Capitolul 17 — Vestitorii dimineții
Unul dintre cele mai solemne şi mai glorioase adevăruri revelate în Biblie este a doua venire a lui Hristos, când Se va întoarce pentru a încheia marea lucrare de răscumpărare.
Dumnezeu îi oferă poporului Său peregrin, lăsat atât de mult timp să stea „în ţinutul şi în umbra morţii” (Matei 4:16), o speranţă preţioasă, aducătoare de bucurie, în promisiunea că Acela care este „învierea şi viaţa” (Ioan 11;25) va reveni pentru a-i duce acasă pe copiii Săi surghiuniţi. Doctrina celei de a doua veniri este ideea fundamentală a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinţei au aşteptat venirea Celui Făgăduit, care să zdrobească puterea nimicitorului şi să-i ducă din nou în Paradisul pierdut. Bărbaţii sfinţi din vechime aşteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a speranţei lor. Lui Enoh, care făcea parte din a şaptea generaţie de la cei care locuiseră în Eden şi care timp de trei secole umblase pe pământ cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să vadă de departe venirea Eliberatorului. „Iată”, spunea el, „că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor” (Iuda 14 şi 15). Patriarhul Iov, în noaptea suferinţei lui, exclama cu o încredere neclintită: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ… Voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia” (Iov 19:25-27).
Venirea lui Hristos pentru a instaura domnia neprihănirii le-a inspirat scriitorilor sacri declaraţii sublime şi înflăcărate. Poeţii şi profeţii Bibliei au exprimat acest adevăr în cuvinte care ardeau de foc ceresc. Psalmistul cânta despre puterea şi maiestatea Regelui lui Israel: „Din Sion, care este întruparea frumuseţii desăvârşite, de acolo străluceşte Dumnezeu.
-247-
Dumnezeul nostru vine şi nu tace… El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său” (Psalmii 50:2-4). „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul… înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui” (Psalmii 96:11-13).
Profetul Isaia spunea: „Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.” „Nimiceşte moartea pe vecie; Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea, vor zice: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam; acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!»” (Isaia 26:19; Isaia 25:8,9).
Habacuc, răpit în viziune sfântă, a văzut venirea Lui. „Dumnezeu vine din Teman şi Cel Sfânt vine din muntele Paran… Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui… Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice… Ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă… La vederea Ta, se cutremură munţii, se năpustesc râuri de apă, adâncul îşi ridică glasul şi îşi înalţă valurile în sus. Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor de lumina săgeţilor Tale, care pornesc, de strălucirea suliţei Tale, care luceşte… Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf” (Habacuc 3:3,4,6,8,10,11,13).
Când era pe punctul de a se despărţi de ucenicii Săi, Mântuitorul i-a mângâiat în întristarea lor cu asigurarea că va veni iarăşi: „Să nu vi se tulbure inima… În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri… Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:1-3). „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:31,32).
Îngerii care au mai rămas pe Muntele Măslinilor după înălţarea lui Hristos le-au repetat ucenicilor promisiunea revenirii Sale: „Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele 1:11).
-248-
Iar apostolul Pavel, fiind inspirat de Duhul Sfânt, mărturisea: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer” (1 Tesaloniceni 4:16). Profetul de pe Patmos spunea: „Iată că El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea” (Apocalipsa 1:7).
În jurul venirii Sale se concentrează slava „aşezării din nou a tuturor lucrurilor”, despre care „a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Faptele 3:21). Atunci, îndelungata stăpânire a răului va fi distrusă; „Împărăţia lumii” acesteia va deveni împărăţia „Domnului nostru şi [a] Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15). „Atunci se va descoperi slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea.” „Aşa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor.” El „va fi ca o cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului” (Isaia 40:5; 61:11; 28:5).
Atunci va fi întemeiată, sub întregul cer, împărăţia paşnică şi mult dorită a lui Mesia. „Tot astfel, Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai şi pământul lui uscat, ca o grădină a Domnului.” „I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului.” „Nu te vor mai numi «Părăsită» şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi «Plăcerea Mea este în ea» şi ţara ta o vor numi Beula… Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 51:3; 35:2; 62:4,5).
Revenirea Domnului a fost în toate secolele speranţa adevăraţilor Săi urmaşi. Promisiunea pe care Mântuitorul le-a făcut-o când S-a despărţit de ei pe Muntele Măslinilor, şi anume că va veni din nou, le-a luminat viitorul ucenicilor şi le-a umplut inimile de bucurie şi speranţă, pe care întristarea n-a putut să le stingă, nici încercările să le întunece. În mijlocul suferinţei şi al persecuţiei, „arătarea ma- relui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos”, a fost „fericita nădejde” (Tit 2:13). Când creştinii din Tesalonic erau copleşiţi de întristare la înmormântarea celor dragi, care speraseră să rămână în viaţă pentru a fi martorii revenirii Domnului lor, Pavel, învăţătorul lor, le îndrepta atenţia către învierea care urma să aibă loc la venirea Mântuitorului, când cei morţi în Hristos vor învia şi, împreună cu cei vii, vor fi ridicaţi ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh. „Şi astfel”, spunea el, „vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:16-18).
-249-
Pe Patmosul stâncos, ucenicul iubit a auzit promisiunea: „Da, Eu vin curând”, iar răspunsul lui plin de dor exprimă rugăciunea bisericii de-a lungul peregrinării ei: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20).
