Nu era mulţumit de învăţăturile raţionalismului şi, studiind Biblia şi căutând să o înţeleagă mai clar, a ajuns, după un timp, să aibă o credinţă temeinică. Pe măsură ce continua să cerceteze profeţiile, a ajuns la convingerea că revenirea Domnului era aproape. Impresionat de solemnitatea şi de importanţa acestui mare adevăr, dorea să-l prezinte oamenilor, dar credinţa generală că profeţiile lui Daniel sunt nişte mistere şi nu pot fi înţelese era o piedică serioasă în împlinirea acestei dorinţe. În cele din urmă, s-a hotărât – aşa cum făcuse Farel când evanghelizase Geneva înaintea lui – să înceapă cu copiii, prin care spera să stârnească interesul părinţilor. „Doresc să se înţeleagă”, spunea el după aceea, vorbind despre scopul urmărit prin această acţiune, „că nu din cauza lipsei de importanţă a profeţiei, ci, din contră, datorită valorii ei mari am dorit s-o prezint în această formă simplă şi m-am adresat copiilor. Doream să fiu ascultat şi mă temeam că, dacă m-aş fi adresat mai întâi celor maturi, nu m-ar fi ascultat… De aceea m-am hotărât să merg la cei mici. Strâng un grup de copii, iar, dacă acel grup se măreşte, dacă observ că ascultă, le place şi sunt interesaţi, dacă văd că înţeleg şi pot să explice subiectul respectiv, sunt sigur că în curând voi avea o a doua grupă şi, la rândul lor, adulţii îşi vor da seama şi ei că merită să-şi folosească timpul pentru studiu. Când ajung în acest punct, cauza este câştigată” (L. Gaussen, Daniel the Prophet, vol. 2, Preface). Efortul a fost încununat de succes. În timp ce se adresa copiilor, au venit să asculte şi oameni mari. Balcoanele bisericii sale erau pline de ascultători atenţi. Printre ei se numărau persoane de rang înalt, învăţaţi, străini şi turişti care vizitau Geneva. Astfel, mesajul a fost dus şi în alte părţi.
Încurajat de acest succes, Gaussen şi-a publicat lecţiile în speranţa de a promova studiul cărţilor profetice în bisericile de limbă franceză. „A publica ceea ce am predat copiilor”, spunea Gaussen, „înseamnă a le spune adulţilor care, prea adesea, neglijează asemenea cărţi sub pretextul că sunt greu de înţeles: «Cum să fie greu de înţeles, când până şi copiii voştri le înţeleg?»” „Am dorit foarte mult”, adăuga el, „să răspândesc pe cât posibil cunoaşterea profeţiilor în bisericile noastre.” „Într-adevăr, nu există niciun alt studiu care, după părerea mea, să răspundă mai bine nevoilor timpului în care trăim.” „Prin intermediul studiului, trebuie să ne pregătim pentru încercările care se apropie, să veghem şi să-L aşteptăm pe Iisus Hristos.”
-301-
Deşi era unul dintre cei mai distinşi şi mai iubiţi predicatori de limbă franceză, după un timp Gaussen a fost suspendat din slujbă, principala lui vină fiind aceea că, în loc să folosească catehismul bisericii, un manual insipid şi raţionalist, aproape lipsit de adevărata religie, folosise Biblia pentru educarea tineretului. A devenit apoi profesor la un seminar teologic, dar şi-a continuat în acelaşi timp activitatea de catihet, vorbindu-le copiilor şi învăţându-i din Scripturi în fiecare duminică. Lucrările lui despre profeţii au trezit, de asemenea, mult interes. De la catedra de profesor, prin intermediul presei şi în calitatea sa de învăţător al copiilor, a continuat mulţi ani să exercite o mare influenţă şi le-a atras atenţia multora asupra studiului profeţiilor care arătau că venirea Domnului era aproape. Şi în Scandinavia a fost proclamat mesajul revenirii lui Hristos, provocând un interes general. Mulţi s-au trezit din siguranţa lor nepăsătoare, şi-au mărturisit păcatele, au renunţat la ele şi au căutat iertare la Hristos. Însă clerul bisericii de stat s-a opus mişcării şi, prin influenţa preoţilor, unii dintre cei care predicau acest mesaj au fost aruncaţi în închisoare. În multe locuri în care predicatorii revenirii iminente a Domnului au fost aduşi la tăcere, Dumnezeu a găsit cu cale să trimită mesajul într-un mod miraculos, prin copii. Deoarece erau minori, legea statului nu putea să-i oprească şi li s-a permis să vorbească liber.
