Un simţământ de frică, o teamă că mesajul ar putea să fie totuşi adevărat, a ţinut pentru un timp în frâu lumea necredincioasă. După depăşirea datei fixate, teama n-a dispărut dintr-odată. La început, n-au îndrăznit să triumfe asupra celor dezamăgiţi. Însă, cum semnele mâniei lui Dumnezeu nu se vedeau, şi-au revenit din temerile lor şi au reînceput acuzele şi ironiile. O mare parte dintre cei care crezuseră în venirea iminentă a Domnului au renunţat la credinţa lor. Unii care fuseseră foarte încrezători erau atât de adânc răniţi în mândria lor, încât şi-ar fi dorit să fugă din lume. Îşi manifestau nemulţumirea faţă de Dumnezeu la fel ca Iona şi ar fi ales mai bine moartea decât viaţa.
Cei care îşi întemeiaseră credinţa pe părerile altora, nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-şi schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au câştigat pe cei slabi şi pe cei fricoşi de partea lor şi toţi aceştia s-au unit, declarând că acum nu mai puteau exista nici temeri, nici aşteptări. Timpul trecuse şi Domnul nu venise, iar lumea putea rămâne aceeaşi timp de mii de ani.
Credincioşii sinceri şi serioşi renunţaseră la toate pentru Hristos şi se bucuraseră de prezenţa Lui ca niciodată înainte. Ei dăduseră lumii, după părerea lor, ultima avertizare. Şi, aşteptând să fie primiţi curând lângă Domnul lor divin şi lângă îngerii cereşti, se retrăseseră, în mare măsură, din comunitatea acelora care nu acceptaseră mesajul. Se rugaseră cu o dorinţă arzătoare: „Vino, Doamne Iisuse, vino curând!” Dar El nu a venit. Iar acum, să ia din nou povara grea a grijilor şi complicaţiilor vieţii şi să suporte dispreţul şi sarcasmul unei lumi batjocoritoare era o încercare teribilă a credinţei şi răbdării lor.Totuşi această dezamăgire nu a fost atât de mare cum a fost cea prin care au trecut ucenicii la prima venire a lui Hristos. Când Iisus a intrat triumfal în Ierusalim, cei care Îl urmau credeau că El era gata să urce pe tronul lui David şi să-l elibereze pe Israel de cei care îl oprimau. Se întreceau unul pe altul să-I aducă onoare Regelui lor, având speranţe mari şi fericite aşteptări. Mulţi îşi aşterneau hainele ca un covor în calea Lui sau puneau ramuri de palmier înaintea Lui.
-333-
În bucuria lor entuziastă, s-au unit în aclamaţia veselă: „Osana, Fiul lui David!” Când fariseii, tulburaţi şi înfuriaţi de această izbucnire de bucurie, I-au cerut lui Iisus să-Şi mustre ucenicii, El le-a răspuns: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Profeţia trebuia împlinită. Ucenicii împlineau planul lui Dumnezeu. Totuşi îi aştepta o dezamăgire dureroasă. Au trecut numai câteva zile şi au fost martori la agonia morţii Mântuitorului şi la aşezarea Sa în mormânt. Aşteptările lor nu s-au împlinit în nicio privinţă şi speranţele lor au murit odată cu Iisus. Ei n-au înţeles, până când Domnul lor n-a ieşit triumfător din mormânt, că toate fuseseră prezise de profeţie şi „că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi” (Faptele 17:3).
