Marea Luptă – Ziua 049

La Lisabona „s-a auzit un zgomot subteran ca de tunet şi, imediat după aceea, un şoc puternic a distrus cea mai mare parte din oraş. În decurs de aproximativ şase minute au pierit şaizeci de mii de persoane. Apele oceanului s-au retras întâi, lăsând ţărmul uscat, apoi au revenit cu violenţă, ridicându-se cu cincisprezece metri sau mai mult deasupra nivelului obişnuit.” „Printre alte evenimente extraordinare despre care se spune că au avut loc la Lisabona în timpul catastrofei a fost prăbuşirea unui chei nou, construit în întregime din marmură, cu o cheltuială imensă. Extrem de mulţi oameni se adunaseră acolo pentru a fi în siguranţă, considerând că în locul acela distrugerea nu-i va ajunge. Dar, dintodată, cheiul s-a scufundat cu toţi oamenii de pe el şi niciun cadavru n-a mai ieşit vreodată la suprafaţă” (Idem, p. 495).  

„Şocul” cutremurului „a dus imediat la prăbuşirea tuturor bisericilor şi mănăstirilor, aproape a tuturor clădirilor publice mari şi a peste un sfert din case. La aproape două ore după cataclism, au izbucnit incendii în diferite cartiere şi s-au dezlănţuit timp de trei zile cu o asemenea violenţă, încât oraşul a fost complet devastat. Cutremurul a avut loc într-o zi de sărbătoare, când bisericile şi mănăstirile erau pline de oameni, dintre care foarte puţini au scăpat” (Encyclopedia Americana, art. „Lisbon”, note, ed. 1831). „Groaza oamenilor a fost de nedescris. Nimeni nu plângea; durerea era mai presus de lacrimi. Toţi alergau încoace şi încolo, înnebuniţi de groază şi de uimire, lovindu-se peste faţă şi peste piept şi strigând: «Îndurare! A venit sfârşitul lumii!» Mamele îşi uitau copiii şi alergau strângând în mâini crucifixe. Din nefericire, mulţi au alergat în biserici pentru protecţie, dar în zadar au fost scoase sacramentele, în zadar sărmanele făpturi au îmbrăţişat altarele. Icoane, preoţi şi oameni au fost îngropaţi într-o ruină comună.” S-a estimat că nouăzeci de mii de persoane şi-au pierdut viaţa în acea zi fatală. După 25 de ani, a apărut următorul semn menţionat în profeţie – întunecarea soarelui şi a lunii. La acest semn a fost şi mai frapant faptul că timpul împlinirii lui fusese indicat cu precizie. În convorbirea pe care a avut-o cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor, după ce a descris lunga perioadă de încercare pentru biserică – cei 1.260 de ani de persecuţie papală, perioadă de necazuri despre care El promisese că va fi scurtată –, Mântuitorul a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a precizat timpul când primul dintre ele urma să se împlinească: „Dar în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei” (Marcu 13:24).  

-252- 

Cele 1.260 de zile, sau ani, s-au încheiat în 1798. Cu un sfert de secol mai înainte, persecuţia aproape că încetase cu totul. Conform cuvintelor lui Hristos, după această persecuţie, soarele urma să se întunece. Această profeţie s-a împlinit pe 19 mai 1780. „Aproape, dacă nu chiar cel mai misterios şi încă neexplicat fenomen de acest fel… este ziua întunecată din 19 mai 1780 – întunecarea cea mai inexplicabilă a cerului şi a atmosferei în Noua Anglie” (R. M. Devens, Our First Century, p. 89).  