Mişcarea s-a dezvoltat mai ales în rândul celor din păturile de jos, iar oamenii se adunau să asculte avertizarea în locuinţele modeste ale muncitorilor. Copiii-predicatori erau şi ei, în mare parte, ţărani săraci. Unii dintre ei nu aveau mai mult de şase sau opt ani. Şi, deşi viaţa lor era o dovadă că Îl iubeau pe Mântuitorul şi că încercau să trăiască în ascultare de cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu, manifestau de obicei numai inteligenţa şi capacităţile unor copii obişnuiţi. Totuşi, când stăteau înaintea oamenilor, era evident că erau inspiraţi de o putere mai presus de înzestrările lor naturale. Tonul şi ţinuta li se schimbau şi prezentau vestea judecăţii cu o forţă solemnă, folosind chiar cuvintele Scripturii: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” (Apocalipsa 14:7). Condamnau păcatele oamenilor, imoralitatea şi viciul, spiritul lumesc şi apostazia şi-i avertizau pe ascultători să fugă de mânia viitoare.
Oamenii ascultau tremurând. Spiritul convingător al lui Dumnezeu vorbea inimilor lor. Mulţi au început să cerceteze Scripturile cu un interes nou şi profund, beţivii şi cei imorali şi-au schimbat comportamentul, iar alţii au renunţat la practicile lor necinstite.
-302-
Rezultatele au fost atât de remarcabile, încât şi preoţii bisericii oficiale au fost constrânşi să recunoască în această mişcare mâna lui Dumnezeu. A fost voia lui Dumnezeu ca vestea revenirii Mântuitorului să fie dusă în ţările scandinave, iar, când glasurile slujitorilor Săi au fost aduse la tăcere, El a revărsat Duhul Sfânt asupra copiilor, pentru ca această lucrare să fie îndeplinită. Când Iisus Se apropia de Ierusalim însoţit de mulţimile bucuroase care-L aclamau ca Fiu al lui David cu strigăte de triumf şi fluturând ramuri de palmier, fariseii invidioşi I-au cerut să-i facă pe oameni să tacă. Însă Iisus le-a răspuns că toate acestea erau o împlinire a profeţiei şi că, dacă ei tăceau, aveau să strige pietrele. Adulţii, intimidaţi de ameninţările preoţilor şi ale conducătorilor, şi-au încetat manifestarea de bucurie când au intrat pe porţile Ierusalimului, dar copiii au reluat refrenul în curţile Templului şi, fluturând ramuri de palmier, strigau: „Osana, Fiul lui David!” Când fariseii, iritaţi, I-au spus: „Auzi ce zic aceştia?”, Iisus le-a răspuns: „Da. Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug»?” (Matei 21:8-16). După cum Dumnezeu a acţionat prin intermediul copiilor la prima venire a lui Hristos, tot aşa a acţionat şi acum, dându-le mesajul revenirii Sale. Trebuia să se împlinească promisiunea lui Dumnezeu că vestea venirii Mântuitorului urma să fie dusă la toţi oamenii, toate limbile şi toate naţiunile. Lui William Miller şi colaboratorilor săi le-a fost dat să predice avertizarea în America. Această ţară a devenit centrul marii mişcări de aşteptare a revenirii lui Iisus. Aici profeţia cuprinsă în mesajul primului înger s-a împlinit în modul cel mai direct. Scrierile lui Miller şi ale colaboratorilor lui au ajuns în ţări îndepărtate. În toată lumea, acolo unde pătrundeau misionarii era dusă vestea bucuroasă a iminentei veniri a lui Hristos. Mesajul Evangheliei veşnice se răspândea pretutindeni: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui.” Profeţiile care păreau să indice venirea lui Hristos în primăvara anului 1844 au pus profund stăpânire pe minţile oamenilor. Pe măsură ce mesajul trecea dintr-un stat în altul, trezea peste tot un mare interes. Mulţi erau convinşi că dovezile din perioadele profetice erau corecte şi, sacrificându-şi părerile personale, primeau cu bucurie adevărul. Unii pastori şi-au lăsat la o parte vederile şi sentimentele sectare, au renunţat la salariile şi la bisericile lor şi s-au unit în proclamarea venirii lui Iisus.
