Petru ne prezintă treptele prin care se poate ajunge la sfinţirea biblică: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. (…) Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată” (2 Petru 1:5-7,10).
Cei care trec prin procesul de sfinţire biblică vor manifesta o atitudine de umilinţă. Ei au văzut, ca şi Moise, maiestuozitatea înfricoşătoare a sfinţeniei şi îşi dau seama de propria nevrednicie în contrast cu puritatea şi desăvârşirea Celui Infinit. Profetul Daniel a fost un exemplu de adevărată sfinţire. În lunga lui viaţă i-a slujit cu nobleţe Domnului său. Pentru Dumnezeu, el a fost un om „preaiubit şi scump” (Daniel 10:11). Totuşi, în loc să pretindă că este curat şi sfânt, acest onorat profet s-a identificat cu păcătoşii din Israel, pledând înaintea lui Dumnezeu pentru poporul său: „Nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. (…) Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire” (Daniel 9:18,15). Apoi declară: „Mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu” (Daniel 9:20). Când Fiul lui Dumnezeu i s-a arătat mai târziu ca să-i dea un răspuns, Daniel a spus: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8).
Când a auzit glasul Domnului din mijlocul furtunii, Iov a exclamat: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42:6). Când a văzut slava Domnului şi i-a auzit pe heruvimi strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!”, Isaia a strigat: „Vai de mine! Sunt pierdut” (Isaia 6:3,5). Pavel, după ce a fost răpit în al treilea cer şi a auzit lucruri pe care nu-i este permis unui om să le rostească, vorbeşte despre sine ca fiind „cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (2 Corinteni 12:2-4; Efeseni 3:8). Ioan, ucenicul iubit, care se rezema pe pieptul lui Iisus, a căzut ca mort la picioarele Sale când I-a văzut slava (Apocalipsa 1:17).
Cei care umblă în umbra crucii de pe Calvar nu pot fi caracterizaţi de înălţare de sine şi nici nu pot avea pretenţia înfumurată că sunt liberi de păcat. Ei îşi dau seama că păcatul lor a provocat agonia care a zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu şi acest gând îi face să fie umili. Cei care trăiesc aproape de Iisus îşi dau seama cel mai bine de slăbiciunea morală şi păcătoşenia omenirii şi de faptul că singura lor speranţă este în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat.
Sfinţirea promovată în prezent în lumea religioasă este caracterizată de un spirit de înălţare de sine şi desconsiderare a Legii lui Dumnezeu, ceea ce arată că este străină de religia Bibliei. Susţinătorii ei afirmă că ea se produce instantaneu, sfinţenia desăvârşită obţinându-se numai prin credinţă.
-388-
„Crede numai”, spun ei, „şi binecuvântarea îţi aparţine.” Ei consideră că nu mai este necesar niciun alt efort din partea celui care o primeşte. În acelaşi timp, ei neagă autoritatea Legii lui Dumnezeu, susţinând că sunt scutiţi de obligaţia de a păzi poruncile. Dar este posibil ca oamenii să fie sfinţi, în armonie cu voia şi caracterul lui Dumnezeu, fără să fie în armonie cu principiile care sunt expresia naturii şi a voinţei Sale şi care ne arată ce-I place? Dorinţa după o religie facilă, care nu cere nici luptă, nici abnegaţie, nici renunţare la plăcerile lumii, a făcut ca doctrina: „Credinţa, şi numai credinţa” să se bucure de mare popularitate. Însă ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? (…) Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. (…) Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2:14-24).
Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei doctrine ademenitoare a credinţei fără fapte. A pretinde favoarea Cerului fără a îndeplini condiţiile pe baza cărora se oferă harul nu este credinţă, ci încumetare, pentru că adevărata credinţă se fundamentează pe promisiunile şi prevederile Scripturilor. Nimeni să nu-şi facă iluzii că poate deveni sfânt în timp ce calcă premeditat una dintre cerinţele lui Dumnezeu. Comiterea unui păcat cunoscut aduce la tăcere vocea mustrătoare a Duhului şi desparte sufletul de Dumnezeu. „Păcatul este fărădelege [călcarea Legii].” Şi „oricine păcătuieşte [calcă Legea] nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3:4,6). Deşi Ioan, în epistolele sale, insistă foarte mult asupra dragostei, nu ezită să expună adevăratul caracter al acelei categorii de oameni care pretind că sunt sfinţiţi în timp ce se complac în călcarea Legii lui Dumnezeu. „Cine zice: «Îl cunosc» şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el, dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită” (1 Ioan 2:4,5). Prin aceasta se verifică autenticitatea mărturiei oricărui om. Nu putem considera pe nimeni sfânt înainte de a-l compara cu singurul standard de sfinţenie al lui Dumnezeu, atât din cer, cât şi de pe pământ. Când oamenii nu înţeleg importanţa Legii morale, când minimalizează şi tratează cu uşurinţă principiile lui Dumnezeu, când încalcă „una din cele mai mici din aceste porunci” şi îi învaţă şi pe alţii aşa (Matei 5:19), atunci ei n-au aprobarea Cerului şi putem fi siguri că afirmaţiile lor n-au niciun temei.
