea păcatului şi cu atât mai profundă compasiunea pentru cei nenorociţi. Papa pretinde că este vicarul lui Hristos, dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului nostru? I-a condamnat Hristos vreodată pe oameni la închisoare sau la roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit vocea Lui condamnându-i la moarte pe cei care nu L-au acceptat? Când n-a fost primit de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan s-a umplut de indignare şi a cerut: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Iisus a privit cu milă la ucenicul Său şi i-a mustrat spiritul aspru, zicând: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:54,56). Cât de diferit de spiritul manifestat de Hristos este acela al pretinsului Său înlocuitor!

Biserica Catolică afişează acum o faţă plăcută, acoperind cu scuze istoria cruzimilor ei oribile. Ea a îmbrăcat veşminte asemănătoare cu ale lui Hristos, dar a rămas neschimbată. Toate principiile papalităţii care au existat în secolele trecute există şi astăzi. Doctrinele inventate în Evul Mediu sunt menţinute şi în prezent. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea, pe care protestanţii sunt acum atât de dispuşi să o onoreze, este aceeaşi care stăpânea lumea în zilele Reformei, când bărbaţi ai lui Dumnezeu s-au ridicat, cu riscul pierderii vieţii, pentru a-i demasca nelegiuirea. Manifestă aceeaşi mândrie şi îndrăzneală arogantă cu care a stăpânit peste regi şi prinţi şi prin care şi-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este acum mai puţin crud şi despotic decât atunci când a zdrobit libertatea oamenilor şi i-a ucis pe sfinţii Celui Preaînalt.

-470-

Papalitatea este exact ceea ce a declarat profeţia că va fi: apostazia zilelor din urmă (2 Tesaloniceni 2:3,4). O trăsătură a politicii ei este să-şi asume rolul care va servi cel mai bine scopurilor ei, dar, sub înfăţişarea schimbătoare de cameleon, ascunde veninul neschimbat al şarpelui. „Promisiunea nu trebuie păstrată faţă de eretici, nici faţă de persoanele suspectate de erezie” (Lenfant, vol. 1, p. 516), declară ea. Poate această putere, a cărei istorie a fost scrisă timp de o mie de ani cu sângele sfinţilor, să fie acum recunoscută ca parte a bisericii lui Hristos?

Nu fără motiv s-a susţinut în ţările protestante că acum romano-catolicismul se deosebeşte mult mai puţin de protestantism decât în trecut. O schimbare a avut loc, dar nu la papalitate. Catolicismul se aseamănă într-adevăr mult cu protestantismul contemporan, deoarece protestantismul a degenerat în mare măsură faţă de ce era în zilele reformatorilor.

Pe măsură ce bisericile protestante au căutat să fie apreciate de lume, o iubire greşit înţeleasă le-a orbit ochii. Le place să creadă că răul este bun, iar urmarea inevitabilă va fi că vor ajunge să considere binele ca fiind rău. În loc să stea în apărarea credinţei date sfinţilor o dată pentru totdeauna, ele se scuză acum faţă de Roma pentru opiniile lor lipsite de dragoste faţă de ea, cerându-şi iertare pentru bigotismul lor.

Un mare număr de oameni, chiar dintre cei care nu au nicio simpatie faţă de catolicism, nu-şi dau seama de pericolul care vine dinspre puterea şi influenţa lui. Mulţi susţin că întunericul intelectual şi moral care predomina în Evul Mediu a favorizat răspândirea dogmelor, a superstiţiilor şi a oprimării, dar cultura avansată a timpurilor moderne, răspândirea generală a informaţiei şi toleranţa crescută în materie de religie nu permit reapariţia intoleranţei şi tiraniei. Chiar numai gândul că va exista o asemenea stare de lucruri în acest secol luminat este ridiculizat. Este adevărat că asupra acestei generaţii străluceşte o lumină intelectuală, morală şi religioasă mai mare. Din paginile deschise ale Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu a fost revărsată lumină din cer asupra lumii. Dar trebuie să ne amintim că întunericul acelora care falsifică şi resping adevărul este cu atât mai mare cu cât lumina revărsată asupra lor este mai mare.

-471-

Studierea cu rugăciune a Bibliei le-ar arăta protestanţilor caracterul real al papalităţii şi i-ar face să o deteste şi să se ferească de ea. Dar mulţi se consideră atât de înţelepţi, încât nu simt nevoia să-L caute cu umilinţă pe Dumnezeu ca să fie conduşi la adevăr. Deşi se mândresc cu mintea lor strălucită, ei nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Aceştia trebuie să-şi liniştească într-un fel conştiinţa şi atunci caută ceea ce este cel mai puţin spiritual şi umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a-L uita pe Dumnezeu, dar care să treacă drept o metodă de a-şi aminti de El. Papalitatea este bine adaptată să le îndeplinească aceste nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni din care fac parte aproape toţi locuitorii lumii – cei care vor să fie salvaţi prin meritele lor şi cei care vor să fie salvaţi în păcatele lor. Iată secretul puterii ei!

