Subestimărea dreptăţii lui Dumnezeu este asociată cu aceste pericolele deja amintite. În bisericile moderne există tendinţa de a separa dreptatea divină de bunătatea divină, de a o considera pe aceasta din urmă mai degrabă un sentiment decât un principiu. Noua gândire teologică separă ceea ce Dumnezeu a unit. Este Legea divină bună sau rea? Evident, este bună! Atunci dreptatea este bună, căci ea reprezintă hotărârea de a aplica Legea. De la deprinderea de a subestima Legea şi dreptatea divină, de a subaprecia extinderea şi gravitatea neascultării omeneşti, oamenii alunecă uşor în obiceiul de a subestima harul care ne-a oferit ispăşirea pentru păcat.” Astfel, Evanghelia îşi pierde valoarea şi importanţa în minţile oamenilor şi curând aceştia sunt dispuşi, de fapt, să respingă chiar şi Biblia. Mulţi predicatori susţin că Hristos, prin moartea Sa, a desfiinţat Legea şi, prin urmare, oamenii sunt scutiţi de a se mai conforma cerinţelor ei. Unii o descriu ca pe un jug apăsător şi, în contrast cu „robia” Legii, ei prezintă „libertatea” de care se poate bucura omul sub Evanghelie.
Dar nu aşa au privit profeţii şi apostolii sfânta Lege a lui Dumnezeu. David spunea: „Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale” (Psalmii 119:45). Apostolul Iacov, care şi-a scris epistola după moartea lui Hristos, se referă la Decalog ca fiind „Legea împărătească” şi „Legea desăvârşită, care este Legea slobozeniei” (Iacov 2:8; 1:25). Apostolul Ioan, la o jumătate de secol după răstignire, pronunţă o binecuvântare asupra celor care „păzesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate” (Apocalipsa 22:14, tr. engl. KJV).
Afirmaţia că Hristos, prin moartea Sa, a desfiinţat Legea Tatălui Său este fără temei. Dacă ar fi fost posibil ca Legea lui Dumnezeu să fie schimbată sau desfiinţată, atunci Hristos n-ar fi trebuit să moară pentru a-l elibera pe om de pedeapsa pentru păcat. Moartea lui Hristos nu numai că nu desfiinţează Legea, ci dovedeşte că aceasta este imuabilă. Fiul lui Dumnezeu a venit „să vestească o Lege mare şi minunată” (Isaia 42:21). El a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii… Câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5:17,18).
-384-
Iar, despre Sine, El declară: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8).
Legea lui Dumnezeu este, prin însăşi natura ei, de neschimbat, reprezentând manifestarea voinţei şi a caracterului Autorului ei. Dumnezeu este iubire şi Legea Sa este iubire. Cele două mari principii ale ei sunt dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de om. „Dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Caracterul lui Dumnezeu este neprihănire şi adevăr; tot aceasta este şi natura Legii Sale. Psalmistul spune: „Legea Ta este adevărul. (…) Toate poruncile Tale sunt drepte” (Psalmii 119:142,172). Iar apostolul Pavel declară: „Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). O asemenea Lege, fiind expresia gândirii şi a voinţei lui Dumnezeu, trebuie să fie imuabilă, la fel ca Autorul ei. În cadrul procesului de convertire şi de sfinţire Dumnezeu îi împacă pe oameni cu Sine, aducându-i în acord cu principiile Legii Sale. La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El era în perfectă armonie cu natura şi cu Legea lui Dumnezeu, iar principiile neprihănirii erau înscrise în inima sa. Însă păcatul l-a înstrăinat de Creatorul său. N-a mai reflectat chipul divin. Inima lui a intrat în conflict cu principiile Legii lui Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). Însă „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” pentru ca omul să poată fi împăcat cu Dumnezeu. Prin meritele lui Hristos, el poate fi readus în acord cu Cel care l-a creat. Inima lui trebuie să fie reînnoită prin har divin. Omul trebuie să aibă o viaţă nouă, de sus. Această schimbare este naşterea din nou, fără de care, spunea Iisus, nimeni „nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:16,3).
Primul pas în împăcarea cu Dumnezeu este conştientizarea păcatului. „Păcatul este fărădelege.” „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (1 Ioan 3:4; Romani 3:20). Pentru a-şi vedea vinovăţia, păcătosul trebuie să-şi verifice caracterul în raport cu marele standard al neprihănirii lui Dumnezeu. Legea este o oglindă care reflectă perfecţiunea unui caracter neprihănit şi îl ajută pe păcătos să-şi vadă defectele de caracter. Legea îi arată omului păcatele, dar nu-i oferă nicio soluţie. În timp ce îi promite viaţă celui care ascultă de ea, declară că moartea este pedeapsa pentru cel care o încalcă. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera pe om de condamnare şi de pervertirea adusă de păcat.
