Din îndurare faţă de lume, Dumnezeu i-a distrus pe oamenii răi din timpul lui Noe. Din îndurare i-a distrus şi pe locuitorii pervertiţi ai Sodomei. Prin puterea înşelătoare a lui Satana, cei care încalcă Legea divină se bucură de simpatie şi admiraţie şi astfel îi determină permanent şi pe alţii să se răzvrătească. Aşa a fost în zilele lui Cain şi Noe, aşa a fost în zilele lui Avraam şi Lot, aşa este şi în zilele noastre. Din îndurare faţă de univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe cei care I-au respins harul.
„Plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Moştenirea celor drepţi este viaţa, în timp ce partea celor nelegiuiţi este moartea. Moise i-a spus poporului Israel: „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul” (Deuteronomul 30:15). Moartea la care se referă aceste texte nu este cea pronunţată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru păcatul lui. Aceasta este „moartea a doua” pe care Apocalipsa 20:14 o pune în contrast cu viaţa veşnică.
Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregii omeniri. Toţi oamenii, fără deosebire, coboară în mormânt. Dar, prin Planul de Mântuire, toţi vor fi scoşi din mormintele lor. „Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”, căci, „după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos” (Faptele 24:15; 1 Corinteni 15:22). Se va face totuşi o distincţie între cele două categorii de oameni care vor fi înviaţi. „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29). „Cei ce vor fi găsiţi vrednici” să fie înviaţi pentru a primi viaţa veşnică sunt „fericiţi şi sfinţi”; „asupra lor, a doua moarte n-are nicio putere” (Luca 20:35; Apocalipsa 20:6). Dar cei care nu şi-au asigurat iertarea prin intermediul pocăinţei şi al credinţei trebuie să primească „plata păcatului”, o pedeapsă diferită ca durată şi intensitate, „după faptele lor”, care se va sfârşi în „moartea a doua”. Deoarece lui Dumnezeu, în dreptatea şi îndurarea Sa, Îi este imposibil să-i mântuiască pe păcătoşi în păcatele lor, El le anulează dreptul la existenţă, de care s-au privat singuri în urma nelegiuirilor lor şi de care s-au dovedit nedemni. Un scriitor inspirat spune: „Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era şi nu va mai fi” (Psalmii 37:10).
-449-
Iar un altul declară: „Şi vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată” (Obadia 16). Acoperiţi de infamie, se vor cufunda într-o uitare eternă şi fără speranţă.
Astfel se va pune capăt păcatului, cu tot blestemul şi ruina pe care le-a adus. Psalmistul spune: „Tu pedepseşti neamurile, nimiceşti pe cel rău, le ştergi numele pentru totdeauna şi pe vecie. S-au dus vrăjmaşii! N-au rămas din ei decât nişte dărâmături veşnice!” (Psalmii 9:5,6). Ioan, în Apocalipsa, anticipând viaţa veşnică de care vor avea parte cei salvaţi, aude un imn de laudă universal, neatins de nicio notă discordantă. Toate fiinţele din cer şi de pe pământ Îi dau slavă lui Dumnezeu (Apocalipsa 5:13). Acolo nu există suflete pierdute care să-L hulească pe Dumnezeu în timp ce se zvârcolesc în chinuri veşnice, nici fiinţe nenorocite în iad, ale căror ţipete de durere să se amestece cu imnurile celor mântuiţi.
Pe eroarea fundamentală a nemuririi naturale a sufletului se bazează doctrina stării conştiente în moarte, doctrină care, ca şi cea a chinului veşnic, este contrară Scripturii, raţiunii şi sentimentelor noastre de omenie.
Potrivit credinţei populare, cei răscumpăraţi care se află în ceruri sunt conştienţi de tot ce se petrece pe pământ, mai ales de tot ce se întâmplă în viaţa prietenilor de care s-au despărţit. Dar cum ar putea cei morţi să fie fericiţi ştiind necazurile celor vii, fiind martori la păcatele comise de cei dragi şi văzându-i cum trec prin atâtea suferinţe, dezamăgiri şi necazuri în viaţă? De câtă fericire cerească ar avea parte cei care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? O, cât de revoltătoare este credinţa că, îndată ce suflarea părăseşte trupul, sufletul celui nepocăit este încredinţat flăcărilor iadului! Ce suferinţă cumplită trebuie să fie pentru cei care-şi văd prietenii mergând în mormânt nepregătiţi, numai pentru a începe o veşnicie de durere şi păcat! Mulţi au ajuns în pragul nebuniei din cauza acestui gând chinuitor.