Un martor ocular care trăia în Massachusetts descrie evenimentul în felul următor: „Dimineaţa, soarele a răsărit strălucitor, dar a fost curând acoperit de nori. Norii au devenit întunecaţi, negri şi ameninţători, iar din ei au ţâşnit fulgere, au bubuit tunete şi a căzut puţină ploaie. Către ora 9, norii s-au rarefiat şi au căpătat culoarea bronzului sau a aramei, iar pământul, pietrele, copacii, clădirile, apa şi oamenii au fost schimbaţi de această lumină ciudată, misterioasă. După câteva minute, un nor gros şi negru s-a răspândit pe tot cerul, cu excepţia unei fâşii înguste la orizont, şi era un întune- ric aşa cum este de obicei vara la ora 9 seara… Teama, îngrijorarea şi groaza au umplut treptat inimile oamenilor. Femeile stăteau la uşă, privind priveliştea întunecată. Bărbaţii s-au întors de la lucrul câmpului. Tâmplarul şi-a lăsat uneltele, fierarul – foalele, negustorul – tejgheaua. Şcolile şi-au suspendat cursurile, iar copiii au fugit acasă tremurând. Călătorii s-au oprit la ferma cea mai apropiată. «Ce va urma?», întrebau toate buzele şi toate inimile. Părea că un uragan era gata să sufle peste ţară sau că venise ziua încheierii tuturor lucrurilor. S-au aprins lumânările, iar focurile din vetre luminau la fel de strălucitor ca într-o seară de toamnă fără lună… Păsările de curte s-au retras în coteţe şi s-au culcat, vitele s-au adunat la gardul păşunilor mugind, broaştele orăcăiau, păsărelele îşi cântau cântecele de seară, iar liliecii zburau de colo-colo. Numai oamenii ştiau că nu venise noaptea… Dr. Nathanael Whittaker, pastorul Bisericii Tabernacle din Salem, a ţinut servicii religioase în casa de rugăciune, rostind o predică în care a afirmat că întunericul era supranatural. Şi, în multe alte locuri, oamenii s-au adunat în biserici. Textele biblice folosite în predicile acelea spontane erau, fără excepţie, cele care păreau să arate că întunericul era în conformitate cu profeţia Scripturii… Întunericul a atins intensitatea maximă la scurt timp după ora 11” (The Essex Antiquarian, aprilie 1899, vol. 3, nr. 4, p. 53, 54).  

-253- 

„În cele mai multe părţi ale ţării, întunericul a fost atât de mare în timpul zilei, încât oamenii nu puteau să vadă nici cât era ceasul, nici să mănânce, nici să-şi vadă de treburile casnice fără lumina lumânărilor… Întinderea acestei întunecimi a fost extraordinară. A fost observată spre est până la Falmouth. Către vest, ea a ajuns până la cea mai îndepărtată zonă din Connecticut şi până la Albany. Spre sud, a fost observată de-a lungul coastei, iar spre nord, cât ţin coloniile americane” (William Gordon, History of the Rise, Progress, and Establishment of the Independence of the U.S.A., vol. 3, p. 57).  

Întunericul intens al zilei a fost urmat, cu o oră sau două înainte de căderea serii, de un cer parţial senin, iar soarele a apărut şi el, cu toate că era voalat de ceaţa întunecată şi densă. „După apus, norii s-au îngrămădit din nou şi s-a întunecat foarte repede.” „Nici întunericul nopţii n-a fost mai puţin neobişnuit şi mai puţin înfricoşător decât cel din timpul zilei. Cu toate că era aproape lună plină, niciun obiect nu se putea distinge decât cu ajutorul unei lumini artificiale, care, când era privită din casele învecinate sau de la distanţă, se vedea ca printr-un fel de întuneric egiptean pe care razele păreau să nu-l poată străpunge” (Isaiah Thomas, Massachusetts Spy; or, American Oracle of Liberty, vol. 10, nr. 472, 25 mai 1780). Un martor ocular al acestei scene spunea: „Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc în acel moment că întunericul n-ar fi putut să fie mai dens nici chiar dacă toate corpurile luminoase din univers ar fi fost învăluite de perdele de nepătruns sau şi-ar fi încetat existenţa” (Scrisoare a dr. Samuel Tenney, din Exeter, New Hampshire, decembrie 1785, în Massachusetts Historical Society Collections, 1792, 1st se- ries, vol. 1, p. 97). Cu toate că la ora 9 în acea seară a răsărit luna plină, aceasta „n-a avut nici cea mai mică putere să împrăştie acele umbre ale morţii”. După miezul nopţii, întunericul a dispărut, iar luna, când a devenit vizibilă, avea culoarea sângelui. Ziua de 19 mai 1780 a rămas cunoscută în istorie ca „Ziua Întunecată”. Din timpul lui Moise n-a mai fost înregistrat un întuneric de aceeaşi densitate, întindere şi durată. Descrierea acestui eveniment, aşa cum este ea redată de martorii oculari, este doar un ecou al cuvintelor Domnului, notate de profetul Ioel cu 2.500 de ani înainte de împlinirea lor: „Soarele se va preface în întuneric şi luna, în sânge înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Ioel 2:31).  