Cu cinci sute de ani înainte, Domnul declarase prin profetul Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zaharia 9:9). Dacă şi-ar fi dat seama că Hristos mergea la judecată şi la moarte, ucenicii n-ar fi putut să împlinească această profeţie. În acelaşi fel au împlinit profeţia Miller şi colaboratorii lui şi au prezentat un mesaj despre care Inspiraţia prezisese că trebuia adus la cunoştinţa lumii, dar pe care ei nu l-ar fi putut predica dacă ar fi înţeles pe deplin profeţiile care indicau dezamăgirea lor şi care conţineau un al doilea mesaj, ce trebuie adus la cunoştinţa tuturor popoarelor înainte ca Domnul să vină. Mesajul primului şi al celui de-al doilea înger au fost proclamate la timpul potrivit şi au împlinit lucrarea plănuită de Dumnezeu să se realizeze prin ele. Lumea urmărea atentă totul, aşteptând ca întregul sistem al adventismului să fie complet abandonat, dacă data fixată ar fi trecut şi Hristos n-ar fi venit. Dar, deşi mulţi au renunţat la credinţa lor din cauza ispitelor puternice, au existat unii care au rămas fermi. Consecinţele mişcării adventiste, atitudinea de umilinţă şi cercetare de sine, de renunţare la lume şi de reformare a vieţii, care au fost asociate lucrării, dovedeau că aceasta fusese de la Dumnezeu. Oamenii nu îndrăzneau să nege că puterea Duhului Sfânt însoţise proclamarea celei de a doua veniri şi nu puteau să găsească nicio eroare în calculul perioadelor profetice. Cei mai abili dintre adversarii adventiştilor nu reuşiseră să răstoarne sistemul de interpretare profetică. De aceea, aceştia n-au putut consimţi să renunţe, fără o dovadă biblică, la concluziile la care ajunseseră prin rugăciune şi prin studiul conştiincios al Scripturilor, cu minţile iluminate de Duhul lui Dumnezeu şi cu inimile arzând de puterea Lui vie.
-334-
Aceste concluzii rezistaseră în faţa celor mai minuţioase critici şi a celei mai înverşunate opoziţii din partea predicatorilor renumiţi şi a experţilor în înţelepciunea lumii, şi la această poziţie adventiştii rămăseseră fermi, împotriva forţelor unite ale erudiţiei şi elocvenţei, ale ironiei şi injuriilor venind atât din partea celor cu stare, cât şi din partea celor de rând. Într-adevăr, se făcuse o greşeală cu privire la evenimentul aşteptat, dar nici aceasta nu a putut să le zdruncine credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Iona a proclamat pe străzile cetăţii Ninive că peste patruzeci de zile oraşul va fi distrus, Domnul a primit umilinţa locuitorilor din Ninive şi le-a prelungit timpul de har. Totuşi mesajul lui Iona fusese trimis de Dumnezeu şi cetatea Ninive a fost pusă la încercare, conform voinţei Sale. Adventiştii credeau că Dumnezeu îi condusese în acelaşi fel să proclame avertizarea referitoare la judecată. „Aceasta”, spuneau ei, „a pus la încercare inima tuturor celor care au auzit-o şi a trezit dorinţa pentru venirea Domnului sau a provocat ura, mai mult sau mai puţin vizibilă, dar cunoscută de Dumnezeu, faţă de venirea Sa. Ea [avertizarea] a tras o linie… astfel încât cei care îşi vor cerceta inima să ştie de ce parte a ei ar fi fost găsiţi, dacă Domnul ar fi venit atunci – fie ar fi exclamat: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui», fie ar fi strigat la stânci şi la munţi să cadă peste ei şi să-i ascundă de faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului. Astfel, noi credem că Dumnezeu i-a încercat pe copiii Săi, le-a testat credinţa, i-a pus la probă şi a văzut dacă în ceasul încercării se vor da înapoi din poziţia în care El consideră potrivit să-i aşeze sau dacă vor renunţa la lumea aceasta şi se vor sprijini cu toată încrederea pe Cuvântul lui Dumnezeu” (The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, vol. 8, nr. 14, 13 noiembrie 1844).
Simţămintele celor care credeau totuşi că Dumnezeu îi condusese în experienţa prin care trecuseră sunt exprimate în cuvintele lui William Miller: „Dacă ar fi să trăiesc din nou şi să am aceleaşi dovezi pe care le-am avut atunci, pentru a fi cinstit faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, aş face tot ceea ce am făcut.” „Sper că mi-am curăţit hainele de sângele oamenilor. Simt că, atât cât mi-a stat în putere, m-am eliberat de orice vină privind condamnarea lor.” „Deşi am fost dezamăgit de două ori”, scria acest bărbat al lui Dumnezeu, „nu sunt nici doborât, nici descurajat. (…) Speranţa mea în venirea lui Hristos este la fel de puternică.
