Căci vine ziua Domnului, este aproape! Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii… Să iasă mirele din cămara lui şi mireasa, din odaia ei! Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar… Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate” (Ioel 2:1,15-17,12,13).
Pentru a pregăti un popor care să stea în picioare în Ziua Domnului, trebuia făcută o mare reformă. Dumnezeu a văzut că mulţi dintre cei ce pretindeau că fac parte din poporul Său nu clădeau pentru veşnicie şi, în îndurarea Sa, urma să le trimită o solie de avertizare pentru a-i trezi din letargie şi a-i determina să se pregătească pentru Ziua Domnului.
Această avertizare este prezentată în Apocalipsa, capitolul 14. Aici este un triplu mesaj, proclamat în mod simbolic de fiinţe cereşti şi urmat imediat de venirea Fiului omului pentru a strânge „secerişul pământului”. Primul dintre aceste avertismente anunţă apropierea judecăţii. Profetul a văzut un înger zburând „prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!»” (Apocalipsa 14:6,7).
Acest mesaj este considerat a fi parte din „Evanghelia veşnică”. Misiunea predicării Evangheliei nu le-a fost încredinţată îngerilor, ci oamenilor. Îngerii sfinţi au fost făcuţi responsabili de îndrumarea acestei lucrări şi de marile acţiuni în vederea salvării oamenilor. Însă proclamarea efectivă a Evangheliei este adusă la îndeplinire de slujitorii lui Hristos de pe pământ.
Bărbaţi credincioşi, care au fost receptivi la îndemnurile Duhului lui Dumnezeu şi la învăţăturile Cuvântului Său, urmau să ducă lumii această avertizare. Ei au fost cei care au luat seama la „cuvântul prorociei… ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă” (2 Petru 1:19). Ei au căutat să-L cunoască pe Dumnezeu mai mult decât ar fi căutat o comoară ascunsă, considerând câştigul acestei cunoaşteri „mai bun decât al argintului, şi venitul adus de ea… mai de preţ decât aurul” (Proverbele 3:14).
-257-
Iar Domnul le-a descoperit lucrurile mari ale Împărăţiei. „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El şi legământul făcut cu El le dă învăţătură” (Psalmii 25:14).
Nu teologii erudiţi au înţeles acest adevăr şi nu ei s-au angajat în proclamarea lui. Dacă ar fi fost străjeri credincioşi, cercetând Scripturile cu perseverenţă şi rugăciune, ar fi ştiut cât mai este din noapte, iar profeţiile le-ar fi dezvăluit evenimentele care urmau să aibă loc. Însă ei nu şi-au asumat acest rol, iar mesajul a fost vestit de bărbaţi mai umili. Iisus a spus: „Umblaţi ca unii care aveţi lumină” (Ioan 12:35). Cei care întorc spatele luminii pe care le-a dat-o Dumnezeu sau care neglijează să o caute atunci când le este pusă la dispoziţie sunt lăsaţi în întuneric. Mântuitorul, în schimb, declară: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Oricine are ca scop unic în viaţă să împlinească voia lui Dumnezeu, cercetând cu seriozitate lumina deja dată, va primi o lumină mai mare; o stea cu o strălucire cerească va fi trimisă acelui suflet ca să-l călăuzească în tot adevărul. Când Iisus a venit pe pământ prima dată, preoţii şi cărturarii din Cetatea Sfântă, cărora le fuseseră încredinţate profeţiile lui Dumnezeu, ar fi putut să discearnă semnele timpului şi să anunţe venirea Celui Promis. Profeţia lui Mica indicase locul naşterii Sale, Daniel specificase timpul venirii Sale (Mica 5:2; Daniel 9:25). Dumnezeu le-a încredinţat aceste profeţii liderilor iudei. N-au avut nicio scuză pentru faptul că nu au ştiut şi nu au anunţat poporul despre apropierea venirii lui Mesia. Neştiinţa lor a fost urmarea unei neglijenţe vinovate. Iudeii ridicau monumente pentru profeţii lui Dumnezeu care fuseseră ucişi, în timp ce, prin respectul lor faţă de oamenii mari ai lumii, aduceau omagiu slujitorilor lui Satana. Absorbiţi de lupta lor ambiţioasă pentru poziţie şi putere omenească, au pierdut din vedere onorurile divine oferite de Regele cerului. Mai-marii lui Israel ar fi trebuit să studieze cu un interes profund şi plin de respect locul, momentul şi circumstanţele în care avea să aibă loc cel mai mare eveniment din istoria omenirii – venirea Fiului lui Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire răscumpărarea omului. Toţi oamenii ar fi trebuit să vegheze şi să-L aştepte, pentru a putea fi printre primii care să-L salute pe Răscumpărătorul lumii. Dar, iată, la Betleem, doi călători obosiţi, veniţi de pe colinele Nazaretului, străbat de la un capăt la altul străzile înguste până în partea de est a oraşului, căutând în zadar un loc de odihnă şi adăpost pentru noapte.
