Marea Luptă – Ziua 067

Capitolul 23 — Ce este sanctuarul?

Textul din Scriptură care a constituit, mai mult decât oricare altul, atât baza, cât şi punctul central al credinţei în revenirea lui Hristos a fost acesta: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit” (Daniel 8:14). Aceste cuvinte le erau familiare tuturor celor care credeau în apropiata venire a Domnului. Profeţia era repetată de buzele a mii de oameni, ca motto al credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai luminoase aşteptări şi cele mai dragi speranţe ale lor. Se demonstrase că aceste zile profetice urmau să se încheie în toamna anului 1844. Adventiştii de atunci susţineau, la fel ca restul lumii creştine, că pământul (sau o parte din el) era Sanctuarul, sau Sfântul Locaş. Prin curăţirea acestuia, ei înţelegeau purificarea pământului prin focul marii zile de apoi, purificare ce urma să aibă loc la revenirea lui Hristos. De aici s-a tras concluzia că Hristos Se va întoarce pe pământ în anul 1844. 

Însă timpul stabilit trecuse şi Domnul nu venise. Credincioşii ştiau că greşeala nu putea fi în Cuvântul lui Dumnezeu. În acest caz, interpretarea profeţiei trebuia să fie greşită. Dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat repede nodul gordian, negând că cele 2.300 de zile s-au terminat în anul 1844. Nu puteau aduce nicio dovadă în sprijinul acestei afirmaţii decât faptul că Hristos n-a venit la data când ei L-au aşteptat să vină. Aceştia susţineau că, dacă perioada zilelor profetice s-ar fi încheiat în anul 1844, Hristos S-ar fi întors atunci ca să cureţe Sanctuarul, adică pământul, prin foc şi că, deoarece El n-a venit, înseamnă că cele 2.300 de zile nu s-au încheiat. 

Acceptarea acestei concluzii implica renunţarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Se descoperise că cele 2.300 de zile începuseră în toamna anului 457 î.Hr., când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe pentru refacerea şi reclădirea Ierusalimului. 

-338-

Luând această dată ca punct de plecare, se constata o corelare perfectă a tuturor evenimentelor care au fost prezise de înger când i-a oferit profetului explicaţia acelei perioade în Daniel 9:25-27. 69 de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2.300, urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns, iar botezul şi ungerea lui Hristos cu Duhul Sfânt în anul 27 d.Hr. împlineau exact profeţia. La mijlocul săptămânii a şaptezecea, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate după botez, Hristos a fost răstignit, în primăvara anului 31 d.Hr. Cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, au fost acordate în mod special iudeilor. La expirarea acestei perioade, naţiunea şi-a sigilat atitudinea de respingere a lui Hristos persecutându-i pe ucenicii Săi, iar apostolii s-au îndreptat, în anul 34 d.Hr., către neevrei. Primii 490 de ani din cei 2.300 terminându-se atunci, mai rămâneau 1.810 ani. Aceştia se întindeau din anul 34 d.Hr. până în 1844. „Apoi”, a spus îngerul, „Sfântul Locaş va fi curăţit!” Toate previziunile anterioare ale profeţiei se împliniseră indiscutabil la timpul stabilit. 