S-a demonstrat că o perioadă de mare întuneric intelectual favorizează succesul papalităţii. Urmează să se demonstreze că un timp de mare lumină intelectuală îi favorizează în aceeaşi măsură succesul. În secolele trecute, când erau fără Cuvântul lui Dumnezeu şi nu cunoşteau adevărul, oamenii erau legaţi la ochi şi mii au fost prinşi în laţ, nevăzând cursa întinsă pentru picioarele lor. În generaţia actuală sunt, de asemenea, mulţi ai căror ochi sunt orbiţi de strălucirea speculaţiilor omeneşti, de „ştiinţa pe nedrept numită astfel”. Ei nu observă cursa şi intră în ea atât de uşor de parcă ar fi legaţi la ochi. Dumnezeu a intenţionat ca puterile intelectuale ale omului să fie considerate un dar de la Creatorul lui şi să fie folosite în slujba adevărului şi a dreptăţii. Dar când se cultivă mândria şi ambiţia, iar oamenii îşi înalţă propriile teorii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci cultura poate să producă un rău mai mare decât ignoranţa. Astfel, ştiinţa falsă din zilele noastre, care subminează credinţa în Biblie, se va dovedi la fel de eficientă în crearea condiţiilor pentru acceptarea papalităţii, cu formele ei agreabile, cum în Evul Mediu interzicerea cunoştinţei s-a dovedit eficientă în crearea condiţiilor pentru consolidarea autorităţii aceleiaşi papalităţi.

Prin mişcările ce se dezvoltă în prezent în Statele Unite, care urmăresc să asigure sprijinul statului pentru instituţiile şi datinile bisericii, protestanţii calcă pe urmele adepţilor papalităţii. Mai mult decât atât, creează premisele ca papalitatea să recâştige în America protestantă supremaţia pe care a pierdut-o în Lumea Veche. Şi ceea ce îi conferă o importanţă şi mai mare acestei mişcări este faptul că principalul obiectiv preconizat este impunerea păzirii duminicii – practică ce îşi are originea în Roma şi pe care ea o pretinde ca semn al autorităţii ei. 

-472-

Spiritul papalităţii – conformarea cu obiceiurile lumeşti, venerarea tradiţiilor omeneşti mai presus de poruncile lui Dumnezeu – pătrunde în bisericile protestante şi le determină să pornească în aceeaşi direcţie a înălţării duminicii în care a pornit papalitatea înaintea lor.

Dacă cititorul doreşte să înţeleagă ce mijloace vor fi folosite în lupta care se apropie rapid, nu are decât să revadă istoria mijloacelor utilizate de Roma în acelaşi scop, în secolele trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care reprezentanţii papei şi protestanţii uniţi îi vor trata pe cei care le resping dogmele, să analizeze atitudinea Romei faţă de Sabat şi apărătorii lui.

Edicte regale, concilii generale şi decizii ale bisericii, toate susţinute de puterea civilă, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a ajuns la loc de cinste în lumea creştină. Prima măsură publică pentru impunerea păzirii duminicii a fost legea emisă de împăratul Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi Apendicele pentru p. 42). Acest edict le cerea orăşenilor să se odihnească în „venerabila zi a Soarelui”, dar le permitea ţăranilor să continue lucrările agricole. Deşi era, de fapt, un decret păgân, a fost impus de împărat după ce acceptase în mod formal creştinismul.

Ordinul imperial dovedindu-se insuficient pentru înlocuirea autorităţii divine, Eusebiu, un episcop care căuta graţia prinţilor şi care era prieten apropiat şi un linguşitor al lui Constantin, a susţinut ideea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nicio singură dovadă din Scripturi în favoarea noii doctrine. Însuşi Eusebiu, fără să vrea, recunoaşte falsitatea ei şi îi indică pe adevăraţii autori ai schimbării. „Toate lucrurile”, spune el, „care trebuiau făcute în Sabat noi le-am transferat în ziua Domnului” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul în favoarea păzirii duminicii, aşa nefondat cum e, a servit la încurajarea oamenilor să calce în picioare Sabatul Domnului. Toţi cei care doreau să fie onoraţi de lume au acceptat sărbătoarea general adoptată.

Când papalitatea s-a consolidat, acţiunea de înălţare a duminicii a continuat. Pentru un timp, oamenii se ocupau cu lucrările agricole duminica şi nu veneau la biserică, însă ziua a şaptea era încă privită ca Sabat. Dar, treptat, s-a produs schimbarea. Preoţilor le-a fost interzis să judece orice diferend civil duminica. La scurt timp după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se abţină de la munca obişnuită, sub ameninţarea amenzii, pentru oamenii liberi, şi a biciuirii, în cazul slugilor.