-258-
Nicio uşă nu se deschide să-i primească. Au găsit adăpost, în cele din urmă, într-o cocioabă mizerabilă, amenajată pentru vite, şi acolo S-a născut Mântuitorul lumii. Îngerii cerului văzuseră slava pe care Fiul lui Dumnezeu o avusese înainte de a fi lumea şi aşteptaseră cu un interes profund venirea Sa pe pământ, considerând-o cel mai fericit eveniment pentru toţi oamenii. Îngeri au fost desemnaţi să le ducă vestea bună celor care erau pregătiţi să o primească şi care, cu bucurie, aveau să o ducă mai departe locuitorilor pământului. Hristos S-a umilit luând asupra Sa natura omului; sufletul Lui urma să fie apăsat de o suferinţă infinită atunci când avea să-Şi dea viaţa ca jertfă pentru păcat. Însă îngerii au dorit ca, în umilinţa Sa, Fiul Celui Preaînalt să apară înaintea oamenilor cu o demnitate şi o slavă adecvate caracterului Său. Aveau să se adune oamenii mari ai lumii în capitala lui Israel pentru a-I saluta venirea? Urmau oare legiunile de îngeri să-L prezinte mulţimii de oameni care Îl aşteptau? Un înger vizitează pământul, ca să vadă cine este pregătit să-L primească pe Iisus. Însă nu vede semne de aşteptare. Nu aude niciun cântec de laudă şi triumf care să anunţe că timpul venirii lui Mesia este aproape. Îngerul zăboveşte un timp deasupra cetăţii ale- se şi a Templului în care prezenţa divină se manifestase secole la rând, dar şi acolo vede aceeaşi indiferenţă. În Templu, preoţii, în pompa şi mândria lor, aduc jertfe pângărite. Fariseii ţin discursuri în faţa oamenilor sau se roagă plini de sine la colţurile străzilor. În palatele regilor, în adunările filosofilor, în şcolile rabinilor, toţi sunt la fel de nepăsători faţă de faptul minunat care umple tot cerul de bucurie şi laudă, şi anume că Răscumpărătorul omenirii este gata să vină pe pământ. Nu există niciun semn că Hristos este aşteptat şi nu se face nicio pregătire pentru Prinţul Vieţii. Plin de uimire, mesagerul ceresc este pe punctul de a se întoarce în ceruri cu vestea ruşinoasă, când descoperă un grup de păstori care îşi păzesc turmele noaptea şi, privind la cerul înstelat, meditează la profeţia despre Mesia care urma să vină pe pământ, dorindu-şi fierbinte venirea Răscumpărătorului lumii. Ei sunt pregătiţi să primească mesajul ceresc. Şi, deodată, îngerul Domnului apare, anunţându-le vestea plină de bucurie. Slava cerească inundă toată câmpia, o mulţime nenumărată de îngeri li se arată păstorilor şi, ca şi cum bucuria ar fi fost prea mare ca să o aducă un singur mesager din ceruri, o mulţime de glasuri izbucnesc într-un imn pe care, într-o zi, îl vor cânta mântuiţii din toate naţiunile: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14).