-254- 

Hristos i-a îndemnat pe copiii Săi să fie atenţi la semnele venirii Sale şi să se bucure când vor vedea indiciile revenirii Regelui lor. „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri”, a spus El, „să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” El le-a îndreptat atenţia ucenicilor Săi către pomii care înmugureau primăvara şi a zis: „Când înfrunzesc şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21:28,30,31).  

Însă, pe măsură ce spiritul de umilinţă şi consacrare din biserică a făcut loc mândriei şi formalismului, iubirea pentru Hristos şi credinţa în revenirea Sa s-au răcit. Absorbit de spiritul lumesc şi căutarea de plăceri, aşa-zisul popor al lui Dumnezeu a devenit orb faţă de instrucţiunile Mântuitorului cu privire la semnele revenirii Sale. Doctrina celei de-a doua veniri a fost neglijată, textele biblice care vorbeau despre ea au fost întunecate de interpretări eronate, până când a fost în mare măsură ignorată şi uitată. Acest lucru s-a întâmplat în special în cazul bisericilor din America. Libertatea şi confortul de care se bucurau oameni din toate categoriile sociale, dorinţa ambiţioasă după bogăţie şi lux, care a dat naştere unei pasiuni acaparatoare pentru profit, precum şi goana nepotolită după popularitate şi putere, care păreau să fie la îndemâna tuturor, i-au determinat pe oameni să-şi concentreze interesele şi speranţele asupra lucrurilor vieţii acesteia şi să plaseze într-un viitor îndepărtat acea zi solemnă, când actuala stare de lucruri va trece. Când le-a arătat urmaşilor Săi semnele revenirii Sale, Mântuitorul a prezis starea de apostazie care va exista chiar înainte de a doua Sa venire. Ca şi în zilele lui Noe, lumea va fi prinsă în febra afacerilor lumeşti şi a căutării de plăceri – cumpărând, vânzând, plantând, construind, căsătorindu-se şi dând în căsătorie – uitând de Dumnezeu şi de viaţa viitoare. Pentru cei care trăiesc în acest timp, avertizarea lui Hristos este: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi, astfel, ziua aceea să vină fără veste asupra voastră… Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21:34,36).  

-255- 

Starea bisericii din acest timp este descrisă în cuvintele Mântuitorului din Apocalipsa: „Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Iar celor care refuză să se trezească din siguranţa lor nepăsătoare, le este adresată avertizarea solemnă: „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine” (Apocalipsa 3:1,3).  

Era necesar ca oamenii să fie conştientizaţi de pericolul în care se află, ca să se trezească şi să se pregătească pentru evenimentele solemne care se vor întâmpla atunci când timpul de har se va încheia. Profetul lui Dumnezeu declară: „Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: Cine o poate suferi?” (Ioel 2:11). Cine va sta în picioare când Se va arăta Acela ai cărui ochi sunt „aşa de curaţi că nu pot să vadă răul” (Habacuc 1:13) şi nu pot privi nelegiuirea? Pentru cei care strigă: „Dumnezeule, noi Te cunoaştem”, dar care I-au încălcat legământul (Osea 8:1,2) şi au alergat după dumnezei străini (Psalmii 16:4), având în inimă numai nelegiuire şi iubind căile nedreptăţii, pentru aceştia, ziua Domnului este „întuneric, în loc de lumină”, este „întunecoasă şi fără strălucire” (Amos 5:20). „În vremea aceea”, zice Domnul, „voi scormoni Ierusalimul cu felinare şi voi pedepsi pe toţi oamenii care se bizuie pe drojdiile lor şi zic în inima lor: «Domnul nu va face nici bine, nici rău!»” (Ţefania 1:12). „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori” (Isaia 13:11). „Nici argintul, nici aurul lor nu va putea să-i izbăvească.” „Averile lor vor fi de jaf şi casele lor vor fi pustiite” (Ţefania 1:18,13).  

Profetul Ieremia, privind înainte spre acest timp înfricoşător, exclama: „Cum mă doare înăuntrul inimii mele! (…) Nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei şi strigătul de război. Se vesteşte dărâmare peste dărâmare” (Ieremia 4:19,20). „Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care vor răsuna trâmbiţa şi strigătele de război” (Ţefania 1:15,16). „Iată, vine ziua Domnului… care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el” (Isaia 13:9).  

În vederea acelei zile mari, Cuvântul Domnului, în limbajul cel mai solemn şi mai impresionant, face apel la poporul Său să se trezească din această letargie spirituală şi să caute faţa Lui cu pocăinţă şi umilinţă: „Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării.