Marea Luptă – Ziua 064

Capitolul 22 — Profeții împlinite

După ce a trecut perioada când venirea Domnului a fost iniţial aşteptată – în primăvara anului 1844 –, cei care priviseră cu multă credinţă spre venirea Sa au fost cuprinşi pentru un timp de îndoială şi nesiguranţă. Deşi lumea îi considera complet înfrânţi şi dovediţi că au susţinut o amăgire, Cuvântul lui Dumnezeu a rămas totuşi sursa lor de consolare. Mulţi au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile care le susţineau credinţa şi studiind cu atenţie profeţiile, pentru a primi în continuare lumină. Mărturia Bibliei, care sprijinise poziţia lor, părea clară şi concludentă. Semne care nu puteau fi greşit înţelese arătau că venirea lui Hristos este aproape. Binecuvântarea deosebită venită din partea Domnului, atât prin convertirea păcătoşilor, cât şi prin revigorarea vieţii spirituale printre creştini, constituia dovada că mesajul venise din cer. Deşi credincioşii nu puteau să explice dezamăgirea, aveau certitudinea că Dumnezeu îi condusese în experienţa prin care trecuseră. În profeţiile care ei consideraseră că se aplică la timpul exact al celei de a doua veniri, se găseau învăţături special adaptate situaţiei lor de nesiguranţă şi îndoială, învăţături care îi încurajau să aştepte cu răbdare, convinşi fiind că ceea ce era acum întunecat pentru înţelegerea lor avea să fie clarificat la timpul potrivit.

Printre aceste profeţii era şi cea din Habacuc 2:1-4: „M-am dus la locul meu de strajă şi stăteam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns şi a zis: «Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el, dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.»” 

-323-

Încă din anul 1842, îndrumarea dată în această profeţie, şi anume aceea de a „scrie prorocia şi [a o săpa] pe table ca să fie citită uşor”, i-a sugerat lui Charles Fitch ideea de a face o diagramă profetică pentru a ilustra viziunile din cartea Daniel şi Apocalipsa. Publicarea acestei diagrame a fost considerată împlinirea poruncii date prin Habacuc. Totuşi nimeni n-a observat atunci că în aceeaşi profeţie era prevăzută o întârziere evidentă în împlinirea viziunii – un timp de aşteptare. Acest pasaj a devenit foarte semnificativ după dezamăgire: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit… cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” De asemenea, o sursă de putere şi încurajare pentru credincioşi a fost şi o parte din profeţia lui Ezechiel: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: «Fiul omului, ce înseamnă acest cuvânt de batjocură pe care-l întrebuinţaţi în ţara lui Israel: ’Zilele se lungesc şi toate vedeniile rămân neîmplinite?’ De aceea, spune-le: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: (…) ’Se apropie zilele şi toate vedeniile se vor împlini!… Eu, Domnul, voi vorbi; ce voi spune se va împlini şi nu va mai fi amânat’»… Casa lui Israel zice: «Vedeniile pe care le are el nu sunt aproape să se împlinească şi proroceşte pentru vremuri depărtate!» De aceea spune-le: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ’Nu va mai fi zăbavă în împlinirea cuvintelor Mele, ci cuvântul pe care-l voi rosti se va împlini’, zice Domnul Dumnezeu»” (Ezechiel 12:21-25,27,28). 

Cei ce aşteptau s-au bucurat că Acela care cunoaşte sfârşitul de la început privise de-a lungul secolelor şi, prevăzând dezamăgirea lor, le dăduse cuvinte de curaj şi speranţă. Dacă n-ar fi existat aceste cuvinte în Scriptură, care să-i îndemne să aştepte cu răbdare şi să rămână fermi în încrederea lor în Cuvântul lui Dumnezeu, credinţa lor s-ar fi pierdut în acel ceas al încercării. 

Şi parabola celor zece fecioare, din Matei 25, ilustrează experienţa poporului aşteptător. În Matei 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privind semnul venirii Sale şi al sfârşitului lumii, Hristos a menţionat unele dintre cele mai importante evenimente din istoria lumii şi a bisericii care vor avea loc între prima şi a doua Sa venire, şi anume: distrugerea Ierusalimului, marele chin al bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi a lunii, precum şi căderea stelelor. Apoi El a vorbit despre venirea Sa şi a Împărăţiei Sale, spunându-le parabola care descrie cele două categorii de slujitori care aşteaptă venirea Sa.