-259-
O, ce lecţie pentru noi este această întâmplare minunată din Betleem! Cum ne mustră ea necredinţa, mândria şi mulţumirea de sine! Cum ne avertizează ea să fim atenţi ca nu cumva, prin indiferenţa noastră nelegiuită, şi noi să ne trezim în situaţia de a nu discerne semnele timpului şi, în consecinţă, de a nu cunoaşte ziua cercetării noastre. Nu numai pe dealurile din Iudeea, nu numai printre păstorii umili au găsit îngerii persoane care aşteptau venirea lui Mesia. Şi în ţările păgâne erau câţiva care-L aşteptau, oameni înţelepţi, bogaţi şi nobili, filosofi ai Orientului. Studiind natura, magii Îl văzuseră pe Dumnezeu în creaţia Sa. Din Scripturile ebraice înţeleseseră că o stea se va ridica din Iacov şi aşteptau cu o dorinţă aprinsă venirea Aceluia care urma să fie nu numai „mângâierea lui Israel”, ci şi „lumina care să lumineze neamurile” şi care să ducă „mântuirea până la marginile pământului” (Luca 2:25,32; Faptele 13:47). Ei căutau lumină, iar lumina de la tronul lui Dumnezeu le-a luminat calea. În timp ce preoţii şi rabinii din Ierusalim, care fuseseră aleşi să păstreze şi să înveţe pe alţii adevărul, erau învăluiţi în întuneric, steaua trimisă de Dumnezeu i-a condus pe aceşti străini păgâni la locul în care Se afla Regele de curând născut.
Pentru cei ce-L aşteaptă, Hristos „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:28). Ca şi vestea naşterii Mântuitorului, tot aşa şi mesajul celei de-a doua veniri n-a fost încredinţat liderilor religioşi. Ei nu şi-au menţinut legătura cu Dumnezeu şi au respins lumina din cer. De aceea, ei nu făceau parte dintre cei descrişi de apostolul Pavel: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (1 Tesaloniceni 5:4,5).
Străjerii de pe zidurile Sionului ar fi trebuit să fie primii care să audă vestea venirii Mântuitorului, primii care să-şi înalţe vocile ca să anunţe că El este aproape, primii care să-i avertizeze pe oameni să se pregătească pentru venirea Sa. Însă se făcuseră comozi, visând pace şi siguranţă, în timp ce oamenii dormeau în păcatele lor. Iisus a văzut că biserica Sa era asemenea smochinului neroditor – avea un frunziş bogat, dar îi lipseau roadele preţioase. Oamenii se lăudau cu o păzire exterioară a formelor religioase, în timp ce spiritul adevăratei umilinţe, pocăinţe şi credinţe, singurul care putea toate naţiunile: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14).
-260-
În locul roadelor Duhului Sfânt era mândrie, formalism, vanitate, egoism şi oprimare. O biserică apostată şi-a închis ochii în faţa semnelor timpului. Nu Dumnezeu i-a abandonat, nici credincioşia Lui nu a dat greş, ci ei s-au depărtat de El şi de dragostea Lui. Întrucât au refuzat să se supună condiţiilor Sale, promisiunile Lui nu s-au împlinit în dreptul lor. Când neglijăm să apreciem şi să folosim lumina şi privilegiile pe care le revarsă Dumnezeu asupra noastră, aceasta este consecinţa sigură. Dacă biserica nu va urma calea deschisă de Providenţă, acceptând orice rază de lumină şi îndeplinind orice datorie care îi va fi descoperită, religia va degenera în mod inevitabil în îndeplinirea unor forme, iar spiritul adevăratei evlavii va dispărea. Acest adevăr a fost ilustrat de repetate ori în istoria bisericii. Dumnezeu cere de la poporul Său fapte ale credinţei şi o ascultare în conformitate cu binecuvântările şi privilegiile care i-au fost acordate. Ascultarea cere sacrificii şi implică o cruce. De aceea atât de mulţi dintre aşa- zişii urmaşi ai lui Hristos au refuzat să accepte lumina din ceruri şi, asemenea iudeilor din vechime, n-au cunoscut vremea când au fost cercetaţi (Luca 19:44). Din cauza mândriei şi a necredinţei lor, Domnul a trecut pe lângă ei şi a descoperit adevărul Său celor care, ca şi păstorii din Betleem şi magii din Răsărit, au acordat atenţie întregii lumini pe care o primiseră.