-303-
Comparativ, au fost totuşi puţini pastori care au acceptat acest mesaj. De aceea el le-a fost în mare măsură încredinţat oamenilor de rând. Fermierii îşi abandonau ogoarele, mecanicii – sculele, negustorii – mărfurile, iar oamenii de diferite profesii renunţau la funcţiile lor. Totuşi numărul lucrătorilor era mic în comparaţie cu lucrarea care trebuia îndeplinită. Starea unei biserici lipsite de evlavie şi a unei lumi care zăcea în nelegiuire apăsa greu asupra sufletelor adevăraţilor străjeri, care au îndurat bucuroşi truda, lipsurile şi suferinţa pentru a-i putea chema pe oameni la pocăinţa care duce la mântuire. Deşi Satana s-a opus, mişcarea s-a dezvoltat continuu şi adevărul despre revenirea lui Hristos a fost acceptat de mii de oameni.
Mesajul cercetător se auzea pretutindeni, avertizându-i atât pe păcătoşii din biserică, şi pe cei din afara ei, să fugă de mânia viitoare. Ca şi Ioan Botezătorul, precursorul lui Hristos, predicatorii au pus securea la rădăcina pomului şi i-au îndemnat pe toţi să facă fapte care să le demonstreze pocăinţa. Apelurile lor mişcătoare erau în contrast izbitor cu asigurările de pace şi siguranţă care se auzeau din gura predicatorilor populari. Oriunde era vestit, mesajul îi impresiona pe oameni. Cuvintele simple şi directe ale Scripturii, întărite de puterea Duhului Sfânt, aveau o forţă căreia puţini erau în stare să-i reziste. Cei care erau creştini doar cu numele au fost treziţi din falsa lor siguranţă. Îşi vedeau apostazia, spiritul lumesc şi necredinţa, mândria şi egoismul. Mulţi Îl căutau pe Domnul în pocăinţă şi umilinţă. Fuseseră mult timp ataşaţi de lucruri pământeşti, dar acum se legau de cer. Duhul lui Dumnezeu Se odihnea asupra lor şi, cu inimi umilite şi supuse, s-au unit şi ei în vestirea mesajului: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui.” Păcătoşii întrebau plângând: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Cei ale căror vieţi fuseseră pătate de necinste erau nerăbdători să repare pagubele. Toţi cei care găseau pace în Hristos doreau să-i vadă şi pe alţii împărtăşind aceeaşi binecuvântare. Inimile părinţilor erau întoarse către copiii lor, iar inimile copiilor către părinţi. Barierele mândriei şi ale rezervei erau îndepărtate. Oamenii îşi recunoşteau în mod sincer greşelile şi membrii familiei lucrau pentru mântuirea celor dragi. Adesea se auzeau rugăciuni stăruitoare de mijlocire. Pretutindeni erau suflete care se chinuiau cumplit şi îi cereau insistent lui Dumnezeu iertare.