În acest calcul, totul era clar şi armonios, cu excepţia faptului că în 1844 nu a fost observat niciun eveniment care să corespundă curăţirii Sanctuarului. Negarea faptului că cele 2.300 de zile s-au încheiat la data aceea însemna învăluirea întregii probleme în confuzie şi renunţarea la poziţiile care fuseseră adoptate în urma împlinirii evidente a profeţiei. Cu toate acestea, Dumnezeu Îşi condusese poporul în marea mişcare adventistă. Puterea şi slava Sa o însoţiseră, iar El nu putea permite ca ea să se încheie în întuneric şi dezamăgire şi să fie defăimată ca o agitaţie falsă şi fanatică. El nu avea să lase ca profeţia Lui să rămână învăluită de îndoială şi nesiguranţă. Deşi mulţi au renunţat la precedentul calcul al perioadelor profetice şi au negat corectitudinea mişcării bazate pe acesta, alţii nu au fost dispuşi să renunţe la experienţa lor şi la punctele lor de credinţă, ambele fiind susţinute de Scripturi şi de confirmarea Duhului lui Dumnezeu. Considerau că adoptaseră principii sănătoase de interpretare a profeţiilor, că era de datoria lor să ţină cu tărie la adevărurile deja descoperite şi să continue cu aceeaşi metodă de studiere a Bibliei. Şi-au revizuit poziţia cu rugăciuni arzătoare şi au cercetat Scripturile pentru a-şi descoperi greşeala. Cum n-au găsit nicio greşeală în calculul perioadelor profetice, au început să analizeze mai atent subiectul Sanctuarului. Studiind acest subiect, au constatat că în Scriptură nu există nicio dovadă care să susţină concepţia larg răspândită că pământul este Sanctuarul. 

-339-

Totuşi, în Biblie, au găsit o explicaţie completă cu privire la Sanctuar, la natura şi locul lui şi la ceremoniile care se oficiază în el. Afirmaţiile scriitorilor inspiraţi erau atât de clare şi de cuprinzătoare, încât nu mai rămânea nicio umbră de îndoială în legătură cu această problemă. Apostolul Pavel, în Epistola către Evrei, spune: „Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită «Locul Sfânt», erau sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema «Locul Preasfânt». El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot erau un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor” (Evrei 9:1-5). 

Sanctuarul la care se referă Pavel aici este cortul construit de Moise la porunca lui Dumnezeu, ca locaş pământesc al Celui Preaînalt. „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) a fost îndemnat Moise când era pe munte cu Dumnezeu. Israeliţii călătoreau prin pustie şi cortul a fost construit în aşa fel încât să poată fi transportat din loc în loc. Cu toate acestea, era o construcţie de o măreţie deosebită. Pereţii lui erau făcuţi din scânduri verticale poleite cu aur şi montate pe suporturi de argint, iar acoperişul era făcut dintr-o serie de învelitori, sau covoare, cele din exterior din piei de animale, iar cele din interior din in subţire, lucrate cu măiestrie, având cusuţi pe ele heruvimi. Pe lângă curtea exterioară, în care se afla altarul pentru jertfe (arderi-de-tot), cortul era compus din două încăperi numite Locul Sfânt şi Locul Preasfânt, separate printr-o perdea, sau draperie, bogată şi frumoasă. O perdea asemănătoare închidea intrarea în prima încăpere. 

În Locul Sfânt, pe latura sudică, se găsea sfeşnicul cu cele şapte candele care luminau Sanctuarul atât ziua, cât şi noaptea. La nord era masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului, iar înaintea perdelei care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt se afla altarul tămâierii, făcut din aur, de pe care se înălţa zilnic înaintea lui Dumnezeu norul de tămâie frumos mirositoare, care ducea cu el rugăciunile israeliţilor. În Locul Preasfânt se găsea chivotul, o ladă din lemn preţios, acoperită cu aur, ce conţinea cele două table de piatră pe care Dumnezeu scrisese Legea celor Zece Porunci. Deasupra chivotului era scaunul harului, capacul lăzii sfinte, o magnifică operă de artă, pe care se aflau doi heruvimi, câte unul la fiecare capăt, totul fiind lucrat în aur masiv.

-340-

 În această încăpere, prezenţa divină se manifesta într-un nor de slavă aşezat între heruvimi. 

După stabilirea evreilor în Canaan, cortul a fost înlocuit cu Templul lui Solomon, care, cu toate că era o construcţie stabilă şi la o scară mult mai mare, a păstrat aceleaşi proporţii şi a fost mobilat la fel. Sanctuarul a existat în forma aceasta – cu excepţia perioadei în care s-a aflat în ruină pe vremea lui Daniel – până la distrugerea lui de către romani, în anul 70 d.Hr. Acesta este singurul Sanctuar despre care Biblia spune că a existat vreodată pe pământ. Pavel a declarat că acesta era Sanctuarul vechiului legământ. Dar noul legământ nu are un sanctuar? Revenind la Epistola către Evrei, cei care erau în căutarea adevărului au descoperit că în cuvintele lui Pavel citate mai sus se face aluzie la un al doilea sanctuar, Sanctuarul noului legământ: „Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare”. Folosirea cuvântului „şi” (de asemenea) implică faptul că Pavel amintise mai înainte despre acest Sanctuar. La începutul capitolului anterior, ei au citit: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare-Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8:1,2). 