-335-
Am făcut numai ceea ce, după ani de cercetare solemnă, am simţit că este datoria mea solemnă să fac. Dacă am greşit, a fost din bunătate şi iubire pentru semenii mei şi din simţul datoriei faţă de Dumnezeu.” „Un lucru ştiu, n-am predicat nimic în afară de ceea ce am crezut, şi Dumnezeu a fost cu mine. Puterea Lui s-a manifestat în lucrare şi în felul acesta s-a făcut mult bine.” „După toate probabilităţile, mii de oameni au fost determinaţi să studieze Scripturile datorită predicării timpului revenirii. În acest fel, oamenii au fost împăcaţi cu Dumnezeu prin credinţă şi prin stropirea sângelui lui Hristos” (Bliss, p. 255, 256, 277, 280, 281). „N-am umblat niciodată după zâmbetele celor mândri, nici nu mi-am pierdut curajul când lumea se încrunta la mine. Acum nu voi căuta favoarea lor, nici nu voi trece peste datoria mea pentru a le instiga ura. Nu-mi voi cere niciodată viaţa din mâinile lor şi sper că nici nu mă voi da înapoi de teama de a o pierde, dacă Dumnezeu, în providenţa Lui, va hotărî aşa” (J. White, Life of W. Miller, p. 315).
Dumnezeu nu Şi-a părăsit poporul; Duhul Său a rămas cu cei care nu s-au grăbit să respingă lumina pe care o primiseră şi să condamne mişcarea adventistă. În Epistola către Evrei, sunt cuvinte de încurajare şi avertizare pentru cei care au fost încercaţi şi care au aşteptat în această criză: „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. «Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă, dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el». Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (Evrei 10:35-39).
Faptul că acest îndemn este adresat bisericii din zilele sfârşitului se vede din cuvintele care indică apropierea venirii Domnului: „Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.” Se subînţelege că va fi o aparentă întârziere şi că Domnul va părea că amână să vină. Îndemnul dat aici este în mod special potrivit pentru experienţa adventiştilor de la data aceea. Cei cărora li se adresează aceste cuvinte erau în pericolul de a-şi pierde credinţa. Ei făcuseră voia lui Dumnezeu, urmând călăuzirea Duhului Sfânt şi a Cuvântului Său. Dar n-au înţeles planul Lui în experienţa prin care au trecut, nici n-au putut să discearnă drumul care îi aştepta; de aceea au fost ispitiţi să aibă dubii dacă Dumnezeu i-a condus sau nu.
-336-
La timpul acela se aplicau cuvintele: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Când marea lumină a „strigătului de la miezul nopţii” a strălucit pe calea lor şi au văzut profeţiile desigilate, apoi împlinite rapid semnele care arătau că venirea lui Hristos este aproape, n-au mai mers prin credinţă, ci „prin vedere”. Acum însă, copleşiţi de speranţele înşelate, au rămas în picioare numai prin credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Lumea batjocoritoare spunea: „Aţi fost amăgiţi. Renunţaţi la credinţă şi spuneţi că mişcarea adventistă a fost de la Satana.” Dar Cuvântul lui Dumnezeu declara: „Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” A renunţa la credinţa lor acum şi a nega puterea Duhului Sfânt care însoţise solia ar fi însemnat să dea înapoi spre pierzare. Ei au fost încurajaţi de cuvintele lui Pavel să rămână fermi: „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră… aveţi nevoie de răbdare.” „Încă puţină, foarte puţină vreme şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.” Singura cale sigură pentru ei era să păstreze lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, să rămână bine ancoraţi în făgăduinţa Lui, să continue să cerceteze Scripturile, să aştepte şi să vegheze cu răbdare pentru a primi mai multă lumină.