Ce spune Scriptura despre aceste lucruri? David declară că omul nu este conştient după moarte: „Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi planurile” (Psalmii 146:4). Solomon afirmă acelaşi lucru: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic… Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. (…) Căci, în Locuinţa morţilor în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9:5,6,10)
-450-
Când, ca răspuns la rugăciune, lui Ezechia i-a fost prelungită viaţa cu 15 ani, regele recunoscător a înălţat un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu pentru marea Sa îndurare. În această cântare, el spune motivul pentru care se bucură: „Căci nu Locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta; ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi” (Isaia 38:18,19). Teologia populară îi prezintă pe morţii neprihăniţi în ceruri, având parte de fericire şi lăudându-L pe Dumnezeu cu limbi nemuritoare, dar Ezechia n-a văzut în moarte o asemenea perspectivă glorioasă. Prin cuvintele lui, el este de acord cu declaraţiile psalmistului: „Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine; şi cine Te va lăuda în Locuinţa morţilor?” „Nu morţii laudă pe Domnul şi nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Psalmii 6:5; 115:17).
Petru, în Ziua Cincizecimii, a afirmat că patriarhul David „a murit şi a fost îngropat, şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi… Căci David nu s-a suit în ceruri” (Faptele 2:29,34). Faptul că David rămâne în mormânt până la înviere demonstrează că cei neprihăniţi nu merg în cer la moarte. Numai prin înviere şi în virtutea faptului că Iisus a înviat va putea David să stea, în cele din urmă, la dreapta lui Dumnezeu.
Pavel spunea: „Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi” (1 Corinteni 15:16-18). Dacă, de 4.000 de ani, cei drepţi, la moartea lor, au mers direct în cer, cum putea Pavel să spună că, dacă nu este înviere, „cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi”? N-ar mai fi necesară nicio înviere.
Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morţi, declara: „Mărturisesc deschis că nu sunt convins că ei se află deja în slava deplină în care sunt Hristos şi îngerii aleşi ai lui Dumnezeu. Nu cred asta, căci, dacă ar fi adevărat, atunci predicarea învierii trupului ar fi un lucru zadarnic” (William Tyndale, Preface to New Testament, ed. 1534, retipărit în British Reformers – Tindal, Frith, Barnes,
p. 349).
Este un fapt cert că speranţa fericirii eterne imediat după moarte a dus la o neglijare generală a doctrinei biblice a învierii. Această tendinţă a fost remarcată de dr. Adam Clarke, care spunea: „Doctrina învierii pare să fi fost considerată mult mai importantă de către creştinii din biserica primară decât de cei de astăzi! De ce?
-451-
Apostolii au insistat continuu asupra ei şi pe baza ei i-au îndemnat pe urmaşii lui Hristos la stăruinţă, ascultare şi bucurie. Urmaşii lor de astăzi rareori o mai menţionează. Aşa au predicat apostolii şi aşa au crezut creştinii bisericii primare; aşa predicăm noi şi aşa cred ascultătorii noştri. În Evanghelie nu există o doctrină asupra căreia să se pună un accent mai mare, iar în sistemul actual de predicare nu există o doctrină care să fie tratată cu mai multă neglijenţă!” (Commentary, remarci la 1 Corinteni 15, par. 3).
Această tendinţă a continuat până când adevărul glorios al învierii a ajuns aproape cu totul necunoscut şi pierdut din vedere de lumea creştină. Astfel, un autor creştin de seamă, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tesaloniceni 4:13-18, spunea: „Din motive practice de consolare, doctrina fericitei nemuriri a drepţilor ţine pentru noi locul oricărei doctrine îndoielnice cu privire la a doua venire a Domnului. Pentru noi, Domnul vine atunci când murim. Asta trebuie să aşteptăm noi. Morţii intră deja în slavă. Nu trebuie să mai aştepte să sune trâmbiţa pentru a fi judecaţi şi pentru a li se oferi fericirea.”