-389-
Pretenţia de a fi fără păcat este în ea însăşi dovada că cel care face această declaraţie este departe de a fi sfânt. Omul ajunge să se considere sfânt numai atunci când nu-şi dă seama de infinita puritate şi sfinţenie a lui Dumnezeu sau de ceea ce ar trebui să devină el pentru a fi în armonie cu caracterul divin şi numai atunci când nu conştientizează cu adevărat curăţia şi frumuseţea fără seamăn a lui Iisus şi răutatea şi caracterul nociv al păcatului. Cu cât distanţa dintre om şi Hristos este mai mare şi cu cât concepţiile lui despre caracterul divin şi cerinţele lui Dumnezeu sunt mai eronate, cu atât mai mult i se va părea că este neprihănit.
Sfinţirea pe care o prezintă Scripturile cuprinde întreaga fiinţă. Pavel se ruga pentru locuitorii Tesalonicului ca duhul lor, sufletul lor şi trupul lor „să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23). De asemenea, el le scria credincioşilor: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). În timpul vechiului Israel, orice dar adus ca jertfă lui Dumnezeu era examinat cu atenţie. Dacă se descoperea vreun defect la animalul prezentat, era refuzat, deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie „fără cusur” (Leviticul 3:1). Tot astfel, creştinii sunt îndemnaţi să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. În acest scop, toate puterile lor trebuie să fie păstrate în cea mai bună condiţie posibilă. Orice obicei care slăbeşte puterea fizică sau mintală îl face pe om inapt să-L slujească pe Creatorul său. Va fi Dumnezeu mulţumit cu orice altceva decât tot ceea ce avem noi mai bun? Hristos a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta” (Matei 22:37). Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima vor dori să-şi pună cât mai bine viaţa în slujba Lui şi vor căuta continuu să aducă toate puterile fiinţei lor în armonie cu legile care îi ajută să îndeplinească voia Sa. Ei nu îşi vor slăbi şi nici nu îşi vor pângări trupul, jertfa pe care o aduc Tatălui lor ceresc, permiţând poftelor sau patimilor să-i domine. Petru spune: „Să vă feriţi de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11). Satisfacerea oricărei plăceri păcătoase tinde să amorţească şi să paralizeze facultăţile mintale şi spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu nu mai poate avea decât o slabă influenţă asupra inimii.
-390-
Pavel le scria locuitorilor din Corint: „Să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1). Printre roadele Duhului, „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea”, el enumeră şi „înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22,23).
În ciuda acestor declaraţii inspirate, cât de mulţi dintre cei care se declară creştini nu îşi slăbesc puterile în goana după câştig sau prin pasiunea cu care se supun capriciilor modei! Cât de mulţi nu pervertesc chipul lui Dumnezeu în om prin lăcomie, beţie şi plăceri interzise! Biserica, în loc să mustre, prea adesea încurajează răul, apelând la poftă, la dorinţa de câştig sau iubirea de plăceri pentru a-şi umple casieria, pe care iubirea pentru Hristos este prea slabă pentru a o alimenta. Dacă Iisus ar intra în bisericile de astăzi şi ar vedea comerţul nesfânt şi petrecerile organizate în numele religiei, nu i-ar alunga El pe aceşti profanatori aşa cum i-a alungat pe schimbătorii de bani din Templu? Apostolul Iacov declară că „înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată” (Iacov 3:17). Dacă s-ar fi întâlnit cu cei care pronunţă numele scump al lui Iisus cu buzele lor mânjite de tutun, cu cei a căror respiraţie şi al căror organism sunt contaminate de mirosul respingător al acestuia, poluând aerul şi obligându-i pe toţi din jurul lor să inhaleze această otravă – dacă apostolul s-ar fi confruntat cu o practică atât de opusă purităţii Evangheliei, n-ar fi condamnat-o el ca fiind „pământească, firească, drăcească” (Iacov 3:15)? Sclavii tutunului, care pretind binecuvântarea sfinţirii depline, vorbesc despre speranţa lor de a ajunge în Împărăţia cerurilor. Însă Cuvântul lui Dumnezeu declară clar că „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune” (Apocalipsa 21:27).
„Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19,20). Acela al cărui corp este templul Duhului Sfânt nu va fi înrobit de un obicei dăunător. Puterile lui Îi aparţin lui Hristos, care l-a cumpărat cu preţul sângelui Său. Tot ce are el este al Domnului. Cum ar putea să fie nevinovat cel care risipeşte acest capital?