Capitolul 19 — Lumină prin întuneric
Există o mare asemănare între marile reforme şi mişcări religioase care au marcat, secol de secol, progresul cauzei lui Dumnezeu pe pământ. Principiile în virtutea cărora Dumnezeu acţionează sunt întotdeauna aceleaşi. Mişcările importante din prezent îşi au paralela în trecut, iar experienţa bisericii din primele secole conţine lecţii de o mare valoare pentru vremea noastră.
Niciun adevăr nu este mai clar prezentat în Biblie ca acela că Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, îi conduce în mod deosebit pe slujitorii Săi de pe pământ în marile mişcări în vederea înaintării lucrării de mântuire. Oamenii sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, folosite pentru împlinirea planurilor Sale de har şi îndurare. Fiecare om are un rol de îndeplinit – fiecăruia îi este dată o măsură de lumină, adaptată la nevoile timpului său şi suficientă pentru a-l face capabil să împlinească misiunea pe care Dumnezeu i-a dat-o. Dar niciun om, oricât de onorat de Cer, n-a ajuns să înţeleagă deplin marele Plan de Mântuire şi nici să aprecieze perfect intenţia divină în lucrarea vremii sale. Oamenii nu înţeleg în totalitate ce va realiza Dumnezeu prin lucrarea pe care le-o dă de făcut. Ei nu înţeleg mesajul pe care îl rostesc în numele Său, cu toate implicaţiile lui.
„Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic?” „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” „Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit” (Iov 11:7; Isaia 55:8,9; 46:9,10).
-283-
Nici măcar profeţii, care au fost favorizaţi cu o iluminare deosebită a Duhului, n-au înţeles pe deplin importanţa revelaţiilor primite. Semnificaţia lor avea să fie dezvăluită de-a lungul secolelor, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu urma să aibă nevoie de îndrumarea cuprinsă în ele.Petru, scriind despre mântuirea adusă la lumină prin Evanghelie, spune: „Prorocii care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri” (1 Petru 1:10-12).
Cu toate că nu le-a fost dat să înţeleagă în totalitate lucrurile descoperite lor, profeţii au încercat, atât cât au putut, să înţeleagă toată lumina pe care Dumnezeu fusese binevoitor să le-o arate. Analizau în detaliu şi „cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei”. Ce lecţie pentru poporul lui Dumnezeu din era creştină, în beneficiul căruia le-au fost date aceste profeţii slujitorilor Săi! „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri.” Priviţi-i pe aceşti oameni sfinţi ai lui Dumnezeu „cercetând şi căutând stăruitor” descoperirile date lor pentru generaţiile care nu se născuseră încă! Comparaţi zelul lor sfânt cu indiferenţa cu care cei favorizaţi din timpul sfârşitului tratează acest dar al Cerului! Ce mustrare pentru nepăsarea iubitoare de comoditate şi de lume, care se mulţumeşte să declare că profeţiile nu pot fi înţelese! Deşi mintea mărginită a oamenilor nu este în stare să perceapă sfaturile Celui Infinit sau să înţeleagă pe deplin realizarea planurilor Sale, adesea, eroarea sau neglijenţa din partea lor reprezintă cauza pentru care înţeleg într-o atât de mică măsură mesajele Cerului. Nu rareori, mintea oamenilor şi chiar a slujitorilor lui Dumnezeu este atât de orbită de păreri, de tradiţii şi de învăţături omeneşti false, încât nu sunt în stare să înţeleagă decât în parte lucrurile mari pe care El le-a dezvăluit în Cuvântul Său. Aşa s-a întâmplat cu ucenicii lui Hristos chiar când Mântuitorul era personal cu ei. Mintea lor era dominată de concepţia populară cu privire la Mesia ca Prinţ pământesc ce urma să îl ridice pe Israel pe tronul împărăţiei universale şi n-au putut să înţeleagă ce înseamnă cuvintele prin care El le vestea suferinţele şi moartea Sa.