Când mai avea puţin până să Se despartă de ucenicii Săi, Iisus nu le-a spus că vor veni curând la El. „Mă duc să vă pregătesc un loc”, le-a spus, „şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:2,3). Mai mult, Pavel ne spune că „Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” Apoi adaugă: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:16-18). Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere şi cele ale pastorului universalist citat anterior! Acesta îi consola pe prietenii întristaţi cu asigurarea că, oricât de păcătos ar fi fost cel mort când i-a venit sfârşitul, el avea să fie primit printre îngeri. Pavel, în schimb, le îndreaptă gândul fraţilor lui către venirea viitoare a Domnului, când lanţurile mormântului vor fi sfărâmate şi „cei morţi în Hristos” vor fi înviaţi pentru viaţa veşnică.
Nimeni nu poate intra în locaşurile fericirii înainte ca Dumnezeu să-i cerceteze cazul şi să-i examineze caracterul şi faptele. Toţi oamenii trebuie să fie judecaţi după ceea ce scrie în cărţi şi răsplătiţi după faptele lor.
-452-
Această judecată nu are loc la moarte. Iată cum se exprimă Pavel: Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi” (Faptele 17:31). Aici apostolul declară explicit că, pentru judecarea lumii, a fost stabilit un anumit timp în viitor.
Iuda se referă la aceeaşi perioadă: „El i-a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.” El citează mai departe cuvintele lui Enoh: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor” (Iuda 6, 14 şi 15). Ioan spune că i-a „văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise… Şi morţii au fost judecaţi… după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20:12).
Dacă morţii se bucură deja de cer sau se zvârcolesc în flăcările iadului, ce nevoie mai este de o judecată viitoare? În privinţa acestui aspect important, Cuvântul lui Dumnezeu nu este nici neclar, nici nu se contrazice, ci poate fi înţeles de orice om. Dar care minte sinceră poate vedea înţelepciune sau dreptate în această teorie? Cum pot cei drepţi, după cercetarea cazului lor în cadrul judecăţii, să primească invitaţia: „Bine, rob bun şi credincios… intră în bucuria stăpânului tău!”, dacă ei locuiesc deja în prezenţa Sa de secole întregi? Vor fi păcătoşii chemaţi din locul torturii lor pentru a primi sentinţa din partea Judecătorului a tot pământul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic” (Matei 25:21,41)? Ce bătaie de joc! Ce acuzaţie neruşinată la adresa înţelepciunii şi dreptăţii lui Dumnezeu!
Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre doctrinele false pe care Roma le-a împrumutat de la păgâni şi pe care le-a inclus în religia creştină. Martin Luther a pus-o în aceeaşi categorie cu „născocirile monstruoase care fac parte din gunoiul de decrete al Romei” (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255).
Comentând cuvintele lui Solomon din Eclesiastul, că morţii nu ştiu nimic, reformatorul afirmă: „Iată un alt loc ce dovedeşte că morţii… nu ştiu nimic. El spune că acolo nu este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune. Solomon consideră că morţii dorm şi nu ştiu absolut nimic. Morţii se odihnesc, nenumărând nici zilele, nici anii, iar când vor învia li se va părea că au dormit doar un minut” (Martin Luther, Exposition of Solomon’s Book Called Ecclesiastes, p. 152).
-453-
Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se găseşte afirmaţia că cei drepţi îşi primesc răsplata sau că cei păcătoşi îşi primesc pedeapsa în momentul morţii. Patriarhii şi profeţii nu ne-au lăsat nicio astfel de asigurare. Hristos şi apostolii n-au făcut nicio aluzie la aceasta. Biblia spune clar că morţii nu merg imediat în cer. Ei sunt descrişi ca dormind până în momentul învierii (1 Tesaloniceni 4:14; Iov 14:10-12). Gândurile omului dispar chiar în ziua când „se rupe funia de argint” şi se „sfărâmă vasul de aur” (Eclesiastul 12:6). Cei care coboară în mormânt sunt în ţara tăcerii. Ei nu mai ştiu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14:21; Eclesiastul 9:6). Binecuvântată odihnă pentru drepţii obosiţi! Timpul, lung sau scurt, nu este decât o clipă pentru ei. Ei dorm, apoi sunt treziţi de trâmbiţa lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. „Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii… Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă»” (1 Corinteni 15:52-54). Treziţi din somnul lor adânc, ei îşi reiau firul gândurilor exact de unde l-au întrerupt. Ultima senzaţie a fost chinul morţii; ultimul gând a fost că treceau sub puterea mormântului. Când se vor ridica din mormânt, primul lor gând fericit va fi exprimat de strigătul triumfal: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55).