Marea Luptă – Ziua 065

Mulţi dintre cei care pretind că sunt pe deplin sfinţiţi urmează tradiţiile oamenilor şi sunt, de fapt, tot atât de necunos cători ai adevărului ca şi ceilalţi care nu au asemenea pretenţii” (Bliss, p. 236, 237). „Duhul rătăcirii ne va îndepărta de adevăr, dar Duhul lui Dumnezeu ne va conduce la adevăr. Dar vei spune că un om poate greşi şi totuşi să creadă că are adevărul. Cum să facem deosebirea? Răspundem că Duhul şi Cuvântul sunt în deplin acord. Dacă un om se verifică prin Cuvântul lui Dumnezeu şi descoperă că este în armonie desăvârşită cu întregul Cuvânt, atunci trebuie să creadă că are adevărul; dar dacă descoperă că duhul care îl conduce nu se armonizează cu tot conţinutul Legii lui Dumnezeu sau al Cărţii Sfinte, atunci să fie atent să nu cadă în cursa Diavolului” (The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, vol. 8, nr. 23, 15 ianuarie 1845). „Adesea, am găsit o mai mare dovadă de evlavie într-o privire caldă, pe un obraz umed de lacrimi şi într-o vorbire înecată de suspine, decât în toată gălăgia prin care unii îşi arată creştinismul” (Bliss, p. 282). 

În zilele Reformei, adversarii ei i-au acuzat de toate relele fanatismului tocmai pe aceia care luptau cel mai frenetic împotriva lui. O metodă asemănătoare a fost folosită şi de opozanţii mişcării adventiste. Nefiind mulţumiţi cu prezentarea eronată şi exagerată a greşelilor extremiştilor şi fanaticilor, aceştia au răspândit zvonuri care nu aveau nici cea mai mică urmă de adevăr. Aceste persoane erau animate de prejudecată şi ură. Pacea le fusese tulburată de proclamarea venirii în curând a lui Hristos. Se temeau că ar putea să fie adevărat, totuşi sperau că nu va fi, acesta fiind şi motivul ascuns al luptei lor împotriva adventiştilor şi a credinţei lor. Faptul că vreo câţiva fanatici pătrunseseră în rândurile adventiştilor nu constituia un motiv mai întemeiat pentru a considera că această mişcare nu era de la Dumnezeu decât a fost prezenţa fanaticilor şi a amăgitorilor în biserica din zilele lui Pavel sau ale lui Luther un motiv de a condamna activitatea lor. Să se trezească poporul lui Dumnezeu din somn şi să înceapă cu toată seriozitatea lucrarea de pocăinţă şi reformă; să cerceteze Scripturile pentru a înţelege adevărul aşa cum este în Iisus; să se consacre pe deplin înaintea lui Dumnezeu şi nu va lipsi dovada că Satana este încă activ şi vigilent. El îşi va manifesta puterea prin tot felul de amăgiri, chemând în ajutor pe toţi îngerii căzuţi ai împărăţiei sale. 

Fanatismul şi dezbinarea nu au fost provocate de proclamarea celei de a doua veniri. Acestea au apărut în vara anului 1844, când adventiştii erau în dubiu cu privire la adevărata lor poziţie. Predicarea mesajului primului înger şi a „strigătului de la miezul nopţii” tindeau, în mod direct, să reprime fanatismul şi disensiunea. 

-328-

Cei care au participat la aceste mişcări solemne erau în perfect acord; inimile lor erau pline de iubire unul pentru altul şi pentru Iisus, pe care aşteptau să-L vadă curând. Aceeaşi credinţă, aceeaşi fericită speranţă i-au înălţat deasupra puterii oricărei influenţe omeneşti şi s-au dovedit un scut împotriva asalturilor lui Satana. „Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!» Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele” (Matei 25:5-7). În vara anului 1844, adică la mijlocul perioadei dintre data fixată iniţial pentru sfârşitul celor 2.300 zile şi toamna aceluiaşi an – termenul hotărât ulterior –, mesajul a fost proclamat chiar folosind cuvintele Scripturii: „Iată, mirele vine!” 

Faptul care a dus la această schimbare a fost descoperirea că decretul lui Artaxerxe pentru rezidirea Ierusalimului, care constituia punctul de plecare pentru perioada de 2.300 de zile, a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr., şi nu la începutul anului, aşa cum se crezuse iniţial. Socotind din toamna anului 457, cei 2.300 de ani se terminau în toamna anului 1844. (Vezi Apendicele pentru p. 269.) 

Şi argumentele care aveau la bază simbolurile Vechiului Testament arătau că toamna era timpul când trebuia să aibă loc evenimentul reprezentat prin „curăţirea Sanctuarului”. Acest lucru a devenit foarte clar când s-a studiat cu atenţie modul în care se împliniseră simbolurile privitoare la prima venire a lui Hristos. 