-284-
Însuşi Hristos îi trimisese cu solia: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15). Această solie avea la bază profeţia din Daniel, capitolul 9. Îngerul declarase că cele 69 de săptămâni se întind până la „Mesia, Cârmuitorul”, şi ucenicii aşteptau cu mari speranţe şi bucurie instaurarea împărăţiei lui Mesia la Ierusalim pentru a guverna întregul pământ. Ei predicau mesajul încredinţat de Hristos, cu toate că înţelegeau greşit sensul lui. Deşi proclamarea lor se întemeia pe pasajul din Daniel 9:25, ei nu vedeau în versetul următor al aceluiaşi capitol că Mesia urma să fie omorât. Încă de la naştere, inima lor fusese îndrumată să aştepte gloria unei împărăţii pământeşti, lucru care le-a orbit înţelegerea atât cu privire la prevederile profeţiei, cât şi cu privire la cuvintele lui Hristos. Ei şi-au îndeplinit misiunea, adresându-i naţiunii iudaice chemarea plină de milă, după care, exact atunci când aşteptau să-L vadă pe Domnul lor urcând pe tronul lui David, L-au văzut prins ca un răufăcător, biciuit, batjocorit, condamnat şi înălţat pe crucea de pe Golgota. Ce disperare şi chin au frânt inima ucenicilor în zilele când Domnul lor dormea în mormânt! Hristos venise exact la timpul şi în modul prezis de profeţie. Mărturia Scripturii se împlinise în toate amănuntele lucrării Sale. El predicase solia mântuirii şi „îi învăţase ca unul care avea putere”. Inimile ascultătorilor Săi mărturiseau că solia era din Cer. Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu au confirmat mandatul divin al Fiului Său. Ucenicii erau încă ataşaţi cu o dragoste eternă de Domnul lor iubit. Totuşi mintea lor era învăluită în nesiguranţă şi îndoială. În chinul lor, nu şi-au amintit de cuvintele lui Hristos care făceau referire la viitoarele Sale suferinţe şi la moarte. Dacă Iisus din Nazaret a fost adevăratul Mesia, atunci ar mai fi ei cuprinşi de mâhnire şi dezamăgire? Aceasta era întrebarea care le tortura sufletul în timp ce Mântuitorul zăcea în mormânt, în disperatele ore ale acelui Sabat care despărţea moartea de învierea Sa.
Deşi noaptea întristării adunase nori de întuneric în jurul acestor urmaşi ai lui Iisus, ei n-au fost părăsiţi. Profetul spune: „Chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea! (…) El mă va scoate la lumină şi voi privi dreptatea Lui” (Mica 7:8,9). „Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea străluceşte ca ziua şi întunericul, ca lumina.” Dumnezeu spusese: „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric.”
-285-
„Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei, voi preface întunericul în lumină înaintea lor şi locurile strâmbe, în locuri netede; iată ce voi face şi nu-i voi părăsi” (Psalmii 139:12; 112:4; Isaia 42:16).
Mesajul transmis de ucenici în numele Domnului era corect în toate amănuntele, iar evenimentele către care era îndreptată atenţia aveau loc chiar atunci. Acest mesaj fusese: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. La încheierea „vremii” – cele 69 de săptămâni din Daniel 9, care urmau să se întindă până la „Unsul” (Mesia) –, Hristos primise ungerea Duhului, după ce fusese botezat de Ioan în Iordan. Iar „Împărăţia lui Dumnezeu”, despre care ei spuseseră că era aproape, a fost instaurată prin moartea lui Hristos. Această Împărăţie nu era, aşa cum fuseseră ei învăţaţi să creadă, o împărăţie pământească. Nu era nici acea Împărăţie viitoare, eternă, care se va întemeia când „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt”, acea Împărăţie veşnică în care „toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta” (Daniel 7:27). În Biblie, expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” este folosită cu referire atât la Împărăţia harului, cât şi la Împărăţia slavei. Împărăţia harului este scoasă în evidenţă de Pavel în Epistola către Evrei. După ce Îl indică pe Hristos ca Mijlocitorul plin de compasiune care „are milă de slăbiciunile noastre”, apostolul spune: „Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har” (Evrei 4:15,16). Tronul harului reprezintă Împărăţia harului, deoarece existenţa unui tron implică existenţa unei împărăţii. În multe dintre parabolele Sale, Hristos foloseşte expresia „Împărăţia cerurilor” pentru a descrie acţiunea harului divin asupra inimii oamenilor. Tot astfel, tronul slavei reprezintă Împărăţia slavei şi la această Împărăţie se referă cuvintele Mântuitorului: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:31,32). Această împărăţie urmează să fie instaurată în viitor. Nu se va întemeia până la a doua venire a lui Hristos. Împărăţia harului a fost instituită imediat după căderea omului, când a fost întocmit planul pentru răscumpărarea omenirii vinovate. Această împărăţie exista atunci în planul lui Dumnezeu şi în virtutea promisiunii Sale, iar oamenii puteau să devină supuşii ei prin credinţă.