Din temniţă, de pe rug, de pe eşafod, de oriunde sfinţii şi martirii au dat mărturie pentru adevăr, vine de-a lungul secolelor expresia credinţei şi a speranţei lor. Fiind „siguri de învierea Sa personală şi, în consecinţă, şi de a lor la revenirea Sa”, spune unul dintre aceşti creştini, „ei dispreţuiau moartea şi erau mai presus de ea” (Daniel T. Taylor, The Reign of Christ on Earth; or The Voice of the Church in All Ages, p. 33). Erau dispuşi să meargă în mormânt pentru a putea „învia liberi” (Idem, p. 54). Îl aşteptau pe „Domnul să vină din cer pe nori, în slavacredint Tatălui Său, ca să le aducă celor drepţi Împărăţia cerurilor”. Valdenzii nutreau aceeaşi ̧ă (Idem, p. 129-132). Wycliffe aştepta cu nerăbdare venirea Mântuitorului, speranţa bisericii (Idem, p. 132-134).
Luther declara: „Sunt întadevăr convins că ziua judecăţii nu va întârzia mai mult de trei sute de ani. Dumnezeu nu va putea să îngăduie mai mult această lume nelegiuită.” „Se apropie ziua cea mare în care împărăţia nelegiuirii va fi nimicită” (Idem, p. 158, 134).
„Această lume îmbătrânită nu este departe de sfârşitul ei”, spunea Melanchthon. Calvin îi sfătuia pe creştini „să nu ezite, ci să aştepte cu ardoare ziua venirii lui Hristos, ca pe cel mai fericit dintre toate evenimentele”, şi declara că „întreaga familie a celor credincioşi ar trebui să aibă în vedere acea zi”. „Trebuie să flămânzim după Hristos, trebuie să-L căutăm, să-L contemplăm”, zicea el, „până în zorii acelei zile mari, când Domnul nostru va manifesta pe deplin slava Împărăţiei Sale” (Idem, p. 158, 134).
„Nu S-a înălţat Domnul Iisus la cer în trupul nostru omenesc”, spunea Knox, reformatorul scoţian, „şi nu Se va întoarce El? Ştim că El va reveni şi încă în mare grabă.” Ridley şi Latimer, care şi-au dat viaţa pentru adevăr, aşteptau în credinţă venirea Domnului. Ridley scria: „Fără îndoială, lumea – cred şi de aceea o spun – se apropie de sfârşit. Să strigăm în inimile noastre împreună cu Ioan, slujitorul lui Dumnezeu, către Mântuitorul nostru, Hristos: «Amin! Vino, Doamne Iisuse!»” (Idem, p. 151, 145).
„Gândul revenirii Domnului”, spunea Baxter, „este pentru mine cel mai plăcut şi mai fericit gând” (Richard Baxter, Works, vol. 17, p. 555).
-250-
„Aşteptarea fericitei nădejdi a venirii Sale este lucrarea credinţei şi reprezintă caracterul sfinţilor Lui.” „Dacă moartea este ultimul vrăjmaş care va fi nimicit la înviere, putem să înţelegem cât de serios trebuie să-şi dorească şi să se roage credincioşii pentru a doua venire a lui Hristos, când această biruinţă va fi deplină şi finală” (Idem, vol. 17, p. 500). „Aceasta este ziua după care toţi credincioşii ar trebui să tânjească, la care ar trebui să spere şi pe care ar trebui să o aştepte, ca împlinire a întregii lucrări de răscumpărare şi a tuturor dorinţelor şi străduinţelor sufletelor lor.” „Grăbeşte, o, Doamne, această zi fericită!” (Idem, vol. 17, p. 182, 183). Aceasta a fost speranţa bisericii apostolice, a „bisericii din pustie” şi a reformatorilor. Profeţia nu numai că precizează modul şi scopul revenirii lui Hristos, ci prezintă şi semnele în baza cărora oamenii vor şti când se va apropia venirea Lui. Iisus a spus: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele” (Luca 21:25). „Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă” (Marcu 13:24-26). Apostolul Ioan descrie astfel primul dintre semnele care precedă a doua venire a lui Hristos: „S-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele” (Apocalipsa 6:12).
Aceste semne au apărut înainte de începutul secolului al XIX- lea. Ca o împlinire a acestei profeţii, în anul 1755 a avut loc cel mai groaznic cutremur înregistrat vreodată. Deşi, în general, este cu- noscut drept cutremurul de la Lisabona, el s-a extins peste o mare parte din Europa, Africa şi America. A fost simţit în Groenlanda, în Indiile de Vest, în insulele Madeira, în Norvegia şi Suedia, în Marea Britanie şi Irlanda. A afectat o suprafaţă de peste zece milioane de kilometri pătraţi. În Africa, şocul a fost aproape tot atât de puternic ca în Europa. O mare parte a oraşului Alger a fost distrusă, iar, la o mică distanţă de Maroc, un sat de opt sau zece mii de locuitori a fost înghiţit cu totul. Un val uriaş a măturat coasta Spaniei şi a Africii, inundând oraşe şi provocând mari distrugeri. Unda de şoc s-a manifestat cel mai violent în Spania şi Portugalia. Se spune că, la Cadiz, înălţimea valului care a pătruns în oraş a fost de optsprezece metri. „Unii dintre cei mai mari munţi din Portugalia au fost zguduiţi violent din temelii şi câţiva dintre aceştia s-au despicat la vârfuri şi s-au rupt într-un mod uimitor, bucăţi uriaşe din ei fiind aruncate în văile învecinate. Se povesteşte că din aceşti munţi au ţâşnit flăcări” (Sir Charles Lyell, Principles of Geology, p. 495).