-324-

 Capitolul 25 începe astfel: „Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare.” Aici este prezentată biserica din ultimele zile, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această ilustraţie, experienţa credincioşilor este ilustrată prin cele întâmplate la o nuntă din Orient. „Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele erau nechibzuite şi cinci, înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!»” (Matei 25:1-6). 

Venirea lui Hristos, aşa cum fusese proclamată de mesajul rostit de primul înger, a fost înţeleasă ca fiind reprezentată prin venirea mirelui. Reforma extinsă care avusese loc prin vestirea apropiatei Sale veniri corespundea cu ieşirea fecioarelor în întâmpinarea mirelui. În această parabolă, ca şi în cea din Matei 24, sunt reprezentate două categorii de credincioşi. Toţi şi-au luat candelele, adică Bibliile, şi, în lumina lor, au ieşit să-L întâmpine pe Mire. Dar în timp ce „cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase”. Cei înţelepţi primiseră harul lui Dumnezeu, puterea regeneratoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare. Ei studiaseră Scripturile în temere de Dumnezeu, pentru a afla adevărul şi căutaseră cu seriozitate curăţia inimii şi a vieţii. Aceştia avuseseră o experienţă personală, o credinţă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, care nu putea fi distrusă de dezamăgire şi întârziere. Ceilalţi, „când şi-au luat candelele, n-au luat… untdelemn”. Ei au acţionat din impuls. Temerile lor fuseseră trezite de solia solemnă, dar ei se bazaseră pe credinţa fraţilor lor, fiind mulţumiţi cu lumina abia pâlpâind a emoţiilor pozitive, fără o înţelegere temeinică a adevărului sau o reală lucrare a harului în inimă. Aceştia merseseră în întâmpinarea Domnului plini de speranţă, în perspectiva unei răsplătiri imediate, dar nu erau pregătiţi pentru întârziere şi dezamăgire. Când au venit încercările, credinţa i-a părăsit şi candelele li s-au stins. „Fiindcă mirele zăbovea, toate au aţipit şi au adormit.” Prin în- târzierea mirelui este reprezentată trecerea perioadei de timp când Domnul a fost aşteptat, dezamăgirea şi aparenta amânare.

-325-

 În această nesiguranţă, interesul celor superficiali şi cu inima împărţită a început la scurt timp să ezite şi eforturile lor, să slăbească. Dar cei a căror credinţă avea la bază o cunoaştere personală a Bibliei aveau picioarele pe o stâncă pe care valurile dezamăgirii nu au putut s-o clatine. „Toate au aţipit şi au adormit.” Unii – în indiferenţă şi renunţând la credinţă, alţii – aşteptând cu răbdare până când va fi dată o lumină mai clară. Totuşi, în noaptea încercării, şi a doua categorie de aşteptători păreau că îşi pierd într-o anumită măsură entuziasmul şi devotamentul. Cei ezitanţi şi superficiali nu au putut să se mai bazeze pe credinţa fraţilor lor. Fiecare trebuie să reziste sau să cadă în mod personal. Cam în aceeaşi perioadă a început să apară fanatismul. Unii, care susţineau că ei cred cu fervoare mesajul, au respins Cuvântul lui Dumnezeu, singurul îndrumător infailibil, şi, pretinzând că sunt conduşi de Duhul, s-au lăsat stăpâniţi de propriile sentimente, impresii şi închipuiri. Unii manifestau un zel orb şi bigot, condamnându-i pe toţi cei care nu erau de acord cu ei. Ideile şi practicile lor fanatice n-au fost acceptate de majoritatea adventiştilor. Totuşi ei au adus dezonoare asupra cauzei adevărului. Prin aceste mijloace, Satana încerca să se opună lucrării lui Dumnezeu şi să o distrugă. Oamenii fuseseră treziţi în mare măsură de mişcarea adventistă, mii de păcătoşi se convertiseră şi bărbaţi credincioşi se dedicau proclamării adevărului, chiar în acel timp de întârziere. Prinţul răului îşi pierdea supuşii. Pentru a face ca lucrarea lui Dumnezeu să fie denigrată, a căutat să-i inducă în eroare pe unii care susţineau că sunt credincioşi şi să-i conducă la extremism. Apoi agenţii lui stăteau pregătiţi să sesizeze orice greşeală, orice slăbiciune şi orice faptă nepotrivită şi să le prezinte înaintea oamenilor în lumina cea mai exagerată, pentru a-i denigra pe adventişti şi credinţa lor. Astfel, cu cât era mai mare numărul celor pe care îi putea determina să-şi declare credinţa în a doua venire, în timp ce inimile lor erau stăpânite de puterea lui, cu atât putea să câştige un avantaj mai mare, atrăgând atenţia lumii asupra lor, ca reprezentanţi ai întregului corp al credincioşilor. Satana este „acuzatorul fraţilor”, iar spiritul lui îi inspiră pe oameni să pândească greşelile şi defectele urmaşilor lui Dumnezeu şi să le scoată cât mai în evidenţă, în timp ce faptele lor bune sunt trecute cu vederea. El este activ întotdeauna când Dumnezeu intervine pentru mântuirea sufletelor. Când fiii lui Dumnezeu vin înaintea Domnului, vine şi Satana în mijlocul lor. 

-326-

În orice redeşteptare religioasă, el este pregătit să implice oameni cu inima nesfinţită şi mintea dezechilibrată. Când aceştia acceptă unele părţi ale adevărului şi obţin un loc între credincioşi, Satana acţionează prin ei şi introduce teorii care îi vor înşela pe cei care nu sunt vigilenţi. Faptul că cineva se află împreună cu cei care se declară copii ai lui Dumnezeu, în casa de închinare sau chiar în jurul mesei Domnului, nu este o dovadă că este un adevărat creştin. Satana este deseori prezent chiar la ocaziile cele mai solemne, în persoana celor pe care îi poate folosi ca agenţi ai săi. Prinţul răului se luptă pentru orice palmă de teren pe care poporul lui Dumnezeu înaintează în călătoria lui spre cetatea cerească. În toată istoria bisericii, nicio reformă nu s-a putut realiza fără să întâmpine piedici serioase. Aşa a fost în zilele lui Pavel. Oriunde apostolul întemeia o biserică, se găseau câţiva care pretindeau că au primit credinţa, dar care aduceau erezii. Dacă acestea ar fi fost acceptate, ar fi alungat în cele din urmă iubirea pentru adevăr. Luther a avut, de asemenea, mari necazuri şi încurcături din cauza fanaticilor, care pretindeau că Dumnezeu vorbea direct prin ei şi de aceea aşezau ideile şi părerile lor mai presus de mărturia Scripturilor. Mulţi cărora le lipseau credinţa şi experienţa, dar care aveau multă încredere în ei înşişi şi cărora le plăcea să audă şi să spună noutăţi, au fost înşelaţi de pretenţiile noilor învăţători şi s-au alăturat agenţilor lui Satana pentru a distruge lucrarea pe care Dumnezeu îl condusese pe Luther s-o facă. Fraţii Wesley şi alţii care au adus binecuvântări asupra lumii prin influenţa şi credinţa lor au întâmpinat la fiecare pas vicleniile lui Satana, care îi împingea la diferite forme de fanatism pe cei cu exces de zel, neechilibraţi şi nesfinţiţi. William Miller nu a fost de acord cu teoriile care conduceau la fanatism. El declara, ca şi Luther, că orice spirit trebuie verificat prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Satana”, spunea Miller, „are mare putere asupra minţii unora din zilele noastre. Dar cum ştim ce fel de spirit este în ei? Biblia răspunde: «După roadele lor îi veţi cunoaşte.» (…) În lume au apărut multe spirite; ni se porunceşte să cercetăm spiritele. Cel care nu ne face să trăim cumpătat, cu dreptate şi evlavie în această lume, nu este Duhul lui Hristos. Mă conving din ce în ce mai mult că Satana are mult de-a face cu aceste mişcări periculoase. (…)