Aici este descris Sanctuarul noului legământ. Sanctuarul primului legământ a fost construit de om, de Moise. Acesta este însă ridicat de Domnul, nu de om. În primul Sanctuar slujeau preoţi pământeşti. În acesta slujeşte Hristos, ca Mare-Preot al nostru, la dreapta lui Dumnezeu. Primul Sanctuar a fost pe pământ, celălalt este în ceruri. 

Mai mult decât atât, cortul construit de Moise a fost făcut după un model. Domnul îi spusese astfel: „Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta.” Şi din nou a fost atenţionat: „Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte” (Exodul 25:9,40). Pavel spune că primul cort „era o asemănare pentru vre- murile de acum, când se aduc daruri şi jertfe”, că încăperile lui sfinte erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”, că preoţii care aduceau daruri conform legii făceau „o slujbă care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti” şi că „Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:9,23; 8:5; 9:24). 

-341-

Sanctuarul din ceruri, în care Hristos slujeşte în favoarea noastră, este marele original, iar Sanctuarul construit de Moise era o copie după acesta. Dumnezeu i-a inspirat cu Duhul Său Sfânt pe constructorii Sanctuarului pământesc. Măiestria artistică cu care a fost făcut era o manifestare a înţelepciunii divine. Pereţii păreau de aur masiv, reflectând în jur lumina celor şapte candele ale sfeşnicului de aur. Masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului şi altarul tămâierii străluceau ca aurul lucios. Covoarele splendide care formau tavanul, împodobite cu imagini de îngeri în albastru, purpuriu şi cărămiziu, adăugau frumuseţe scenei. Dincolo de perdeaua a doua se afla Şechina sfântă, manifestarea vizibilă a slavei lui Dumnezeu, înaintea căreia numai marele-preot putea să intre şi totuşi să trăiască. Pentru ochiul omenesc, splendoarea fără seamăn a Sanctuarului pământesc era o reflectare a slavei acelui Templu ceresc în care Hristos slujeşte pentru noi în faţa tronului lui Dumnezeu. Cel mai măreţ edificiu ridicat vreodată de mâini omeneşti este o reflectare palidă a gloriei şi imensităţii locuinţei Regelui regilor, unde mii de mii Îi slujesc şi de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui (Daniel 7:10), acel Templu plin de slava tronului veşnic, în care serafimii, paznicii lui strălucitori, îşi acoperă feţele în adorare. Totuşi, prin intermediul Sanctuarului pământesc şi al ceremoniilor lui, erau transmise adevăruri importante despre Sanctuarul ceresc şi despre marea lucrare de răscumpărare a omului îndeplinită acolo. Locurile sfinte ale Sanctuarului din cer erau reprezentate de cele două încăperi ale Sanctuarului de pe pământ. Când i-a fost arătat în viziune Templul lui Dumnezeu din cer, apostolul Ioan a văzut „şapte lămpi de foc”, care ardeau „înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 4:5). A văzut un înger „cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 8:3). Aici profetului i s-a permis să vadă prima încăpere a Sanctuarului din ceruri. Acolo el a văzut „şapte lămpi de foc” şi „altarul de aur”, reprezentate în Sanctuarul de pe pământ prin sfeşnicul de aur şi altarul tămâierii. Altă dată „Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis” (Apocalipsa 11:19) şi el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Locul Preasfânt. Acolo a văzut „chivotul legământului Său”, reprezentat de lada sfântă construită de Moise ca să păstreze în ea Legea lui Dumnezeu.