-385-
El trebuie să dea dovadă de pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, a cărui Lege a călcat-o, şi de credinţă în Hristos, jertfa de ispăşire. Astfel obţine iertarea „păcatelor dinainte” (Romani 3:25) şi devine părtaş la natura divină şi copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care strigă: „Ava, adică Tată” (Romani 8:15).
Este păcătosul iertat liber acum să calce Legea lui Dumnezeu? Pavel spune: „Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” „Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Şi Ioan declară: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (Romani 3:31; 6:2; 1 Ioan 5:3). Prin naşterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu şi în acord cu Legea Sa. Când această schimbare profundă se produce în păcătos, el trece de la moarte la viaţă, de la păcat la sfinţenie, de la călcarea Legii şi răzvrătire la ascultare şi credincioşie. Viaţa veche de înstrăinare de Dumnezeu a luat sfârşit şi a început viaţa nouă de împăcare, credinţă şi iubire. Atunci, „porunca Legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). Iar limbajul sufletului va fi: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmii 119:97).
„Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Fără Lege, oamenii nu au o concepţie corectă despre puritatea şi sfinţenia lui Dumnezeu sau despre vinovăţia şi nelegiuirea lor. Ei nu-şi conştientizează cu adevărat păcatul şi nevoia de pocăinţă. Au încălcat Legea lui Dumnezeu, însă, pentru că nu-şi înţeleg starea disperată în care se află, nu-şi dau seama că au nevoie de sângele ispăşitor al lui Hristos. Speranţa mântuirii este acceptată fără o schimbare radicală a inimii sau o reformare a vieţii. Astfel de convertiri superficiale abundă şi mulţimi de oameni care niciodată nu s-au unit cu Hristos se alătură bisericii.
În mişcările religioase contemporane, un loc important îl au teoriile eronate despre sfinţire, care derivă tot din neglijarea sau respingerea Legii divine. Cu un fundament doctrinar fals şi consecinţe periculoase, ele sunt acceptate pe scară largă. Aceasta arată cât de important este ca oamenii să aibă o înţelegere clară asupra învăţăturilor Scripturii cu privire la acest subiect.
Adevărata sfinţire este o doctrină biblică. Apostolul Pavel, în Epistola către biserica din Tesalonic, declară: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră”, apoi se roagă: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin” (1 Tesaloniceni 4:3; 5:23).
-386-
Biblia arată clar ce este sfinţirea şi cum poate să fie obţinută. Mântuitorul S-a rugat pentru ucenicii Săi: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Iar Pavel spune că toţi credincioşii trebuie să fie sfinţiţi prin Duhul Sfânt (Romani 15:16). Care este misiunea Duhului Sfânt? Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Psalmistul spune: „Legea Ta este adevărul” (Psalmii 119:142). Marile principii ale dreptăţii cuprinse în Legea Sa le sunt revelate oamenilor prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt. Deoarece Legea lui Dumnezeu este „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12), o reflectare a perfecţiunii divine, rezultă că un caracter format prin ascultare de această Lege va fi sfânt. Hristos este ilustrarea perfectă a unui asemenea caracter. El spune: „Am păzit poruncile Tatălui Meu”; „totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 15:10; 8:29). Urmaşii lui Hristos trebuie să devină asemenea Lui, adică prin harul lui Dumnezeu să-şi formeze caractere în armonie cu principiile sfintei Sale Legi. Aceasta este sfinţirea biblică. Această lucrare poate fi adusă la îndeplinire numai prin credinţa în Hristos, prin puterea Duhului lui Dumnezeu care locuieşte în inimă. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi: „Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur… Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:12,13). Creştinul simte imboldurile păcatului, dar duce o luptă continuă împotriva lui. Aici este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea umană se uneşte cu puterea divină, iar credinţa exclamă: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (1 Corinteni 15:57).
Scripturile arată clar că procesul de sfinţire este progresiv. Când, în pocăinţă, păcătosul găseşte pacea cu Dumnezeu prin sângele ispăşirii, viaţa creştină abia începe. În continuare, el trebuie să înainteze spre desăvârşire, să crească până „la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13). Apostolul Pavel spune: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Iisus” (Filipeni 3:13,14).