Înjunghierea mielului pascal era o prefigurare a morţii lui Hristos. Pavel declară: „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Snopul din primele roade, care era legănat în timpul Paştelui înaintea Domnului, simboliza învierea lui Hristos. Vorbind despre învierea Domnului şi a tuturor credincioşilor Săi, Pavel spune: „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni 15:23). Asemenea snopului de legănat, în care erau strânse primele spice coapte, culese înainte de seceriş, Hristos este primul rod al secerişului etern al răscumpăraţilor, care vor fi strânşi în grânarul lui Dumnezeu la învierea viitoare. 

Aceste simboluri s-au împlinit nu numai în ceea ce priveşte evenimentul, ci şi în ceea ce priveşte timpul. În ziua a paisprezecea a primei luni din calendarul iudaic, deci chiar în ziua şi luna în care timp de cincisprezece secole fusese înjunghiat mielul pascal, Hristos mânca Paştele cu ucenicii Săi, instituind sărbătoarea care urma să comemoreze moartea Sa ca „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.

-329-

 În aceeaşi noapte, a fost prins de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit şi omorât. Fiind Cel simbolizat de snopul de legănat, Domnul nostru a fost înviat din morţi a treia zi, ca „pârgă a celor adormiţi”, primul dintre cei drepţi înviaţi, ale căror „trupuri smerite” vor fi transformate şi făcute „asemenea trupului slavei Sale” (1 Corinteni 15:20; Filipeni 3:21). 

În acelaşi fel, simbolurile care se referă la a doua venire trebuie să se împlinească la termenul indicat de serviciul ceremonial. În sistemul mozaic, curăţirea Sanctuarului, sau marea Zi de Ispăşire, avea loc în ziua a zecea a lunii a şaptea din calendarul iudaic (Le- viticul 16:29-34), când marele-preot, după ce făcea ispăşire pentru tot Israelul, îndepărtând astfel păcatele din Sanctuar, ieşea şi binecuvânta poporul. Tot aşa se credea că Hristos, ca Mare-Preot al nostru, va veni să cureţe pământul prin distrugerea păcatului şi a păcătoşilor şi să binecuvânteze cu nemurire pe poporul Său care Îl aşteaptă. Astfel, ziua a zecea a lunii a şaptea, marea Zi de Ispăşire, timpul curăţirii Sanctuarului, care în anul 1844 cădea la 22 octombrie, a fost considerată ca dată a venirii Domnului. Aceasta era în armonie cu dovezile deja prezentate, şi anume că perioada celor 2.300 de zile se va încheia în toamnă, iar concluzia părea bine fundamentată. În parabola din Matei 25, timpul de aşteptare şi aţipire este urmat de venirea mirelui. Acest lucru era în concordanţă cu argumentele provenind atât din profeţie, cât şi din simboluri, generând o convingere puternică în legătură cu exactitatea lor, iar „strigătul de la miezul nopţii” a fost vestit de mii de credincioşi. 

Mişcarea s-a răspândit în ţară asemenea unui val puternic, din oraş în oraş, din sat în sat şi până în cătunele izolate, până când poporul lui Dumnezeu care aştepta a fost complet trezit. În faţa acestui val, fanatismul a dispărut ca bruma dimineţii înaintea razelor soarelui. Credincioşii vedeau cum îndoiala şi nedumerirea dispăreau, în timp ce speranţa şi curajul le însufleţeau inima. Lucrarea n-a fost însoţită de vederi extremiste, care se manifestă întotdeauna când există doar entuziasm omenesc, fără influenţa conducătoare a Cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu. Se asemăna în esenţă cu acele perioade de smerire şi întoarcere la Domnul care aveau loc în vechiul Israel, ca urmare a mustrărilor transmise de slujitorii Săi. Avea trăsăturile specifice lucrării lui Dumnezeu din toate timpurile. Nu se manifesta atât de mult printr-o stare de euforie, cât printr-o profundă cercetare a inimii, mărturisire a păcatelor şi renunţare la valorile lumii.

-330-

 Principala preocupare a oamenilor era pregătirea pentru a-L întâmpina pe Domnul. Se manifesta un spirit de rugăciune persistentă şi consacrare fără rezerve lui Dumnezeu. Descriind această mişcare, Miller spunea: „Nu e cazul pentru o expresie măreaţă a bucuriei; aceasta este păstrată pentru o ocazie viitoare, când tot cerul şi pământul vor jubila împreună cu o bucurie de nespus şi plină de glorie. Nu se aud strigăte; acestea sunt, de asemenea, păstrate pentru strigătul de biruinţă din ceruri. Cântăreţii sunt tăcuţi. Ei aşteaptă să se alăture oştilor îngereşti, corului din ceruri. (…) Nu există sentimente în dezacord; toţi sunt o inimă şi un gând” (Bliss, p. 270, 271). 

Un alt participant la această mişcare mărturisea: „Pretutindeni a avut loc cea mai profundă cercetare a inimii şi smerire a sufletului înaintea Dumnezeului cerului. Atracţia pentru lucrurile din lumea aceasta a încetat. Această mişcare a generat aplanarea controverselor şi a animozităţilor, mărturisirea greşelilor, smerirea înaintea lui Dumnezeu şi rugăciuni de pocăinţă înălţate din inimi zdrobite către El, pentru iertare şi primire. A produs umilire de sine şi prosternare a sufletului cum nu se mai văzuse niciodată. A condus la sfâşierea inimilor, şi nu a hainelor, şi la întoarcerea către Domnul cu post, cu plânset şi bocet, după cum prezisese Dumnezeu prin Ioel că se va întâmpla când ziua Sa cea mare va fi aproape. O atitudine de îndurare şi de rugăciune a fost revărsată asupra copiilor Săi, aşa cum spusese Dumnezeu prin Zaharia. Au privit spre Acela pe care L-au străpuns, a fost o mare jale în ţară… şi cei care L-au aşteptat pe Domnul şi-au întristat sufletele înaintea Lui” (Bliss, Advent Shield and Review, vol. 1, p. 271, ianuarie 1845). 

Dintre toate marile mişcări religioase, începând cu cea din zilele apostolilor, niciuna n-a fost mai liberă de imperfecţiunea omenească şi de vicleniile lui Satana cum a fost cea din toamna anului 1844. Chiar şi acum, după trecerea multor ani, toţi cei care au luat parte la acea mişcare şi care au stat fermi pe scena adevărului simt încă influenţa sfântă a acelei lucrări binecuvântate şi dau mărturie că a fost de la Dumnezeu. La strigătul: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare”, cei care aşteptau „s-au sculat şi şi-au pregătit candelele”. Ei au studiat Cuvântul lui Dumnezeu cu un interes necunoscut înainte. Îngeri din cer au fost trimişi să-i trezească pe aceia care se descurajaseră şi să-i pregătească pentru a primi mesajul. Mişcarea nu avea la bază înţelepciunea şi cunoştinţa omenească, ci puterea lui Dumnezeu.

-331-

 Nu cei mai talentaţi, ci cei mai umili şi devotaţi au fost primii care au auzit şi au dat curs chemării. Fermierii şi-au lăsat recoltele pe câmp, meseriaşii şi-au lăsat sculele şi, cu lacrimi de bucurie, au plecat să vestească avertizarea. Cei care iniţial fuseseră conducătorii mişcării au fost printre ultimii care s-au mobilizat. Bisericile, în general, şi-au închis uşile în faţa acestui mesaj şi un mare număr dintre cei care îl acceptaseră s-au retras din ele. În providenţa lui Dumnezeu, această proclamare s-a unit cu mesajul celui de-al doilea înger, conferindu-i forţă. Mesajul „Iată, Mirele vine!” nu a fost atât de mult o problemă de argumentare, întrucât dovada Scripturii era clară şi concludentă. Acesta era însoţit de un impuls care mişca sufletul. Nu exista niciun dubiu, nicio întrebare. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în Ierusalim, oamenii care se adunaseră din toate părţile ţării pentru a serba Paştele s-au îndreptat spre Muntele Măslinilor şi, alăturându-se mulţimii care Îl urma pe Iisus, au fost cuprinşi de fervoarea momentului şi au amplificat strigătul: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Matei 21:9). În acelaşi fel, necredincioşii care veneau la adunările adventiste – unii din curiozitate, alţii numai pentru a ridiculiza – au simţit puterea acelui impuls care însoţea mesajul „Iată, Mirele vine!” Tot atunci se manifesta acea credinţă care primeşte răspuns la rugăciune – credinţa care se bucură de răsplată. Duhul harului cobora asupra cercetătorilor sinceri ca o ploaie abundentă peste pământul însetat. Cei care aşteptau să stea curând faţă în faţă cu Răscumpărătorul lor simţeau o bucurie solemnă, de nedescris. Puterea Duhului Sfânt, care domoleşte şi supune, topea inimile, în timp ce binecuvântările Sale erau revărsate în măsură bogată peste cei credincioşi. Cei care au acceptat mesajul s-au apropiat cu grijă şi solemnitate de momentul în care sperau să-L întâlnească pe Domnul lor. În fiecare dimineaţă, simţeau că prima lor datorie era să obţină dovada că sunt primiţi de Dumnezeu. Inimile lor erau strâns unite şi se rugau mult unul cu altul şi unul pentru altul. Adesea, se adunau în locuri izolate pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi vocea rugăciunii de mijlocire se înălţa spre cer din câmpii şi dumbrăvi. Certitudinea aprobării Mântuitorului le era mai necesară decât hrana zilnică. Iar dacă vreun nor le întuneca mintea, nu se lăsau până când nu era îndepărtat. Când simţeau dovada harului iertător, tânjeau să-L vadă pe Acela pe care sufletul lor Îl iubea. Dar îi aştepta din nou o dezamăgire. Termenul fixat a trecut şi Mântuitorul lor nu a venit. Aşteptaseră venirea Sa cu o încredere neclintită, iar acum simţeau ceea ce a simţit Maria când, venind la mormântul Mântuitorului şi găsindu-l gol, a exclamat plângând: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20:13).